Fireşte, ştim foarte bine că e genul de afirmaţii cu care orice politician înţelept, care mai doreşte să aibă un viitor, îşi acceptă eşecul, oricât de usturător sau, poate, chiar nemeritat, ar fi el.

În aceste condiţii, nu poţi să nu te întrebi de ce  în orele următoare aflării rezultatelor alegerilor de la 20 mai 1990, dar şi mulţi ani după aceea, de fapt, până azi, numeroase au fost vocile ce au pus la îndoială nu numai corectitudinea cifrelor finale, ci chiar înţelepciunea drumului ales de electorat. De ce mulţi, foarte mulţi reprezentanţi ai Opoziţiei, dar şi ai societăţii civile, chiar şi dintre cei ce au acceptat verdictul urnelor, ba chiar au socotit inutilă continuarea mitingului-maraton din Piaţa Universităţii, au calificat alegerile de acum 25 de ani drept o „catastrofă”. Nu numai pentru ei, nu doar pentru formaţiunile politice pe care le reprezentau ori pentru opţiunile lor personale, altele decât cele ale majorităţii votanţilor, ci pentru viitorul României.

Anii de incertitudine, de băltire, de permanent asalt al comunismului rezidual, de refuz al autenticelor reforme politice şi economice, marota pernicioasă a „democraţiei originale”, sintagmă ce ascundea cu destulă dificultate intenţia „emanaţilor” Revoluţiei, marii câştigători ai alegerilor, indiferent că s-au numit FSN sau Ion Iliescu de a nu îndrepta ţara spre capitalism, le-au dat dreptate.

De fapt, a fost nevoie de mai puţin de o lună pentru ca puterea nou instalată să-şi arate adevărata faţă, atunci când a decis reprimarea în forţă a ceea ce mai rămăsese din cei ce manifestaseră de la începutul lui aprilie în Piaţa Universităţii. Reîntoarcerea la practicile specifice PCR între anii 1945 şi 1947, dar mai cu seamă după aceea, în anii 50, o operaţiune conjugată cu refuzul oricărei reforme reale, totul în contradicţie cu ceea ce se întâmpla în celelalte ţări est-europene foste comuniste, blestemata „excepţie românească” au costat scump România în primii şase ani ce au urmat primelor zise alegeri democratice de după 1937. Ani în care la Cotroceni s-a aflat Ion Iliescu, iar la Palatul Victoria Petre Roman, Theodor Stolojan sau Nicolae Văcăroiu.

Să fi greşit, să nu fi avut oare dreptate poporul în Duminica Orbului la 20 mai 1990? Răspunsul la această întrebare nu e tocmai uşor de formulat, date fiind condiţiile în care s-au desfăşurat alegerile, gradul destul de scăzut de cultură politică  de la acea dată al electorilor, situaţia în care se găsea România înseşi la capătul a aproape de 50 de ani de comunism.

Un număr copleşitor de cetăţeni cu drept de vot - 14.300.000 a fost numărul celor înscrişi pe liste- a făcut ca FSN să obţină mai mult de 66% din voturi şi, implicit, din noul Parlament. Fapt deloc nesemnificativ şi fără urmări pe termen lung, având în vedere că acestui Parlament i-a revenit sarcina să întocmească şi să aprobe noua Constituţie. Care -oare chiar întâmplător?- l-a avut drept principal autor pe Antonie Iorgovan, recomandat în acest scop de noul preşedinte, dl. Ion Iliescu, ales cu 85% din sufragii? E vorba despre acel Antonie Iorgovan, până atunci un om fără expunere publică care a izbutit performanţa de a fi ales ca independent. Singurul independent din primul Parlament al noii Românii. Aceasta în vreme ce alţi independenţi, mult mai cunoscuţi, precum Andrei Pleşu, Mircea Dinescu, Ion Caramitru sau Octavian Paler, au înregistrat un eşec răsunător.

Indubitabil, au fost, sunt cazuri în istorie în care majoritatea greşeşte. Iată, să ne reamintim că demult, cu secole în urmă, cei mai mulţi au susţinut că Pământul ar fi plat, iar nu rotund. Sau că unul singur a fost cel ce, la început, a afirmat că Pământul se învârteşte în jurul Soarelui şi nu invers, cum credea cu încăpăţânare majoritatea.

La 20 mai 1990, greşeala majorităţii, dacă despre greşeala poate fi vorba, a avut numeroase explicaţii. Decretul Lege nr. 92/1990, pe baza căruia s-au organizat alegerile, garanta formal libertatea scrutinului. Numai că, pe tot parcursul campaniei electorale cât şi în ziua votului, s-au înregistrat numeroase incidente şi abateri de la regulile democraţiei. FSN şi-a identificat din vreme precis adversarii, s-a folosit nu doar de membrii, de militanţii, de aderenţii şi de simpatizanţii săi, ci şi de faptul că deţinea pârghiile politico-economice ale puterii şi şi-a pregătit temeinic, uneori chiar cu violenţă, victoria.

A agitat sperietoarea anticapitalistă (FSN- n.r.), a lansat pe piaţă zvonuri privind „vânzarea ţării” sau iminenta întoarcere a „moşierilor şi fabricanţilor” şi primejdia pierderii locurilor de muncă.

Guvernul provizoriu condus de liderul de atunci al FSN, dl. Petre Roman, nu doar că a aprovizionat relativ consistent magazinele, având grijă să precizeze că totul se datorează Frontului, ci a umblat inconştient la finanţele ţării, începând restituirea populistă, aducătoare de voturi, a banilor pe care îi luase cu de-a sila populaţiei, în a doua parte a anilor 80, aparent defunctul regim comunist.

Ziarele Puterii ori numai favorabile acesteia, începând cu Adevărul şi Azi, se difuzau cu prioritate, ajungeau oriunde în ţară, în vreme ce cotidianul de opoziţie România Liberă era ţinta a numeroase atacuri şi sabotaje ce începeau cu programata lipsă a hârtiei şi se încheiau cu difuzarea mai mult decât deficitară. Timpii de antenă rezervaţi campaniei şi partidelor politice de Televiziunea Română au fost, în principiu, respectaţi, numai că alte şi alte emisiuni, atent controlate de conducerea de atunci a instituţiei din Calea Dorobanţi, în frunte cu Răzvan Theodorescu şi Emanuel Valeriu, aduceau grave deservicii de imagine partidelor istorice de abia reînfiinţate. Unde mai pui că personalul redacţional al TVR rămăsese fără excepţie acelaşi care până în decembrie 1989 era integrat prin lege propagandei comuniste. Şi care a ascultat, cu puţine excepţii, de noul Stăpân.

Să ne mai mirăm atunci că PNŢCD s-a situat cu un scor minuscul, de nici 3%, în vecinătatea nou infiinţatei Mişcări Ecologiste, un partid de paie care doar mima opoziţia faţă de FSN în şedinţele de pomină ale CPUN? Ne poate doar mira peste noapte apăruta preocupare a românilor pentru ecologie despre care cei mai mulţi nu ştiam mai nimic.

Dl. Ion Iliescu intra în alegeri nu numai din poziţia de preşedinte în exerciţiu, chiar dacă o atare funcţie nu exista până pe 20 mai. Însă cum altfel decât ca un preşedinte s-a comportat fostul activist de partid de prim rang trimis în surghiun, în judeţe, iar apoi „la meserie”, de fapt în fotoliul de director al Editurii Tehnice încă din seara zilei de 22 decembrie? Dl. Iliescu a pozat de la început în „salvator”, în „om al locului” care a mâncat salam cu soia în opoziţie cu „veneticii” Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu. Noul şef a profitat cu un instinct politic desăvârşit de întreaga mitologie creată în jurul său în anii de dinainte de 1989. Ani în care românii nu îşi puteau îngădui luxul de a se gândi la dispariţia comunismului, ci doar la o pereistroika românească pentru care cel mai potrivit a ajuns să li se pară Ion Iliescu.

Acestea au fost, în mare, condiţiile în care primele alegeri libere de după 1937, au fost câştigate de FSN şi de Ion Iliescu. Pierdute fiind, cu voia şi cu participarea majorităţii electoratului, de România însăşi.