23 August, prin ochii lui Neagu Djuvara: „Când trăieşti istoria pe propria piele nuanţele se transformă în cicatrici“
0
Este destul de complicat astăzi să le explicăm tinerilor semnificaţia zilei de 23 August şi ce a însemnat această răsturnare de situaţie în istoria noastră, chiar dacă istorici, mai zeloşi şi cu pana ceva mai vioaie, insistă pe anumite nuanţe şi prezintă în termeni pragmatici destinul nostru frânt de atunci, consideră istoricul şi fostul diplomat Neagu Djuvara.
Istoricul a explicat că atunci „când trăieşti istoria pe propria piele nuanţele se transformă în cicatrici, iar tinereţea se îngustează lăsând loc unei bătrâneţi obositoare”. În opinia sa, tinerii au nevoie de o istorie vie care să le stârnească curiozitatea şi interesul, nu să-i arunce şi mai tare în conul de umbră care stăpâneşte prezentul. ”Nimeni nu ascultă o poveste care este plictisitoare, istoricii vor trebui să-şi schimbe maniera de a relata istoria, altfel tinerii se vor afla într-un auto-exil voluntar ”, subliniază Djuvara.
Mihaela Toader: Ce simbolizează 23 August 1944 pentru Neagu Djuvara. Ce le-aţi spune tinerilor despre această zi?
Neagu Djuvara: Timp de patru ani am fost la război alături de germani şi bucata de război efectivă am făcut-o în calitate de soldat român aliat cu germanii. Noi nu am fost niciodată amestecaţi. Germanii mergeau mai la nord, iar nouă ne revenea sectorul sud ca să mergem la Odesa. Esenţial era să se blocheze portul de la Odesa ca armata rusească de aici să nu mai poată ajunge la nord. Aşa am făcut noi românii o porţiune de război în partea de sud-est a Ucrainei. După ce am făcut socoteala, am constatat că am făcut 175 de kilometri pe jos. A venit 23 August 1944 şi noi am făcut pace cu sovieticii, dar am reuşit într-un fel să făceam pace şi cu aliaţii noştri, cu americanii. SUA a trimis reprezentanţi la Bucureşti, dar oficialii sosiţi în România erau mai mult nişte pioni muţi. Cu un an înainte, pe 23 August din anul precedent războiului, fusese pactul Ribbentrop-Molotov. Eu am trăit consecinţele acestui pact. Tinerii au nevoie de memorialistică pentru a înţelege ce au reprezentat acele vremuri pentru destinul României. Eu am fost trimis la Stockholm după acest eveniment.
M.T.: Cum aţi ajuns la Stockholm? Ne-aţi putea relata, pe scurt, câteva amănunte?
N.D.: Am ajuns la Stockholm printr-o întâmplare extraordinară, a doua zi după lovitura de la 23 August 1944. Am fost trimis curier diplomatic de către Mihai Antonescu, în chiar dimineaţa zilei de 23 August, cu instrucţiuni către ministrul nostru în Suedia, Frederic Nanu. În timpul dramaticelor evenimente de la Palatul Regal în după-amiaza lui 23 August, mă aflam pe undeva în zbor între Bucureşti şi Berlin. Ajuns la Stockholm, la aeroport, nu mă aştepta nimeni. Am luat un taxi şi m-am prezentat la uşa legaţiei noastre. Abia, atunci am aflat de la colegi că lovitura de teatru ce avusese loc la Palatul Regal, cu 18 ore mai devreme, proclamaţia regelui, reacţia germană... Deci, misiunea mea devenise fără obiect.
M.T.: A existat o telegramă de la Stockholm? Povestiţi-ne ce s-a întâmplat atunci?
N.D.: Problema telegramei de la Stockholm a creat multă confuzie în spaţiul public din România. Se pretinde că a existat chiar în ziua de 23 August o telegramă de la Stockholm şi că telegrama aia ar fi fost acceptarea Uniunii Sovietice de a negocia cu România. Asta este o minciună. Cum era să telegrafieze să facă public sovieticul când el nu avea niciun interes să o facă. Noi trebuia să dăm o justificare că am negociat sau nu. Nu era interesul sovieticului. Prea puţin îi păsa. Cum să se bage în chestiunea asta? Era aberant! Eu, după ce fusesem pe front, m-am întors la Bucureşti în uniformă prin 1941 sau 1942 când un vechi prieten de-al meu, Camil Demetrescu, care era cu vreo cinci ani mai vârstnic ca mine, era deja intrat la ministerul de Externe de vreo şase sau şapte ani şi era la curent cu probleme ce se perindă pe acolo a venit la mine şi mi-a zis: „Neagule nu vrei să intri la minister?“ El nu se gândea la probleme precise, ci pur si simplu să-mi găsească mie o meserie după ce se va termina războiul. Îmi aduc aminte de un caz. Într-o companie în fiecare dimineaţă erau doi ostaşi care făceau în pat în timpul nopţii. O mizerie. Vroiau să scape de front, că urmau să plece la război.
Îl întreb pe fratele meu, medic militar, ce trebuia să fac. El mi-a zis să-i bag sub duş rece.
Două zile am făcut tratamentul asta şi s-a terminat cu boala lor.
M.T.: Când aţi intrat în diplomaţie?
N.D.: În ceea ce priveşte diplomaţia, eu nu aveam deloc intenţia, ba mai mult aveam o alergie împotriva acestui lucru dat fiind că bunicul meu, Trandafir Djuvara, fusese diplomat de carieră, fratele tatei, Radu Djuvara, la fel, cu ultimul post de ministru al României la Berlin şi pe urmă ambasador la Atena. Rudele mele, bunicul şi unchiul mereu mi-au spus „Neagule, nu intra în diplomaţie, noi, cei care facem carieră diplomatică, nu avem niciunul dintre posturi importante. Posturile bune sunt date politicienilor.“ Ştiam toate aceste lucruri de la rudele mele, dar m-am lăsat influenţat de prietenul meu şi am intrat la Ministerul de Externe. Eu aş fi vrut să fac altceva cu viaţa mea. Visam la un doctorat în istorie pe care îl aveam în gând, dar am renunţat la planurile astea mari şi m-am făcut funcţionar. M-am prezentat la concursul de la minister. Eram 14 candidaţi şi doar trei locuri disponibile. Eu am fost pe locul doi sau trei şi iată-mă la minister, ajuns fără vocaţie şi mai mult datorită unui context favorabil creat de amicul meu. La Externe era, totuşi, interesant că am fost repartizat la cifru şi cabinet, adică la direcţiunea care primea toate telegramele pretinse secrete din străinătate.
Mihaela Toader şi Neagu Djuvara (2015) FOTO Arhivă personală
M.T.: Există zvonul că a existat o telegramă?
N.D.: Interesant e că un coleg de-al meu mai vârstnic, de la Stockholm, Gheorghe Duca, fiul lui I.G. Duca, a primit o telegramă care nu trebuia descifrată. Era un grup de complotişti în minister care nu transmiteau informaţia cui trebuie, adică secretarului general sau ministrului de externe, Mihai Antonescu. Mai întâi trebuia să vedem dacă nu era ceva din complotul nostru, complotul intern din minister, şi pe ală nu-l treceam. Se trecea altceva sau deloc. Când eu eram la Bucureşti, vine o telegramă destinată acestui grup de complotisti din minister, care să spună secretul ce trebuia să-l dăm generalului Aldea. De fapt, era o înţelegere la Stockholm ca noi să trimitem pe un ofiţer superior cu permisiunea de a negocia cum să facem capitularea, dar, din moment ce capitularea a făcut-o regele Mihai, telegrama nu mai avea sens. De aceea, când telegrama a venit, a fost în mâna lui de Grigore Niculescu Buzeşti - devenit peste noapte ministru de Externe -, care a văzut că nu mai este actuală şi a băgat-o în buzunar. Prin urmare, această telegramă nu a existat, chiar dacă fizic a fost în mâna lui Grigore Niculescu-Buzeşti, ea nu mai era actuală. Nu mai era cazul să trimitem un emisar dincolo de liniile sovietice deoarece la Bucureşti regele Mihai făcuse înţelegerea. Scrisoarea primită de George Duca –însărcinat cu afaceri la Stockholm - , destinată complotiştilor noştri spre a fi trimisă în Rusia, a devenit inutilă din moment ce însuşi regele Mihai ordonase capitularea.
Cu toate astea, s-a terminat. S-a creat zvonul că a venit o telegrama de le Stockholm care spunea că ruşii sunt aşa că vor aşa. .Mai întâi nu era cazul ca ruşii să-ţi trimită ei o telegramă. Nu aşa se lucrează în diplomaţie, nu-ţi telefonează inamicul. E absurd!
În 1944, la Bucureşti, proaspăt intrat în diplomaţie de un an şi jumătate, ajung secretar al delegaţiei. Buzeşti mi-a zis „Neagule te trimit la Stockholm.” Era ca un fel de cadou pe care mi-l făcea, mai ales că nu ştiam ce o să iasă din înţelegerea regelui Mihai cu sovieticii - adică dacă nu cumva tineretul astă universitar din care făceam parte nu era sortit unei vieţi de sovietizare. Aşadar, am fost trimis în post având în spate un guvern care îşi schimba uşor componenţa şi devenea din ce în ce mai comunist. Dar, atâta vreme cât a rămas Tătărăscu, aveam o mică şansă să nu fiu rechemat. Când Tătărăscu nu a mai fost numit în septembrie 1947 şi a fost înlocuit cu Ana Pauker, atunci şeful meu, Gheorghe Duca, a fost rechemat la Bucureşti. Trei săpămâni mai târziu, am fost rechemat şi eu. Eu avusesem deja fericirea de a lucra cu camarazii mei de la Externe ca să fie scoasă soţia mea cu copilul din ţară.
Adică eu, după ce am stat un an singur la Stockholm, când era cât pe ce să mă îndrăgostesc de femeile suedeze fără nevastă şi copil, mi-a venit nevasta şi copilul şi mi-au stricat socotelile, poveşteşte cu umor Djuvara.
M.T.: Cum v-aţi descurcat în exilul parizian? Cât de greu a fost?
N.D.: Când a venit ordinul să fiu rechemat am spus că asta este clar un Adio pentru România căci nu mai aveam cum să mă întorc. Hotărărea a fost destul de dramatică pentru că nu mai aveam cu ce trăi. Am decis să-mi asum destinul în exil. Lumea îşi închipuie că „Aaa Djuvara avea familia în Franţa. Să nu-l plângem.” Într-adevăr, aveam familie în Franţa, numeroasă chiar, dar n-au mişcat nici degetul mic să ne ajute. Înalta burghezie franceză suferea de un egoism fantastic. Nici nu am intrat în casa bunicilor nevestei mele, care aveau un adevărat palat la Paris Acolo şedeau veri de-ai soţiei mele. M-am trezit la Paris fără bani şi fără situaţie. Atunci am avut un noroc extraordinar. Soţia mea făcuse în România o şcoală privată de infirmiere. Francezii nu au recunoscut această calificare de la Bucureşti, dar, din fericire, un doctor care o cunoscuse pe soţia la Crucea Roşiei şi îi aprecia inteligenţa i-a dat un post: să dirijeze o şcoală a tinerelor femei care să însoţească militarii la război. Acesta fost norocul soţiei mele. Acelaşi doctor m-a ajutat să ajung în Africa. A fost o perioadă greoaie din viaţa mea.
Nu am înţeles niciodată de ce doar unii aveau impresia că sunt singurii care reprezintă România în exil sau singurii demni de a reprezenta România. Mai sunt şi astăzi unii care au rămas cu gândirea asta, dar nu mai este actuală. Aceştia nu-şi dau seama că nu mai au niciun rost în contemporaneitate deoarece exilul a luat sfărsit în 1989. În schimb, s-au transformat în câini turbaţi şi atitudinea asta nu este doar faţă de mine. România nu este un bun particular care poate servi drept accesoriu unor intelectuali români la Paris. Dacă în exil România simboliza o durere continuuă pentru români, astăzi ea reprezintă un accesoriu, din păcate. În exil, noi am demonstrat că exista şi o altă Românie, nu doar cea a lui Ceauşescu. Exilul a avut un rost incontestabil, care va fi cândva cunoscut şi recunoscut de toţi românii, mai ales de tineri.
Se încarcă comentariile...
