100 de ani de la Revoluţia bolşevică.  Lenin, în roşu aprins: „Trebuie să tratăm insurecţia în chip marxist, anume ca pe o artă“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Vladimir Ilici Lenin; Grafica: Florian Marina, după o ilustraţie GettyImages
Vladimir Ilici Lenin; Grafica: Florian Marina, după o ilustraţie GettyImages

Pe 25 octombrie, se împlineşte un secol de la Revoluţia rusă din Octombrie. În toamna lui 1917, bolşevicii – conduşi abil de marele maestru păpuşar, V.I. Lenin – au câştigat pariul cu istoria şi au instaurat un nou sistem politic, care promitea să fie proporţia de aur a existenţei pe pământ. N-a fost. Au văzut şi românii. Orişicât, o privire asupra actualităţilor acelor zile e un bun exerciţiu, aşadar „Adevărul“ vă invită la revigorarea memoriei.

Până la sfârşitul toamnei lui 1918, în piaţa marii gări Nikolaevski din Petrograd, s-a aflat o statuie impunătoare a ţarului Nicolae I, marele promotor al construcţiei de căi ferate în imperiu. Era o compoziţie ecvestră, în care proporţiile calului erau mult mai mari decât ale călăreţului, astfel încât trecătorul să fie impresionat de la prima vedere de fragilitatea omului. Louise Bryant, o jurnalistă americană cu vederi de stânga, care a venit să trăiască Revoluţia din Octombrie la faţa locului, asemuia statuia aceasta cu situaţia în care se afla Vladimir Ilici Lenin în momentul în care a preluat frâiele puterii: Rusia era calul sălbatic, puternic, neîmblânzit, iar omul care-l încăleca era mic, dar responsabil de soarta lor. În ciuda poziţiei riscante a liderului bolşevic, Bryant considera că victoria sa a fost decisivă: „Lenin este responsabil pentru faptul că Rusia a câştigat pentru totdeauna fructele revoluţiei“, scria ea în volumul „Mirrors of Moscow“. Chiar dacă opinia reporterei americane era subiectivă şi părtinitoare, istoria a consemnat că Lenin a fost, totuşi, omul care a hotărât soarta luptei pentru socialism pe pământ.

„Pentru a avea succes“

Activitatea revoluţionară a lui V.I. Lenin s-a intensificat încă din perioada în care era în exil, în Finlanda. A început să preseze partidul pentru organizarea unei insurecţii armate în capitala Imperiului Rus în luna octombrie, printr-o scrisoare trimisă Comitetelor Centrale din Petrograd şi Moscova, pe 12 septembrie 1917 (n.r. – toate datele sunt pe stil vechi, conform calendarului iulian). La această dată, bolşevicii deja avansaseră mult în structurile de putere şi conduceau Sovietul din Petrograd al Deputaţilor Soldaţilor şi Muncitorilor.

lenin russiainphoto.ru

Foto: Citind „Pravda“, la Kremlin, în 1919; Sursa: russiainphoto.ru

În această scrisoare, Lenin detalia minuţios cum ar trebui să se desfăşoare această insurecţie şi pe cine să se bazeze, ca un ghid de urmat punct cu punct: „Pentru a avea succes, insurecţia nu trebuie să se bazeze pe o conspiraţie sau pe un partid, ci pe clasa avansată. Acesta e primul punct. Insurecţia trebuie să se bazeze pe avântul revoluţionar al poporului. Acesta e al doilea punct. Insurecţia trebuie să se bazeze pe un moment crucial din istoria intensificării revoluţiei, când activitatea oamenilor din rândurile avansate este la apogeu, iar şovăielile din rândurile duşmanului şi din rândurile prietenilor revoluţiei care sunt slabi, fără tragere de inimă, nehotărâţi, sunt mai puternice. Al treilea punct“. În încheiere, atrăgea atenţia la necesitatea de a păstra moştenirea ideologică: „Trebuie să tratăm insurecţia în chip marxist, anume ca pe o artă“ – obiectiv atins prin organizarea unui sediu central al detaşamentelor de insurgenţi, distribuirea forţelor, încercuirea Teatrului „Alexandrinski“, ocuparea Fortăreţei „Petru şi Pavel“, arestarea generalilor şi a guvernului, anihilarea cadeţilor şi a Diviziei Sălbatice, mobilizarea şi înarmarea muncitorilor, ocuparea sistemului de telegrafie şi telefonie şi alte detalii din acelaşi registru.

Ce e criminal

Foto: Lenin, în timpul unui discurs revoluţionar, în Palatul Taurida, în iunie 1917; Sursa: russiainphoto.ru

image

Departe de evenimentele din Petrograd, Lenin se temea că acel moment crucial despre care vorbea avea să treacă, fără ca revoluţionarii să profite de el. Au urmat alte două scrisori, pe 7 şi 8 octombrie, în care repeta obsesiv să se treacă la acţiune, să declare guvernul Kerenski înlăturat, să vină „toată puterea la Soviete“. Repeta obsesiv şi că „a aştepta ar fi o crimă“, „amânarea e criminală“, „întârzierea devine cu adevărat criminală“. Insistenţele lui veneau pe fondul discuţiilor interne, care puneau problema organizării insurecţiei după întrunirea Congresului Sovietelor, programată pentru a doua jumătate a lunii octombrie. Or, arăta Lev Troţki în volumul „Lenin“, liderul bolşevic se grăbea pentru că se temea că o acţiune a guvernului împotriva lor ar fi pus capăt planurilor revoluţionare şi ar fi anulat şi numita întrunire.

După toate acestea, Lenin a revenit în Petrograd, pe 9 octombrie. S-a instalat, fiind în ilegalitate, în cartierul Viborg, în casa Margueritei Fofanova, aflată la numărul 92/1, la intersecţia străzilor Bolshoi Sampsonievski şi Serdobolskaia, de unde a început să conducă toate pregătirile pentru lovitura de stat. Atunci a început, cu adevărat, rolul său magistral de mare păpuşar. „În acea ultimă lună, Ilici nu s-a gândit la nimic altceva, nu a trăit pentru nimic altceva decât insurecţia“, scria soţia sa, Nadejda Krupskaia, în volumul „Reminiscences of Lenin“.

„Nu-i mai consider tovarăşi“

Începând cu 23 octombrie, agitaţia revoluţionară a dat în efervescenţă – şi în partid, şi pe străzile oraşului. Mai întâi, a avut loc o întâlnire secretă, prima la care participa şi Lenin în persoană, a Comitetului Central al Partidului Bolşevic. Aici, Lenin a cerut să se pună în mişcare maşinăria de partid pentru a da arme proletariatului. Moţiunea a fost respinsă de Zinoviev şi Kamenev, acesta din urmă mergând până la a-şi da demisia din CC. Lenin a cerut penalizarea trădătorilor. Trădătorii s-au dus şi au publicat un articol în organul de presă menşevic, în care au dat în vileag data şi locul la care avea să aibă loc revoluţia bolşevică. Lenin, când a văzut aşa, a scris: „Declar făţiş că nu-i mai consider pe niciunul tovarăşi. Vremuri grele. O sarcină grea. O mare trădare“. A mers, totuşi, mai departe cu planurile, care presupuneau ca de înarmarea muncitorilor să se ocupe Comitetul Revoluţionar Militar, condus de Troţki, care reuşise să preia comanda garnizoanei din Petrograd cu o zi în urmă. Exista, însă, şi un Centru Revoluţionar Militar, din care mai făceau parte Stalin, Sverdlov, Dzerjinski, Molotov şi Bubnov.

Foto: Lenin, sub acoperire. Cu perucă şi şapcă proletară, în 1917; Sursa: Dmitri Ilici Leşchenko/Wikipedia

lenin cu peruca

Pe 24 octombrie, guvernul Kerenski, informat de ziarele menşevice, a trecut la represalii: a închis ziarele bolşevice, a dat ordin să fie arestaţi toţi membrii Comitetului Revoluţionar Militar şi a încercat să ridice toate podurile din Petrograd, chemând la Palatul de Iarnă toate detaşamentele de cadeţi. Tentativa timidă a guvernului a eşuat sub armele soldaţilor bolşevizaţi şi sub presiunea maselor care cereau schimbarea. Revoluţia începuse. Degeaba mai emitea Kerenski ordine în şir: „Niciun muncitor nu are voie să poarte arme“, „Toţi membrii Comitetului trebuie arestaţi“, „Lenin trebuie găsit şi arestat“. Guvernul nu mai avea nicio putere reală. Bolşevicii, în schimb, aveau 20.000 de oameni înarmaţi, gata oricând să pornească insurecţia.

Toate drumurile duc la Smolnîi

În tot acest timp, Lenin nu avea linişte în casa din Viborg. Nu putea nici să vorbească, nici să meargă frenetic prin casă, de teamă să nu trezească suspiciunile vecinilor. Ştia, totuşi, că sosise momentul crucial al istoriei, iar el nu era în mijlocul evenimentelor. Seara, a transmis un alt mesaj Comitetului Central, prin Fofanova: „Situaţia e critică. Orice întârziere a revoltei poate fi fatală“. Într-un final, după plecarea femeii, l-a vizitat un camarad finlandez, Eino Rahja, care l-a informat despre starea lucrurilor: că s-au dublat patrulele pe străzi, că podurile peste Neva erau păzite, că se ceruse arestarea sa. Lenin a cerut să-l vadă pe Stalin, însă aceasta era imposibil, căci Stalin era în Smolnîi, sediul Sovietului din Petrograd şi al Comitetului Revoluţionar Militar, stabilit într-o fostă şcoală de fete de pe malul Nevei.

Pentru că o revoluţie nu se conduce cumsecade prin bileţele şi interpuşi, în linişte deplină, Lenin a decis să plece el la Smolnîi. A scos dintr-un sertar peruca, a aranjat-o cu calm, a îmbrăcat o jachetă ponosită şi şi-a pus o batistă la gură. Pe un bileţel, i-a scris Margueritei: „Mă duc unde tu nu vrei să merg. La revedere. Ilici“.

Smolnii

Foto: Un blindat, în faţă la Smolnîi, în octombrie 1917; Sursa: Wikimedia commons

În Petrograd era o seară rece şi umedă, cu vânt puternic şi ceaţă deasă. Grupuri de oameni se adunaseră pe la toate colţurile de stradă şi prin curţile caselor. Pe şosele, trecea din când în când câte un camion plin cu muncitori înarmaţi. De pe străzi lăturalnice se auzeau împuşcături intermitente. În apropierea podurilor, ardeau focuri mari, lângă care se încălzeau Gărzile Roşii.

Ajunşi la Smolnîi, alt pei­saj i-a întâmpinat: era gălăgie şi aglomeraţie, soldaţii stăteau pe lângă focuri, camioanele descărcau muncitorii, soldaţii şi marinarii aduşi. Armament mare era staţionat în faţa Institutului Smolnîi, iar Gărzile Roşii stăteau de pază la intrare. „Inima lui Vladimir Ilici bătea cu putere. Asta era ziua pentru care trăise. Cu haina descheiată, cu mâinile în buzunare, uitând complet de peruca gri, Lenin mergea rapid pe coridor, pe lângă lăzi cu muniţie şi stive de puşti. Alerga pe scări spre birourile de la etajul trei ale Comitetului Revoluţionar Militar“, consemna Maria Prilejaieva în cartea „V.I. Lenin. The Story of His Life“. 

smolnii russiainphoto.ru

Foto: Instantaneu realizat de Yakov Vladimirovici Steinberg la porţile Institutului Smolîi, în octombrie 1917; Sursa: russiainphoto.ru

Ultima zi a revoluţiei, prima zi a bolşevismului: „Proprietatea Poporului! Disciplină revoluţionară!“

„Către cetăţenii Rusiei! Guvernul provizoriu a fost destituit. Puterea în stat a trecut în mâinile organului Sovietului din Petrograd – Comitetul Revoluţionar Militar. Cauza pentru care poporul a luptat, anume proclamarea imediată a păcii democratice, abolirea moşierimii, controlul muncitorilor asupra producţiei şi stabilirea puterii sovietice – această cauză a fost asigurată. Trăiască revoluţia muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor!“ Acesta era manifestul care circula prin tot Petrogradul începând cu ora 10.00, în dimineaţa zilei de 25 octombrie. În noaptea zilei de 24 spre 25 octombrie 1917, revoluţia învinsese, pe nesimţite. Fusese mai degrabă lovitură de stat decât revoluţie, mai multă regie şi mai puţină luptă. Orişicât, ruşii
s-au trezit a doua zi sub o nouă conducere, într-o nouă realitate socială şi politică.

Căderea Palatului de Iarnă

În după-amiaza zilei de 25 octombrie, la ora 14.30, a avut loc o întâlnire a Sovietului din Petrograd. După ce s-au felicitat şi şi-au aruncat şepcile în sus de bucurie că a izbândit revoluţia, bolşevicii au luat în discuţie soarta miniştrilor din guvernul provizoriu. Unii fuseseră arestaţi, alţii se baricadaseră în Palatul de Iarnă. „Tot Petrogradul e în mâinile noastre acum, însă nu am capturat Palatul de Iarnă“, a atenţionat Lenin. Şi s-a decis ca sediul guvernului să fie luat cu asalt de îndată.

Unităţilor de Gărzi Roşii şi regimentelor revoluţionare li s-a cerut să încercuiască Palatul de Iarnă. Străzile care dădeau în piaţa palatului s-au umplut de puhoaie de oameni cât ai bate din palme. Armamentul greu a fost adus în faţa palatului, iar distrugătoarele au fost trase pe Neva şi au ancorat lângă palat. De pe crucişătorul Aurora s-a auzit un bubuit de tun, care a dat semnalul atacului. A urmat asaltul asupra Palatului de Iarnă, moment care a rămas încrustat adânc în memoria colectivă, mai ales prin filmele de propagandă – care descriau un episod mult mai sângeros decât a fost, de fapt. Cadeţii şi batalionul de femei, care apărau sediul guvernului, s-au retras rapid. Gărzile Roşii s-au năpustit în clădire şi ce a urmat a însemnat mai mult jaf decât preluare a puterii.

Unul dintre martorii la acest episod a fost John Reed, scriitor american, soţul Louisei Bryant. În cartea „Ten Days that Shook the World“, el descrie imaginea insurgenţilor îmbătaţi de atâta spledonare, aur, bogăţii cum nu mai văzuseră – şi de vinul din cramele regale, desigur: „Ca un râu negru, năpădind strada, fără cântec sau urale, ne-am revărsat prin Arcul Roşu, unde omul din faţa mea a spus şoptit: «Aveţi grijă, camarazi! Nu vă încredeţi în ei. Vor trage, sigur!». Înăuntru, după ce cadeţii s-au predat, toată măreţia şi opulenţa se aflau la picioarele proletariatului. Şi ce putea face proletarul în faţa unei asemenea grozăvii? Unul a tras la subsoară un ceas de bronz, altul şi-a agăţat de şapcă o pană de struţ. Câteva voci s-au ridicat din mulţime să potolească jaful: „Camarazi! Nu atingeţi nimic! Nu luaţi nimic! Proprietatea Poporului! Disciplină revoluţionară!“, consemna Reed.

Foto: Prima întrunire a guvernului sovietic, Consiliul Comisarilor Poporului, la Smolnîi. Lenin are deasupra capului un bec. Sursa: russiainphoto.ru

Primele decizii

În timp ce Palatul de Iarnă cădea, se întrunea al doilea Congres al Sovietelor, la ora 22.45, pe 25 octombrie. Până să ajungă să participe la întâlnire, unde avea să se proclame oficial victoria revoluţiei bolşevice, să se facă primele numiri în poziţiile de conducere şi să se ia primele decizii, Lenin a reuşit să aţipească pentru câteva minute. Când s-a trezit, a aprins lumina şi s-a aşezat la birou: o vreme, a privit în gol, pe fereastră, la prima noapte – neagră, fără vreun licăr de felinar – bolşevică din istorie; apoi, a pus mâna pe un creion şi a început să scrie de zor, fără pauză. Când a lăsat creionul din mână, s-a gândit: „Încă pot să mai prind câteva minute de somn“ şi s-a aşezat în pat. Pe teancul de foi lăsat pe birou era scris: „Decretul asupra pământului“, după care era detaliat: pământurile aparţinând moşierilor, bisericii şi mănăstirilor, precum şi tuturor burghezilor aveau să treacă în posesia ţăranilor; aceia care nu munceau pământul nu puteau să deţină pământ.

Decretul avea să fie citit în timpul Congresului, după miezul nopţii, pe 26 octombrie, alături de Decretul asupra păcii, care scotea Rusia din Primul Război Mondial. Apoi, în conducerea noului stat au fost numiţi comisarii poporului – un fel de miniştri pe stil nou: Lenin, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, Troţki, la Afaceri Externe, Stalin, la Afacerile Naţionalităţilor şi toţi ceilalţi lideri bolşevici au primit un portofoliu. Numai postul de Comisar pentru Comunicare a rămas vacant.


Lenin, Calul Troian al nemţilor?

image

Vladimir Ilici Lenin a fost figura centrală a Revoluţiei din Octombrie, iar controversele din jurul său au fost nenumărate. Pe de o parte, mulţi istorici s-au întrebat cum a devenit un personaj atât de important şi de cunoscut în numai câteva luni, pornind de la statutul de mare anonim – cunoscut numai într-un grup restrâns de socialişti germani. Pe de altă parte, au existat polemici privitoare la celebra sa călătorie cu trenul plumbuit prin toată Europa, din Elveţia până în Rusia. În acest caz, a fost pus în conexiune cu serviciile secrete germane, care, ştiind intenţiile şi ideile lui, i-au facilitat accesul în ţară, alături de alte câteva zeci de revoluţionari. Scopul era evident: de a destabiliza situaţia politică internă a Rusiei, aşa încât germanii să aibă un avantaj pe câmpul de luptă. De altfel, în vara lui 1917, guvernul rus l-a acuzat pe Lenin de înaltă trădare în beneficiul Germaniei. Un personaj-cheie în această afacere a fost Alexander Helphant (Parvus), care l-a ajutat nu numai în repatriere, ci şi financiar. Istoricul Stelian Tănase arată că Parvus a cerut de la un consorţiu de bănci germane suma de 500.000 de mărci şi a primit două milioane. Nu se ştie exact cât l-ar fi costat călătoria lui Lenin şi Troţki către Rusia, cert este că cele 500.000 de mărci au fost cheltuieli sigure. 


Revoluţia Rusă, o tragedie în trei acte

Evenimentele desfăşurate la Petrograd în februarie-martie 1917 s-au încheiat cu o „victorie pentru popor“, cum spuneau bolşevicii: îndepărtarea de la tron a ţarului Nicolae al II-lea. Domnia de mai bine de 300 de ani a dinastiei Romanov – căci în 1913 a fost aniversat tricentenarul – lua sfârşit brusc. Nicolae al II-lea împreună cu ţarina Aleksandra şi cei cinci copii ai lor au fost exilaţi la Tobolsk, în vestul Siberiei. Acolo au locuit în condiţii decente până la finalul Revoluţiei bolşevice, când domiciuliul le-a fost schimbat la Ekaterinburg. Au mai trăit o jumătate de an, închişi majoritatea timpului în camerele lor şi păziţi de gardieni ostili. În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, familia Romanov şi servitorii de încredere ai acesteia au fost duşi într-o cameră, sub pretextul că vor fi mutaţi. Acolo, fără proces, Romanovii au fost condamnaţi la moarte: „Nicolae Alexandrovici, în virtutea faptului că rudele dumitale din Europa continuă să atace Rusia sovietică, prezidiul sovietului regiunii Ural te condamnă la moarte prin împuşcare“. Trupurile lor au fost aşezate într-o groapă comună, pe 19 iulie 1918.

grafic revolutia rusa 1917

„Lui Brătianu i s-a spus să nu ne mai facem nicio iluzie, dar absolut niciuna“

„Cuvântul pace este acuma la modă. Nici războinicii nu mai spun: «Vrem război!», ci declară: «Nu vrem pace!». Iar pacifiştii, cari mai înainte spuneau: «Suntem contra războiului», astăzi strigă cu tărie: «Daţi-ne pacea!».“ Asta scria ziarul „Lumina“ în septembrie 1917, când războiul mondial era în toi, dar la orizont se prefigura spectrul unei păci nefaste pentru români. Acesta era tonul întregii prese şi societăţi româneşti, din moment ce relaţiile cu marele aliat de la est, Imperiul Rus, nu se deterioraseră încă, dar nici pline de afecţiune oarbă nu erau. Domnea incertitudinea, instaurată mai ales după abdicarea forţată a ţarului, în primăvara lui 1917, şi alimentată treptat de ştirile privind celelalte revolte din Petrograd, care au brăzdat lunile de vară.

În toamna lui 1917, românii se aşteptau la ce era mai rău, deşi sperau la ce era mai bine. Le văzuseră şi le trăiseră pe toate în anul anterior, de război mondial – şi frica, şi boala, şi foametea, şi pribegia, şi moartea, şi înfrângerea, şi victoria. Aşa că învăţaseră că e bine să rămână precauţi şi sceptici, mai ales când toată nesiguranţa şi neliniştea căpătaseră acum faţa revoluţiei bolşevice. Motivele erau însemnate, căci România îşi trimisese la Răsărit armata, tezaurul, încrederea, în condiţiile cele mai grele, în care fusese obligatorie retragerea în Moldova din faţa zepelinelor nemţeşti care brăzdau cerul Bucureştiului.

„Nefericitul Kerenski nu mai poate domina“

kerenski

Foto: Premierul guvernului provizoriu, Aleksandr Kerenski, în 1917

Oficialii români erau într-un intens du-te-vino între Iaşi şi Petrograd. Zvonuri de toate felurile se auzeau pe la toate colţurile, prin holurile şi birourile instituţiilor de stat, dar şi prin tavernele unde soldaţii ruşi se strângeau şi strigau în gura mare că s-au săturat de război. Se vedea treaba că braţul lung al revoluţiei ajunsese până pe frontul românesc.

Pacea separată a Rusiei începea să devină o certitudine din ce în ce mai mare. Printre primii care au confirmat tensiunea de toamnă a ruşilor a fost ministrul de Război, generalul Iancovescu, dar şi corespondentul săptămânalului american „Saturday Evening Post“, Ellis: „Generalul Iancovescu fusese trimis la Petrograd în calitatea sa de ministru de Război, spre a lua contact cu autorităţile militare ruseşti şi spre a vedea dacă mai era ceva de sperat din partea armatei Rusiei revoluţionare. Raportul pe care ni l-a făcut la Consiliul de Miniştri era cât se poate de pesimist. Din el rezulta că anarhia se întindea tot mai mult. Dl. Ellis a fost şi mai categoric: nefericitul Kerenski nu mai poate domina, că Rusia este în ajunul izbândei bolşevicilor, iar lui Brătianu i-a spus fără înconjur să nu ne mai facem nicio iluzie, dar absolut niciuna, că ţara este incapabilă să mai continuie războiul, că merge cu paşi repezi spre pacea separată şi că, prin urmare, să ne facem toate socotelile pe baza acestei eventualităţi“, consemna liberalul I.G. Duca în „Amintiri politice“. Tot în legătură cu vizita lui Iancovescu la Petrograd îşi arăta indignarea şi Nicolae Iorga: „Generalul Iancovescu a venit din Rusia cu conştiinţa unui haos complect şi cu asigurarea că se va face ceva. Cherenschi l-a primit în biblioteca Ţarului, în picioare, la început. Farseurul Revoluţiei era în uniformă de soldat. A vorbit numai la urmă pentru a spune solemn că greutăţile de acum ale Rusiei vor trece şi veţi fi ajutaţi. Tereşenco, bogatul rege al zahărului, s-a răpezit să primească pe ministrul român. Un gentleman, adecă, pe româneşte, un porc de câine“.

Frământările politice din Rusia agitau apele şi la Casa Regală. Maria, regina-soldat aşa cum o numiseră americanii, trebuia din nou să îl îmbărbăteze pe Ferdinand. În jurul ei, parcă toţi îşi pierdeau speranţa. Regina nota în jurnal: „Nando a fost tare abătut şi deznădăjduit, îmi e foarte teamă că e gata să se prăbuşească; ultimele veşti de la ruşi au fost atât de disperate şi de rău-prevestitoare în ceea ce ne priveşte încât spune că vede sfârşitul cum se apropie cu paşi uriaşi. Am încercat să-l îmbărbătez, să-i dovedesc că încă mai sunt speranţe, dar nu putea opune ştirilor lui grave şi certe decât instinctul credinţei în viitor şi al speranţei. Cred că situaţia noastră e de-a dreptul cumplită“.

Întru alinarea fricilor

Foto: Înflăcărat, la tribună. Pe 5 mai 1920; Sursa: russiainphoto.ru

lenin

În acele zile, pentru români, actualităţile revoluţionare de la Petrograd nu aveau mare importanţă. Numai istoricul Iorga mai analiza, e adevărat că succint, situaţia din toamna rusă revoluţionară: „Regele (n.r. – Ferdinand) nu aştepta profunda decădere a ruşilor, care s-a întins la toate straturile. N-a fost bine că s-a luat deodată unui popor care-şi căuta beţia în alcool, această mângâiere, căci s-a aruncat în beţia politică, înţelegând libertatea aşa cum se vede“. Cei care se băteau pe putere habar n-aveau ce presupunea. Pe de o parte, pentru guvernul provizoriu democraţia era o căciulă mult prea mare, dar nici să lase „toată puterea – sovietelor!“ nu voia. Pe de altă parte, bolşevicii nu se puteau hotărî cum să facă a ajungă la putere – prin vot, cu forţa, bazându-se pe popor? Până când o mână de oameni, în frunte cu Lenin, a intrat în Palatul de Iarnă şi au preluat puterea. Acţiunea a fost simplă, fără prea mult tam-tam în Petrograd, însă consecinţele ei au zguduit întreaga Europă. Ruşii ştiau clar că nu mai vor război.

Presa românescă, mutată la Iaşi – cea rămasă la Bucureşti era, în mare parte, germanofilă – avea în paginile sale o rubrică permanentă dedicată aliaţilor ruşi. Erau simple comunicate sau relatări despre situaţia militară. Cât despre evenimentele de la Petrograd, subiectivismul şi speranţa denaturau adevărul, presupunând că bolşevicii nu vor rezista prea mult, că democraţia a prins rădăcini adânci şi că armata s-a regrupat pentru câştigarea războiului. Ba mai mult, zvonurile din iulie – când oamenii lui Lenin au încercat o nouă revoltă –, cum că bolşevicii ar fi fost, de fapt, spioni germani făceau titlurile ziarelor. „În Rusia, Kerenski a redevenit stăpân. Din Petrograd, maximaliştii au fost alungaţi. Ei au fost dovediţi că sunt agenţi germani. A început o resurecţie a conştiinţii adevărate ruse, care stă în concordanţă cu adevăratele şi realele interese ale marii vecine de la Răsărit. Revoluţia însă continuă. O restabilire a disciplinei în armată; o încordare a conştiinţei politice pentru o vedere mai clară a situaţiei din vremurile actuale vor reda acelei puteri gigantice din Răsărit coeziunea atât de necesară pentru învingerea duşmanilor dinafară şi dinlăuntru“, scria ziarul „Evenimentul“, mai mult pentru a satisface năzuinţele românilor, decât pentru a despica realităţile din Rusia.

Despre liniştea din vecini

Cât despre speranţă, cuvintele lui Octavian Goga o mai resuscitau: „Poporul rusesc, aşa cum se răsfrânge el din istoria lui şi din operele marilor creatori cari ni l-au înfăţişat, acest neam înzestrat cu-o profundă conştiinţă a dreptăţii va păzi drumurile cinstei şi nu va îngădui ca istoria lui să iasă din cadrul ordinii morale. De aceia, noua criză noi o privim cu îngrijire, dar şi cu speranţa că ea va contribui la limpezirea treptată a liniştei din vecini“. Deşi România se afla într-o mare criză de hârtie în acea perioadă, rânduri întregi de supoziţii umpleau paginile ziarelor. Până şi îngrijorarea din presa franceză era scrisă pe foile subţiri care se vindeau pe 20 de bani: „«Echo de Paris»: «Singurul curs, pe care noi putem să-l urmăm, este fără nici o îndoială, următorul: noi trebuie să procedăm, ca şi cum guvernul provizoriu s-ar fi retras din Petrograd şi la plecarea lui ar fi izbucnit un tumult». «Le Matin»: «Manopera pentru armistiţiu, cu Lenin ca reprezentant, este una dintre cele mai mediocre invenţii puse la cale de duşmanii noştri, ca să ne facă să cădem în curs㻓.

garzile rosii moscova

Foto: Gărzile Roşii, în marş prin Moscova, în timpul revoluţiei; Sursa: flickr.com

„Am început să speculăm cum vom muri“

Vestea că bolşevicii au preluat puterea a declanşat în soldaţii ruşi aflaţi pe teritoriul românesc instinctul primitiv. Se simţeau protejaţi, gândindu-se că „maximaliştii“ au luptat pentru drepturile lor, mai ales pentru acela de a se întoarce acasă. Retragerea armatei ruse a adus mai multă pagubă românilor – foştii aliaţi nu mai ascultau de nimeni şi de nimic, cu atât mai puţin de bunul-simţ. Strigau pe străzi: „Soţialist. Soţialist, face mir, face pace!“. Jefuiau, spărgeau, stricau orice le ieşea în cale, căutau doar scandal. „Ruşii îl laudă pe Lenin, care e singurul bun. Fac mămăligari pe ai noştri ca să provoace conflicte care s-ar putea exploata pe urmă“, spunea Iorga. Câteva luni mai târziu, lucrurile au degenerat şi mai mult: între armata română şi cea rusă, aflată în retragere, a izbucnit bătălia de la Galaţi, unde s-au folosit pentru prima dată, concomitent, atât trupele terestre, cât şi cele de aviaţie şi marine. Pentru români, viitorul se juca la roata norocului – însă trebuiau să aleagă un curs de acţiune. De la oră la oră, părerile se schimbau, unii credeau că acţiunea bolşevicilor nu însemna nimic, că ministrul Kerenski avea să se întoarcă şi să-i alunge; alţii credeau cu tărie în noua putere de la Petrograd – care nici măcar nu mai era acolo, capitala fusese mutată la Moscova. Politica şi viitorul României, dar mai ales îndeplinirea obiectivului – Marea Unire – stăteau la mila lui Lenin şi a Puterilor Centrale.

Sfârşitul

Românii aveau să simtă cu adevărat efectele loviturii de stat din octombrie 1917 în afara războiului. Trădarea pe care o simţeau era mai mult decât părăsirea frontului. La începutul lui ianuarie 1918, Rusia bolşevică îi punea României eticheta de persona non grata – toţi oficialii români erau expulzaţi, ambasadorul român era arestat, iar Sovietul declara că „toate legăturile diplomatice cu România încetează“. Cea mai dureroasă pierdere a fost însă tezaurul, plecat cu trenul de la Iaşi, cu biletul retur confiscat. Faptul că sfârşitul războiului a găsit România în tabăra învingătorilor nu a alinat gustul trădării, care a persistat o perioadă îndelungată în minţile românilor: „Situaţia rămâne tragică. Pur şi simplu am început să speculăm cum vom muri. În orice parte ne întoarcem, ne vedem vânduţi, trădaţi... Din toate amărăciunile pe care ne-a fost dat să le gustăm, faptul că am fost trădaţi de la început e cel mai greu de îndurat. Nu pare să fie nicio cale de ieşire. Rusia e în putrezire, se destramă“ – aşa rezuma regina Maria în jurnal situaţia României faţă de evenimentele din octombrie roşu.

„Îţi vine uneori să strigi: «Până când, Doamne!»“

Pentru guvernul român, prima problemă a fost cea militară. Alianţa dintre români şi ruşi nu mai exista. Rămăsesem singuri pe Frontul de Est. Ce era de făcut în acel moment? Trebuia să depunem şi noi armele? Şi dacă da, în faţa cui? Dar Occidentul, Aliaţii? „Ceasul amânărilor şi îndoielilor înceta, suna acum în chip tragic ceasul deciziilor supreme“, scria I.G. Duca în cartea sa de memorii. Soldaţii români nu înţelegeau ce se întâmplă, de ce ruşii lasă cascheta jos şi pun armele la pământ. De ce sunt veseli şi parcă deodată odihniţi? Evenimentele din Rusia debusolaseră complet armata română. Numai Brătianu era pe poziţii, cu o hotărâre parcă luată înainte de vreme.

„Brătianu era liniştit, fiindcă evenimentele nu îl surprinseseră, hotărârea lui era luată şi definitivă. El socotea că rolul nostru militar era terminat şi că Aliaţii trebuiau să înţeleagă aceasta şi să ne dea dezlegarea cuvenită“, continua Duca. Singura care nu se dădea bătută era regina Maria: „Încă nu m-am resemnat cu această situaţie ultimă, vreau să lupt împotriva ei şi se pare că nu e nicio cale de a lupta. Nu vede nimeni nicio posibilitate de a ne salva luptând, cu toţii consideră că încercarea ar sfârşi într-un masacru sângeros şi fără rost. În faţa nedreptăţii dezgustătoare a unei asemenea sorţi, mă simt pentru prima dată învinsă, mă simt umilită, simt că mi-am pierdut locul sub soare, simt că e mult prea mult“. Trecută prin foamete, prin epidemia de tifos, prin încercarea de a lupta cu un echipament precar, armata română a reuşit în cele din urmă să iasă din impas, cu puţin ajutor francez. Au urmat negocierile, tratatele, pacea. După ce în 1917 românii au fost lăsaţi singuri în bătaia puştii, un an mai târziu ei sărbătoreau Marea Unire. Dar până atunci, rămânea numai tristeţea: „Zi goală, de toamnă şi de boală. Îţi vine uneori, şi cu sufletul cel tare, să strigi: «Până când, Doamne!»“, scria Iorga, deznădăjduit în faţa istoriei înfăptuite şi încă nescrise. 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite