Comportamentul Armatei Române pe teritoriul Ungariei în 1919

Parcurgând ştirea referitoare la manualul „Istoria secuilor”, am remarcat o postare care condamna comportamentul trupelor române în Ungaria în timpul ocupaţiei din 1919, făcând trimitere la memoriile unui general american, membru al Comisiei Interaliate de la Budapesta din perioada evenimentelor.

Am spus şi repet: atunci când cercetarea istorică demonstrează fapte reprobabile, istoricii au datoria să le analizeze şi să le aducă spre opinia publică. În cazul de faţă, punctele de vedere ale specialiştilor care au studiat campania anului 1919 converg spre o singură concluzie: trupele române s-au comportat mai mult decât decent, având în vedere contextul în care a avut loc ocuparea Budapestei şi a unei părţi din teritoriul Ungariei.

În noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, trupele Republicii Ungare a Sfaturilor (Sovietelor) au atacat România, un război care avea să se prelungească până în august, când, după un nou atac al forţelor ungare (20 iulie), armata română a contratacat eficient, primele unităţi intrând în Budapesta în seara zilei de 3 august 1919. La începutul lunii noiembrie, mare parte din armata de ocupaţie se retrăsese din Ungaria, în martie 1920 ultimele unităţi revenind pe teritoriul naţional.

Atât în timpul ocupaţiei, cât şi ulterior, a existat o susţinută campanie de presă împotriva trupelor române, sprijinită de numeroşi jurnalişti străini (îndeosebi englezi) şi de generalul american Harry Hill Bandholtz, reprezentantul ţării sale în misiunea militară Interaliată de la Budapesta. Acesta şi-a publicat după război memoriile, intitulate Jurnal nediplomatic, în care a susţinut cauza maghiară, afirmând că, personal, a impiedicat numeroase furturi şi abuzuri ale trupelor române. Autorităţile maghiare i-au onorat memoria prin ridicarea unei statui în faţa ambasadei Statelor Unite din Budapesta, în 1936.

Nu există însă alte surse care să confirme poziţia intransigentă a generalului american. Documentele din arhivele militare române demonstrează un comportament responsabil şi grija faţă de criza alimentară cu care se confrunta populaţia din capitala Ungariei. Un document datat 20 august şi emis de comandamentul român deplângea faptul că toate silinţele autorităţilor militare române sunt zădărnicite de lipsa totală de organizare a autorităţilor maghiare, anunţând că au fost organizate trenuri alimentare pentru a veni în sprijinul populaţiei şi s-a dat libertatea de navigaţie pe Dunăre tuturor bastimentelor care transportau alimente în oraş. De altfel, transporturile alimentare au primit prioritate chiar faţă de transporturile militare; există numeroase mărturii şi fotografii-document cu bucătării de campanie hrănind populaţia.

În timp ce armata română făcea aceste eforturi, un diplomat din Comisia Aliată declara jurnaliştilor americani că „românii au ridicat opt camioane cu lapte de la spitalul de copii din Budapesta. A doua zi au murit 18 copii fiindcă nu era nimic să li se dea de mâncare”. A fost întreprinsă o anchetă, de către Comisia Interaliată, care a demonstrat că acuzaţia era falsă. De altfel, documentele oficiale ale Comisiei nu sprijină deloc afirmaţiile generalului Bandholtz, ba dimpotrivă; în raportul ei avea să sublinieze că „autorităţile române în nici un moment după ocuparea Budapestei de către armata română nu au luat sau rechiziţionat vreun material sanitar sau ajutoare spitaliceşti de nici un fel din spitalele de copii din Budapesta”. Cu siguranţă au existat abuzuri sau acte de indisciplină; după cum consemnează documentele, ele au reprezentat o excepţie, nu regula.

Din punctul meu de vedere, în conformitate cu sursele pe care le-am studiat, acuzele referitoare la comportamentul armatei române în Ungaria în timpul ocupaţiei din 1919 sunt nefondate, fiind nu o dorinţă de a ne apropia de adevăr, ci doar simplă propagandă.