Calculatorul mărturiseşte

„E stupefiant să auzi că la aproape 25 de ani de la Revoluţie, SRI şi-ar dori o lege care să rivalizeze, prin prevederile ei draconice, aberante cu Decretul comunist de tristă amintire din martie 1983“

Pentru foarte puţini dintre noi, maşina de scris mai este altceva decât un obiect de muzeu pe care, dacă îl mai avem, îl păstrăm doar dintr-o explicabilă nostalgie, nicidecum din raţiuni practice reale. Cei născuţi după 1989 ar putea fi, fără doar şi poate miraţi, să afle că respectivul obiect are o istorie intim legată de aceea a comunismului românesc

O intimitate defel tandră căci comuniştii români, în toţi cei aproape 50 de ani cât au deţinut puterea, nu au privit cu ochi buni nici scrisul şi nici cititul pe care, imediat după ce s-au instalat în fruntea bucatelor, s-au grăbit să le controleze şi să le cenzureze. Cenzurând şi controlând tot ceea ce putea sluji la difuzarea lor şi a gândirii libere.

Din cartea România anilor 80 a profesorului Vlad Georgescu, de fapt o culegere din editorialele rostite de acesta sâmbătă de sâmbătă de la microfonul Departamentului românesc al Europei libere, între 1983-1988, aflăm câteva detalii despre istoria în cauză.

În 1950, una dintre primele griji după preluarea puterii, a fost pentru mai marii comunismului românesc emiterea unei legi ce reglementa folosirea maşinilor de scris. În esenţă, legea prevedea înregistrarea tuturor maşinilor de scris şi folosirea lor sub strictă supraveghere, doar cu autorizaţie. Comuniştii românii înţeleseră că informaţia înseamnă putere, că informaţia trebuie strict controlată şi că se impun  măsuri care să le faciliteze controlul. În plus, actul normativ respectiv era menit să limiteze, de fapt să eradicheze, orice posibilă răspândire de înscrisuri ostile la adresa “puterii populare” care numai populară nu era, nici la sate, nici la oraşe.

În 1962, cele mai dure prevederi ale legii cu pricina au fost îndulcite, iar doi ani mai târziu actul normativ respectiv a fost abrogat cu totul. Aceasta în contextul mai larg al îmblânzirii, al umanizării raporturilor dintre cetăţeni şi putere, al liberalizării cu care începuse să cocheteze guvernarea Gheorghiu-Dej. O liberalizare marcată, între altele, şi de celebra, mult prea celebra Declaraţie din aprilie, dar şi de eliberarea deţinuţilor politici.

De atunci, din 1964, vreme de 18 ani, regimul maşinilor de scris şi al copiatoarelor de orice fel a rămas nereglementat. Dacă nu oricine putea să îşi achiziţioneze ceea ce îndeobşte se numea, impropriu desigur, „un Xerox“, şi aceasta pentru simplul motiv că un astfel de obiect nu se găsea pe piaţa liberă, oricine avea dreptul să cumpere şi să deţină nestingherit o maşină de scris. Desigur, nu era vorba întotdeauna vorba despre o maşină de scris absolut nouă căci partidul nu era oricând dispus să aprobe cheltuirea de valută pentru achiziţionarea de bunuri de larg consum. Magazinele tip consignaţia aveau însă o bogată ofertă în domeniu, aşa încât orice român îşi putea procura la un preţ destul de ridicat, e drept, - în jur de 2000 de lei- maşina de scris dorită pe care o putea folosi fără oprelişti cunoscute.

Libera utilizare a maşinilor de scris s-a încheiat brusc în primăvara anului 1983. Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România a emis la data de 28.03.1983 Decretul nr. 98 privind regimul aparatelor de multiplicat, materialelor necesare reproducerii scrierilor şi al maşinilor de scris. Se reintroducea obligativitatea autorizaţiei ce făcea posibilă deţinerea şi utilizarea maşinilor de scris. Cumpărarea unei maşini de scris redevenea o aventură strict controlată de Partid, Miliţie şi Securitate. Cei ce posedau la data emiterii Decretului cu pricina o maşină de scris erau obligaţi să se prezinte la Miliţie spre a-i înregistra caracterele şi a obţine o autorizaţie de deţinere ce se reînnoia anual.

Întâmplarea a făcut să am o maşină de scris încă din toamna anului 1977. Aşa că din martie 1983, câţiva ani la rând am suportat pe propria piele procedeul birocratic şi umilitor al reînnoirii autorizaţiei de deţinere. Îmi amintesc şi azi cum an de an, în fiecare primăvară, mergeam la Miliţie, unde, în schimbul reînnoirii autorizaţiei, eram obligat să dactilografiez, într-o săliţă mică, supraaglomerată, de două ori, un text propagandistic aberant pe tema creşterea serviciului datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare. Asta până într-o zi când, profitând de neatenţia „organelor” mi-am însuşit textul cu pricina, fapt ce mi-a permis, ca de atunci încolo, să vin cu „tema făcută de acasă.” De respectiva obligaţie aveau să mă scape evenimentele din iarna anului 1989.

Mi-am amintit toate aceste detalii aflând că săptămâna trecută un general SRI pe nume Dumitru Dumbravă s-a prezentat în faţa Comisiei parlamentare pentru Tehnologia Informaţiilor şi a Comunicaţiilor pentru a le înfăţişa membrilor acesteia modul în care vede Serviciul pe care îl reprezintă şi e de presupus că o face şi şeful acestuia, miticul domn George Maior, viitorul Internetului şi al calculatorului în România. E stupefiant să auzi că la aproape 25 de ani de la Revoluţie, Serviciul Român de Informaţii şi-ar dori o lege care să rivalizeze, prin prevederile ei draconice, aberante cu Decretul comunist de tristă amintire din martie 1983. Un decret despre a cărui existenţa dl. George Cristian Maior ar trebui să aibă cunoştinţă, fie şi numai pentru motivul că e istoric de profesie, ba chiar şi profesor universitar “în rezervă.”

Între altele, SRI şi-ar dori să inventarieze toate computerele personale din România şi să aibă acces nestingherit, fără ordin judecătoresc, la informaţia stocată în ele. Să intre încă o dată, când vrea el, cu justificare sau fără, în intimitatea cetăţeanului. Să o violeze. Să facă din această intimitate tabula rasa, să oblige oricând calculatorul să mărturisească doar fiindcă aşa vrea un sereist cu mentalitate de securist şi care îşi camuflează retardul comunist prin scuza creşterii infracţiunilor informatice.

Intervenţia generalului în cauză, un fel de Pleşită internaut, a fost primită cu proteste nesemnificative din partea societăţii civile. Organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului nu şi-au făcut decât timid auzită vocea în faţa acestei noi şi abuzive încercări de ingerinţă a Statului în viaţa privată a cetăţeanului pe care din ce în ce mai apăsat nu îl mai priveşte ca un partener, ci ca un posibil infractor. Parlamentarii i-au opus şi ei o rezistenţă timidă generalului Dumbravă.

Firesc ar fi fost ca dl. Maior însuşi să fie convocat pe cel mai categoric ton cu putinţă pentru a da explicaţii. Indiferent dacă dl. Maior îi mai e fidel sau nu preşedintelui Traian Băsescu ori se pregăteşte să treacă în barca lui Victor Ponta.