Ce este 23 August 1944 – aniversare sau comemorare? „Weekend Adevărul“ vă spune cum au văzut cea mai controversată zi din România celui de-Al Doilea Război Mondial principalii actori: soldaţii români.

La 23 august 1944, Octavian Ţebrean avea 22 de ani. Era soldat. Pe front. Pe frontul de Est, care-i fusese casă în ultimele şase luni. Octavian Ţebrean e unul dintre acei oameni pentru care 23 august 1944 n-a fost niciodată prilej de sărbătoare. În ziua aceea, veteranul se afla între nemţi şi ruşi. În spate: cei care-i fuseseră fraţi de arme şi care deveneau, deodată, duşmani. În faţă: cei care-i fuseseră duşmani.

În vara caniculară a lui 1944, omul acesta n-a aflat despre nicio strategie secretă de ieşire a României din război, despre nicio negociere diplomatică, despre nimic. El era bun pentru altceva – era carne de tun, aşa cum au fost alţi zeci de mii de camarazi. Pentru el, exista doar atât: deznădejdea, neputinţa şi nedreptatea. La faţa locului. 

Pe 23 august 1944, Octavian Ţebrean şi camarazii săi din Divizia 4 Infanterie au căzut prizonieri la ruşi. „Eram în retragere, bucuroşi că vom ajunge acasă, însă au venit ruşii, ne-au înconjurat şi ne-au dezarmat, iar apoi ne-au băgat în lagărele create în Iaşi, unde am stat până la sfârşitul lui septembrie ’44. Ne-au încărcat în vagoane, ca pe nişte animale, şi ne-au trimis în Siberia, în lagărele siberiene, unde am fost sclavi timp de patru ani“, povesteşte veteranul de 93 de ani. 

Octavian Ţebrean a fost detaşat în zona sudică a frontului de Est, unde sovieticii începuseră ofensiva, timid, pe 19 august. Au fost atacate, pe rând, din ce în ce mai puternic: Tiraspol şi Tighina, Constanţa, Târgu Frumos şi Iaşiul. Erau luptele care preziceau apocalipsa militară.

Ziarul „Universul“ din 23 august 1944, transmitea, succint, situaţia luptelor de pe 21 august: „În regiunea de sud au început aşteptatele lupte depe frontul basarabean, unde bolşevicii au atacat între Tiraspol şi Tighina. În acelaşi timp, bolşevicii au continuat încercările lor de străpungere de ambele părţi ale oraşului Iaşi“. 

Ofensiva ruşilor fusese organizată amplu, viza şi alte puncte strategice. În noaptea de 20 spre 21 august, o formaţie de avioane sovietice a atacat portul Constanţa. Comandamentul de Căpetenie al Aramatei raporta evenimentele tot în „Universul”: „Inamicul a continuat atacurile sale puternice, sprijinite de numeroase care de luptă şi aviaţie. Lupte înverşunate sunt în curs între Târgul Frumos şi marginea de Sud a oraşului Iaşi, precum şi la Sud-Vest de Tighina. Aviaţia sovietică a bombardat din nou porturile Constanţa şi Sulina, producând pagube şi victime.“ Ce nu se spune în comunicat este că şi românii au reuşit atunci să doboare trei aeronave inamice.

„Mă simt cuprins de deznădejde“

Situaţia Armatei, a ţării, a populaţiei şi, în general, eforturile pentru susţinerea frontului, nu erau chestiuni necunoscute de liderii politici români. România era implicată într-o relaţie toxică care trebuia ruptă. E vorba de alianţa cu Germania nazistă. Pe parcursul anului 1944, fuseseră purtate negocieri cu Aliaţii, la Cairo şi la Stockholm, pentru semnarea unui armistiţiu. Fuseseră dezbătute planuri de înlăturare a Mareşalului şi de înfiinţare a unui guvern nou. Nimic nu se concretizase până la momentul ofensivei ruse.

Generalul Constantin Sănătescu, mareşal al Palatului, nota în jurnalul său, cu nemascată disperare, atât cât îşi poate permite un militar: „Cred că am pierdut cea mai bună ocazie de a încheia armistiţiul, adică între 7 şi 19 august, când germanii şi-au retras toate rezervele din frontul nostru şi înainte de începerea ofensivei ruse. Am impresia că am pierdut totul şi că străduinţele noastre au fost zadarnice. Mă simt cuprins de deznădejde“.

Dar nu era totul pierdut. Pe 20 august, regele Mihai a discutat cu o parte din consilierii săi, în dorinţa de a pune capăt şaradei în care era târâtă ţara. S-a stabilit ca în data de 26 august, la ora 13.00, să aibă loc o consultare cu Ion şi Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, cu privire la linia de urmat.

Ioan Mocsoni-Stârcea, fost mareşal al Curţii, care se afla la Snagov, a hotărât în dimineaţa zilei de 22 august, înainte de a reveni la Bucureşti, să înoate în lac, să îşi limpezească gândurile. Aici a aflat de la secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine, Gheorghe Davidescu, că Mareşalul urma să părăsească Bucureştiul în ziua următoare. Aşadar, 26 august a fost mutată, de urgenţă, pe 23.

„Nu ne mai rămâne nimic de făcut“

Ziua de miercuri, 23 august, a fost grea încă din primele ore pentru generalul Sănătescu: „Mai toată noaptea m-am zbătut cu ştirile proaste ce soseau de pe front; este cert că la această oră frontul nostru este destrămat şi trupele în derută. La ora 9.00, am intrat în biroul meu destul de abătut. Aflu că Mareşalul a venit de pe front şi a convocat un consiliu de miniştri la Snagov, unde probabil va lua o ultimă hotărâre; de-ar fi hotărârea cea bună, adică cererea armistiţiului şi încheierea ostilităţilor...“. Încurcatele căi ale diplomaţiei şi politicii au reuşit să stabilească o întâlnire între Antoneşti şi Rege. Mihai Antonescu a sosit singur la 15.30, după cum notează în jurnal Sănătescu, care a fost şi el prezent la şedinţă. Mareşalul a întârziat un sfert de oră.

Ion Antonescu a admis că situaţia pe front era „disperată, Majestate”, dar a rămas categoric în refuzul de a semna un armistiţiu.  A propus rezistenţa pe frontul Focşani – Oancea –Bolgrad şi, dacă inamicul ar fi avansat, retragerea în munţi. 

„Nu ne gândisem să-i arestăm, întrucât eram convinşi că vin să-şi prezinte demisia“, mărturiseşte Sănătescu în jurnal. Atunci, regele a rostit, poate, cele mai importante cuvinte ale sale: „Dacă lucrurile stau aşa, nu ne mai rămâne nimic de făcut“. Ion şi Mihai Antonescu au fost arestaţi. Era ora 17.00 şi România începea o nouă etapă istorică. Întâi de toate, trebuia ca decizia de a părăsi Axa şi de a se alătura Aliaţilor să fie comunicată pe front, acolo unde avea loc, concret, schimbarea armelor. Sănătescu, numit Preşedintele Consiliului de Miniştri, a mers îndată la Marele Stat Major pentru a transmite noile ordine. Apoi, a fost alcătuit un nou guvern – cu bâlbâieli, în pripă, fără consultarea liderilor opoziţiei.

La ora 22.12 a fost difuzată la radio proclamaţia regelui către ţară. „Poporul nostru înţelege să fie singur stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate şi care nu atinge drepturile nimănui este un duşman al Neamului nostru. Ordon Armatei şi chem Poporul să lupte prin orice mijloace şi cu orice sacrificii împotriva lui“.

Răzbunarea nazistă

Ruperea amiabilă a legăturilor nu făcea parte, însă, din conduita militară nazistă. În consecinţă, nemţii au dat imediat ordin de bombardare a Bucureştiului. În dimineaţa zilei de 24 august, Capitala devenea teatru de operaţiuni. Avioanele germane au început să bombardeze centrul oraşului, mai ales în zona Palatului. Aeronavele de luptă germane decolau de pe Otopeni. Bombardament continuu! Abia ajungeau unele să fie reîncărcate, că altele plecau. Cele mai avariate clădiri au fost Palatul Regal, Ateneul şi Teatrul Naţional de pe Calea Victoriei.

Gazetarii de la „Universul” descriau, în numărul din 27 august, momentul căderii bombelor: „Trecuseră doar zece minute dela încetarea alarmei. Străzile erau înţesate cu oameni. Deodată, apar, prin surprindere, avioane de vânătoare în picaj, „Stukas”, străbătând văzduhul cu o iuţeală nemaivăzută decât doar de acei care le cunoscuseră pe front. Cad în picaj, producând un sgomot prevestitor de moarte şi când ajung la 300-400 de metri, şi-au aruncat bombele, câte 4-5 de fiecare avion. Înmărmuriţi de groază, departe de adăposturile pe cari cu zece minute înainte le părăsisem, ne trântim pe asfaltul plin de cioburi de stică, sângerăm pe mâini, pe faţă, dar nu mai auzim decât flueratul bombelor, cari se apropie şi care într-o secundă ne vor preface în bucăţi. Abea aici, pe asfaltul rece, înroşit de sângele ce se prelinge lin din rănile provocate de cioburile de sticlă, simţim voluptatea de a trăi, devenim mai buni, mai iertători. Ce clipe de supremă încercare, ce sbucium.“

Pe 25 august, a venit şi mult-aşteptata apărare aeriană românească. Chiar şi celor mai disciplinaţi soldaţi le-a fost greu să atace avioane alături de care îşi riscaseră vieţile timp de trei ani, însă au luptat cu stoicism, până la ultimul. Capitala României era scena unui carnagiu. Pe 26 august, românilor le-au venit în ajutor şi noii aliaţi: 400 de bombardiere americane atacă punctul de rezistenţă germană de la Otopeni. Dumincă, 27 august, aveau să cadă şi ultimele două aeronave nemţeşti. Luftwaffe era anihilată în România. Părea că liniştea avea să se instaleze, în sfârşit.

Vin ruşii

Arestarea Mareşalului şi inexistenţa armistiţiului au creat o situaţie dificilă pentru trupele române. Ordinul de întoarcere a armelor a fost primit de către români, nu şi de sovietici. Diviziile româneşti s-au găsit, brusc, puse în faţa unui impas greu de trecut: cei pe care îi considerau acum aliaţi îi jefuiau sau îi luau prizonieri. Estimările istoricului Dan Falcan indică faptul că peste 130.000 de români au căzut, după momentul 23 august, în captivitatea Armatei Roşii. Bocancul dur, cu talpa lată strivea tot ce îi ieşea în cale. Chiar regele Mihai declara că „sovieticii nu s-au purtat cavalereşte. Trupele româneşti care se aflau în contact imediat cu ei au fost tratate ca prizoniere. Celelalte au reuşit să se retragă“.

Comportamentul sovieticilor a fost inexplicabil pentru români. Mai ales că declaraţia Comisarului sovietic al Afacerilor Străine a apărut în toate ziarele de circulaţie ale vremii. Text clar şi răspicat: „Uniunea Sovietică nu are de gând să dobândească vreo parte din teritoriul român sau să schimbe ordinea socială,..., să aducă vreo atingere independenţei României. Din contră, guvernul sovietic socoteşte impertiva să restabilească independenţa României împreună cu românii, eliberând România de jugul german fascist. Conducerea sovietică consimte că, în cazul când trupele române încetează operaţiile militare şi se angajează să ducă războiul de eliberare contra germanilor, cot la cot cu armata roşie, pentru independenţa României sau împotriva ungurilor pentru eliberarea Transilvaniei, armata roşie le va lăsa armele şi le va sprijini prin toate mijloacele întru îndeplinirea acestei misiuni nobile.“

Armata Roşie a intrat în Bucureşti pe 29 august şi a fost primită de cetăţeni cu flori şi şampanie. Nu ştiau că aceasta era vara când se sfârşea o lume. Se tipăreau ediţii speciale ale ziarelor cu mesajul guvernului care cerea, cu litere de-o şchioapă, ca „întreaga populaţie să întâmpine cu simpatie ARMATA ROŞIE“.

Dar Armata Roşie nu avea nevoie de şampanie. Cinică şi pragmatică, a prădat casele civililor şi a umilit ostaşii români. Jurnalul generalului Sănătescu este revelator: „Intrarea lor în Bucureşti s-a făcut în ordine şi au fost bine primite de populaţie, care crede că s-a sfârşit războiul“. A doua zi, observă şi atitudinea trupelor aliate: „unele sunt mai amicale, altele duşmănoase“. Haosului produs de germani i se adaugă atitudinea sfidătoare a ruşilor: „avem mari nemulţumiri, întrucât bande de soldaţi ruşi jefuiesc şi mai ales confiscă toate automobilele, fără vreun control. Caut să iau contact cu primul general ce a apărut la Colentina. […] Îmi spune că ştie de armistiţiul cerut, dar până la semnarea lui suntem tot în război. Evident, acest general ne este mare duşman“. Carevasăzică, ruşii credeau că li se permite să ocupe militar o ţară pe care anunţaseră că o vor sprijini în război, iar românii trebuiau să fie încrezători în bunele intenţii ale sovieticilor.

Cum au intrat ruşii în România

Până la semnarea armistiţiului, pe 12 septembrie, autorităţile române au sperat că lucrurile se vor normaliza. Până atunci, au asistat neputincios cum marinarii ruşi care debarcaseră în Constanţa terorizau populaţia. Fiecare fugea unde ştia din calea ruşilor. Teritoriul românesc a fost eliberat de germani, acţiune întreprinsă exclusiv de români, dar asumată cu emfază de propaganda rusească – după relatările lui Sănătescu, ruşii „au înaintat pe teritoriul românesc fără a trage un foc de armă“.

Acţiunile soldaţilor roşii au paralizat ţara, căci situaţia nu s-a schimbat nici după semnarea armistiţiului, spre disperarea românilor, militari şi civili: au fost zădărnicite acţiunile de refacere a căilor ferate, de extracţie a petrolului, chiar şi semănăturile de toamnă. Ridicau până şi vitele sătenilor de pe câmp. Nici nu au vrut să stea la discuţii pentru returnarea prizonierilor de război luaţi după 23 august, când ar fi trebuit să înceteze ostilităţile între cele două armate. Câmpul de luptă era lăsat de izbelişte, trupele abia înaintau către linia frontului; prioritatea era jaful la scară naţională.

De la cel mai neînsemnat soldat, care umbla mai mult cherchelit de votcă ori pălincă, până la ultimul diplomat, ruşii, dacă nu au primit, au luat. Sănătescu se minuna cum, la primirea Comisiilor Aliate de Control, „cei mai pretenţioşi sunt ruşii, ceea ce nu prea cadrează cu comunismul şi felul lor de a trăi în Rusia“.

<strong>4 ani în lagăr</strong>

Octavian Ţebrean, un sucevean în vârstă de 93 de ani (foto), n-avea nici cea mai mică idee despre toate mişcările de trupe din stânga şi din dreapta frontului. Era un biet fiu de ţăran din satul Deia, judeţul Suceava. Nu ştia, dar avea să afle. Fusese înrolat în Armată la 21de ani, pe 1 aprilie 1943, în Divizia 4 Infanterie, unde învăţase să tragă cu arma şi unde făcuse instrucţie, departe de satul lui cel dintre munţi. La nici un an distanţă, în martie 1944, fusese trimis pe front. Pe 23 august, cădea prizonier la ruşi. Direcţia: lagărele din Siberia. Durata: 4 ani.

„Drumul spre Rusia a durat 18 zile în care ne topeam de sete că nu ne dădeau apă şi pe deasupra, în batjocoră, ne dădeau să mâncăm peşte sărat şi pesmet. Pe lângă cei peste 100 de soldaţi români din vagonul în care eram, călătoreau şi mii de păduchi de straie care ne dădeau mari bătăi de cap şi mâncărimi“, îşi aminteşte veteranul.

Ce înseamnă să fii închis într-un lagăr? Un fragment dintr-o zi obişnuită a lui Octavian Ţebrean: „Puneau acolo la un loc, varză murată, cartofi îngheţaţi, peşte, carne de oaie, că doar vedeam, şi ne dădea la fiecare câte un polonic, iar la felul doi ne dădeau «cir» ca la porci, tot un polonic. Mă gândeam la casă, mi-era dor de toate şi atât îmi doream: să dea Dumnezeu să ajung sănătos acasă să manânc mămăligă goală, dar să mă satur!“.

Până în 1945, la încheierea războiului, ruşii îi puneau pe soldaţii români să muncească în fabrici de armament, de tancuri şi în uzine, ulterior, munca s-a diversificat, soldaţii români muncind şi la câmp. „Ne-au pus să muncim cu unelte pe care nu le mai văzusem niciodată, însă am învăţat să le folosim de urgenţă, ruşii ne urmăreau la orice pas, erau santinele peste tot“. După ce Rusia nu mai avea nevoie de armament şi maşini de luptă, soldaţii munceau pentru a plăti pagubele de război. Erau trimişi la munca câmpului, în mine de cărbune şi în diferite uzine, tot pentru aceeaşi mâncare.

Sovieticii au grupat românii pe trei categorii de muncă, categoria I, din care făceau parte cei mai sănătoşi, avea opt ore de muncă, categoria a II-a, din care făceau parte cei puţin slăbiţi, se încadra la patru ore de muncă, în timp ce categoria a III-a, din care făceau parte cei slabi, trebuia să muncească două ore. Soldaţii români erau testaţi lunar de către medicii ruşi, iar cei slabi, chiar dacă nu erau bolnavi, erau trimişi în spital, la „cură de îngrăşare“. După cură, erau încadraţi din nou în categoria I.

Lagărul, privirile încruntate ale sovieticilor „aliaţi, eliberatori“, sârma ghimpată şi munca fără oprire – aşa decurgea orice zi din stepele criminale ale Siberiei. Până într-o zi. „Era o dimineaţă de octombrie, în ’48, eram la cules de varză pe un câmp din Siberia când a venit un rus călare şi ne-a spus: «Adunarea toată lumea! Plecaţi acasă!». Nu ne-a venit să credem, dar am văzut că insistă şi ne-am adunat. Ne-am întors în lagăr şi ne-am strâns puţinele lucruri ce le aveam şi am plecat, a doua zi, la tren. De data aceasta am călătorit doar 12 zile, iar condiţiile au fost mai bune, nu ne-a mai fost sete. După lunga călătorie am ajuns în gară la Focşani, de unde am fost trimişi fiecare la casa lui. În gară la Vama, comună vecină cu Frumosu, am ajuns în data de 26 octombrie 1948, în ziua Hramului Bisericii din Deia“.

Necazurile nu aveau să se termine aici. Ajuns acasă, a aflat trista veste că tatăl lui s-a prăpădit în timp ce el se afla în Siberia. Mama îi murise când avea numai 14 ani. Nu mai avea pe nimeni, nu avea nimic, tot ceea ce îi rămăsese era o căsuţă veche şi câteva haine prăfuite. „M-am dus la o vecină care m-a pus la masă şi m-a ajutat să mă pun pe picioare.“ Aşa şi-a primit România eroii acasă. 

<strong>23 august, în mijlocul nemţilor: „Ne-au luat tot“</strong>

Dumitru Hadade, la o manifestaţie de Ziua Eroilor FOTO Arhivă personală Dumitru Hadade

La 23 august 1944, Dumitru Hadade, un telegrafist de 24 de ani, se afla la un curs de radiotelegrafie în Germania. Veştile despre „alianţa cu victorioasa armată sovietică“ i-au semnat condamnarea: a fost luat prizonier de naziştii care până atunci îi fuseseră colegi.

Dumitru Hadade are astăzi 95 de ani. Petrece mai tot timpul în casă, auzul îi e alterat de trecerea anilor, iar memoria nu-i e mereu cea mai bună prietenă. Războiul i-a rămas, însă, întipărit în minte pe vecie. Ca o cicatrice pe care o vede doar el.

Dumitru Hadade a ajuns în Bucureşti, împreună cu familia, în 1940, după cedarea Ardealului în urma Diktatului de la Viena. În 1942, era deja încorporat în Regimentul I Transmisiuni de uscat. La scurt timp după încorporare, a fost repartizat la Compania a II-a Telegrafie fără fir, fiind trimis, apoi,  pe frontul rusesc, pe linia Novocherkassk – Krasnodar – Dnepropetrovsk – Marea Azov – Rostov pe Don. Era telegrafist.

Începutul

„În timp ce eram acolo, a venit în vizită mareşalul Antonescu, împreună cu regele Mihai să se intereseze care este situaţia frontului, fiindcă se rupsese în zona cotului Donului. Eu am primit sarcina să iau legătura cu comandantul Armatei a IV-a. Am reuşit să iau legătura în maximum 20 de minute, am recepţionat în cod secret şi am dat tot ce am recepţionat unui plutonier, care a descifrat acele informaţii secrete şi i-a comunicat lui Antonescu situaţia de război: armata se retrăgea în dezordine, în timp ce ruşii băgau în luptă multe forţe militare, multe tancuri“, povesteşte veteranul. Era începutul dezastrului, dar nimeni nu ştia asta încă.

Din acele luni grele de război îşi aminteşte şi acum că trupele sovietice erau îmbrăcate foarte bine, cu haine şi cizme îmblănite, în timp ce românii şi nemţii îngheţau de frig în tranşee. „În 1942 în Rusia a fost cea mai grea iarnă. Pe mulţi dintre soldaţii noştri
i-am scos din tranşee îngheţaţi. Şi mie mi-au îngheţat urechile“, povesteşte nonagenarul. Dar Hadade a rezistat pe frontul rusesc. 

„Eram aşteptat cu pistoalele în mână“

La revenirea în ţară, în timp ce sovieticii îşi exersau din ce în ce mai bine ofensiva, a fost detaşat la Regimentul I Transmisiuni Aero. Câteva luni mai târziu, a plecat din nou, dar nu pe front, ci în Germania încă aliată, pentru că, printr-un ordin dat de Marele Stat Major, fusese selectat să fie trimis la specializare. „Am avut de ales între specializare fie ca pilot, fie ca radiotelegrafist sau mecanic de bord. Am ales radiotelegrafia, pentru că m-am gândit că, neavând nicio calificare în acel moment, asta mă va ajuta să îmi găsesc un loc de muncă după încheierea războiului“, explică veteranul.

Tânărul soldat a fost trimis, alături de alţi militari români, la Nordhausen Krankenhaus, unde funcţiona un regiment de aviaţie. La 23 august 1944, era încă acolo. „De obicei, piloţii opreau avioanele în faţa hangarelor, iar noi coboram acolo. În acea zi, ne-au lăsat să coborâm abia în hangar, unde eram aşteptaţi, de o parte şi de alta, de santinele, cu pistoalele în mână. Ne-au luat tot ce aveam de valoare la noi, ne-au încolonat şi ne-au dus, păziţi, la unitate. Habar nu aveam ce se întâmplase, dar ştiam că sigur este ceva grav“, povesteşte veteranul.

Pentru tânărul radiotelegrafist, ziua aceasta a schimbat totul. Nu înţelegea cum de foştii camarazi îi sunt ostili, habar n-avea de ce până şi personalul civil al regimentului de aviaţie îl privea cu dispreţ, nu înţelegea nimic. „Ospătarii şi ospătăriţele, amabili până atunci cu noi, ne aruncau, efectiv, farfuriile pe masă şi se uitau urât la noi“.

A aflat abia după câteva zile ce anume a determinat această schimbare de atitudine, când un ofiţer german a venit şi l-a pus să semneze o declaraţie prin care prizonierii români trebuiau să jure că vor lupta alături de armata germană până la victoria finală. Au refuzat cu toţii să semneze ceea ce a însemnat intrarea oficială în prizonierat. După două săptămâni, au fost deportaţi în Danemarca, unde au fost puşi să monteze stâlpi de telegraf. La debarcarea armatelor aliate în Normandia, au fost readuşi în Germania şi închişi într-un lagăr de muncă până la finalul războiului.

Localnicul de pe bicicletă care a adus pacea

„Într-o dimineaţă, am observat că nu am fost treziţi la ora 6.00, ca de obicei. M-am ridicat din pat pe la 7.00 şi am plecat către sala de mese, unde nu era nimeni. Nu mai erau nici măcar santinele în posturi“. Prizonieratul se termina la fel de absurd pe cum începuse: vestea încheierii războiului le-a fost dată de un localnic, care a trecut pe acolo cu bicicleta. Prizonierii au fost preluaţi în scurt timp de trupe americane, care nu i-au lăsat, însă, să plece acasă, spunându-le că „situaţia în România nu este clară“. Aveau dreptate, nu era.

„Grămezi de bancnote de 25 de mărci“

Împreună cu un camarad din Baia Mare, Dumitru Hadade a decis să nu mai aştepte, însă, întoarcerea „oficială“ în ţară. Au pornit, pe jos, spre frontul rusesc, unde auziseră ei că se organizează transporturi către România. Au fost prinşi şi aduşi înapoi. Nu au stat mult, şi au fugit din nou. „Pe drum, am descoperit în Hamburg o bancă bombardată. Am coborât la subsol şi am găsit grămezi întregi de bancnote de 25 de mărci. Ne-am luat cât am putut, şi eu şi colegii mei, şi ne-am continuat drumul. Am fost prinşi, însă, foarte aproape de frontul rusesc, de o patrulă germană. În momentul în care am văzut câţi bani aveam la noi, au crezut că suntem spioni americani“, povesteşte el. Aşa a ajuns să petreacă trei luni în interogatorii la cel mai mare centru de spionaj şi contraspionaj al Germaniei, la Hanovra.

În ţară s-a putut întoarce abia în 1947, dar era deja prea tâziu. Nu mai era util nimănui. Era un simplu apendice al societăţii aflate în plin avânt de dezvoltare multilaterală. „Ce m-a supărat cel mai tare e că în loc să mă primească în ţară ca pe un erou, doar fusesem prizonieri la nemţi, comuniştii m-au persecutat şi nu m-au lăsat să lucrez ca şi radiotelegrafist pe avioane. Se temeau că o să plec din ţară cu primul avion.“

Veteranul care nu există

Dintr-o neglijenţă petrecută în urmă cu 71 de ani, plecarea lui Dumitru Hadade în Germania nu apare în arhivele militare, motiv pentru care el nu a putut fi decorat ca veteran de război şi nici nu primeşte indemnizaţia aferentă. Totuşi, bărbaul e nelipsit de la manfestările care comemorează faptele camarazilor săi – şi pe ale lui. Un senator sălăjean a încercat, prin mai multe interpelări, să-i facă pe reprezentanţii Ministerului Apărării Naţionale să găsească, măcar în al 12-lea ceas, o portiţă prin care să-i recunoască veteranului şi statutul de prizonier de război, astfel încât acesta să beneficieze de indemnizaţia cuvenită. Nu s-a rezolvat, însă nimic. „Dumitru Hadade are dreptate, dar din păcate nu o poate dovedi“, a spus, resemnat, generalul de brigadă în retragere Teofil Dreptate, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război - Filiala Sălaj.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.