VIDEO Marele Popescu. Poet, paznic de noapte, schior pe pantele disperării

VIDEO Marele Popescu. Poet, paznic de noapte, schior pe pantele disperării

Cristian Popescu, un om trist care s-a chinuit mereu să fie vesel. FOTO: Dora Stănescu

Este considerat cel mai mare poet român de la Nichita Stănescu încoace. Alţii îl văd lângă Bacovia. Cu toate astea, numai câţiva oameni au auzit de el. A murit în urmă cu exact două decenii, la 36 de ani. Scurta lui viaţă a fost o poezie de la un capăt la altul. Aşadar, Popescu...

Ştiri pe aceeaşi temă

Cristian Popescu a murit acum 20 de ani, la 21 februarie 1995, lăsând în urma sa câteva poeme pe care nu le mai citeşte nimeni şi câteva mărturii despre nebunie. Bolnav de schizofrenie şi hăituit de vocile din capul său, Popescu a ticluit poate cea mai comprehensibilă definiţie a pierderii minţilor: nebunia e atunci când te crezi mai important decât un meci de la Campionatul Mondial de fotbal.

Cei 36 de ani, trăiţi cu naivitate şi grabă, ar putea fi o capodoperă a literaturii. În urâtul zilelor de după Revoluţie, el ţinea predici în faţa aurolacilor, scria poeme despre vatmanii arşi de soare în cabinele tramvaielor şi murea puţin câte puţin, în fiecare zi, pentru ca morţii adevărate să nu-i mai rămână mare lucru de făcut.

Acest articol începe cu o frază „catchy“: „Popescu – cel mai mare poet român de la Nichita Stănescu încoace“. Aşa spun unii, dar nimeni nu poate garanta asta. În fond, Popescu n-a fost nici premiat şi n-a fost nici tradus. Vă veţi întreba, probabil, „atunci de ce să citesc acest lung necrolog?“. Pentru că Popescu a fost primul care a înţeles că poezia nu e în cărţile lor legate frumos în piele, nu e în cuvintele lor care rimează şi nu e nici în arta declamaţiei. Poezia e în scara din blocul nostru, în duminicile plictisitoare din casele noastre, în familiile sau în însingurările noastre.

„UITE-L, MĂ, PE POPESCU!“

Nu-l găsesc pe Popescu. Străbat de două ore Cimitirul Ghencea Militar şi nu dau de el. Un paznic-soldat sare de pe bicicleta cu care patrulează printre morminte şi îmi ia din mână bileţelul cu coordonatele criptei lui Popescu: „Parcela 9, rând 4, loc 38“. S-au amestecat şi mormintele astea, degeaba le ţin ei rânduiala într-un Excel. Dăm câteva ture în jurul parcelei 9, soldatul călare pe bicicletă, eu pe jos, şi, într-un final, el se luminează la faţă: „Uite-l pe Popescu – ochii îi râd sub cozoroc – uite-l, mă, pe Popescu, mă!“.

Întâmplarea e fix ca într-o poezie de Popescu: moartea luată peste picior. În mijlocul descompunerii macabre, un zâmbet fermecător. Ăsta e Popescu. Omul vesel care a scris o înspăimântătoare cantitate de pagini despre propria-i moarte, propriul sicriu, propriul mormânt – pe care l-ar fi vrut în Cişmigiu, la leagăne. Îşi compunea cu mare frenezie necroloagele după toate regulile acestei „specii jurnalistice“: „Ionescu, cu adâncă durere în suflet, anunţă încetarea din viaţă a scumpului lui cumnat, Popescu. Nu-l voi uita niciodată“. Şi dacă ar fi trăit, Cristian Popescu s-ar fi distrat de minune să scrie chiar el acest articol, la 20 de ani de la propria-i moarte.

„Cristian Popescu este considerat liderul incontestabil al „generaţiei ’90” în poezia românească, iar stilul cu totul nou al poemelor lui a influenţat hotărâtor şi poezia colegilor lui de generaţie, şi pe cea a mai tinerilor scriitori“.

Cezar Paul Bădescu, ziarist şi scriitor

CÂMPIILE DIN DORMITOR

S-a născut la 1 iunie 1959, la Bucureşti. Prima amintire: Popescu mic, stând pe oliţă, pe cerdacul unei case de la ţară, iar alături – tatăl lui: „Şi în timpul în care eu am făcut – povesteşte Popescu –, tata mi-a arătat stelele, mi-a explicat poziţia lor pe cerul spuzit de deasupra“. Copilăria s-a terminat cu moartea prematură a tatălui său, Vasile Popescu, colonel de armă chimică în Armata Română.

Adolescentul Popescu a trăit mai departe, dar a început să se gândeascăt tot mai mult la moarte. A terminat Liceul „Sfântul Sava“, a intrat la facultate (Litere), a renunţat, a intrat din nou şi cu greu a şi absolvit (specializarea sârbo-croată – a fost, probabil, singurul absolvent al acestei specializări care n-a ştiut nici măcar alfabetul chirilic. La examene, când copia de la colegi, el, de fapt, desena). A început să aibă crize de schizofrenie şi tot mai multe nopţi de insomnie. Aşa că s-a angajat paznic de noapte la Observatorul Astronomic (erau doar el şi o pisică, într-o baracă, undeva între Romană şi Victoriei). S-a făcut om mare, a făcut Revoluţia la Universitate, s-a apucat de fumat prin cenacluri şi prin redacţiile revistelor literare. În „Adevărul literar şi artistic“ a avut puterea să scrie că suferă de mai mulţi ani de „nebunie la propriu“, fiind internat de trei ori între 1981 şi 1994.

A semnat trei cărţi de poezie, a intrat în Uniunea Scriitorilor, a iubit femei, şi-a făcut tabieturi (nes + sedative + vodcă + ţigări Bucegi + ţigări Kent), i-au făcut şocuri electrice, şi-a revenit, apoi a început din nou să vadă nesfârşite câmpii pe tavanul dormitorului său. Într-o dimineaţă l-au găsit mort. Era în cameră, pe marginea patului. Când a intrat, mama lui a crezut că se roagă.

„În ’91 eram convins că Apocalipsa venise în Bucureşti aşa cum venise Revoluţia din ’89“

Popescu nu s-a sfiit să folosească în poemele sale cuvântul cetăţenesc „Domne“, pentru a i se adresa lui Dumnezeu. Uneori îi vorbea şi cu apelativul „bre“: „Hai, bre, odată cu Apocalipsa aia a Matale…“. După săptămâni întregi în care nu dormea nicio oră, împingea misticismul la cea mai de pe urmă extremă. Scria că blocul în care locuieşte e clădit pe locul Golgotei, viorile ţiganilor de la crâşma din cartier sunt făcute din lemnul crucii Sale, iar drumurile cu metroul sunt plimbări prin maţele Mântuitorului.

Nu se poate spune cu tărie dacă Popescu a fost sau nu credincios. Ceva a fost. Citea cărţi bisericeşti, avea cultul rugăciunii. Numai că privirea lui înlocuia pur şi simplu aspecte din realitate, ca un creştin care intră în biserică şi vede deasupra altarului nu o icoană, ci un semn rutier „Atenţie, cad pietre!“.

Popescu: „La-nceputul lui ’91 eram convins că Apocalipsa venise în Bucureşti aşa cum venise Revoluţia din ’89. Eram prezentat numai eu, în direct, zi şi noapte, pe toate ecranele televizoarelor din lume. Fiecare gest al meu avea pentru întreaga omenire o uriaşă semnificaţie. Când puneam capul pe pernă, îmi spuneam «hai, adormi, că trebuie să se mai odihnească şi ei»“.

Uneori, boala îl chinuia cu viziuni extreme: milita în faţa prietenilor pentru ca leul să fie schimbat de urgenţă cu o nouă monedă naţională: mioriticul. Vorbea în dodii. Era convins că securiştii îl ascultă prin prizele din pereţi. Alteori – şi asta era cel mai periculos – vedea diavoli în loc de oameni. Medicamentele pe care i le prescria psihiatrul Florin Tudose îi schimbau înfăţişarea. Scriitorul Cezar Paul Bădescu l-a întâlnit la capătul unei astfel de crize: „N-o să uit niciodată ce mi-a spus după ce i-au făcut şocuri electrice. Tremura: «Cezar, ăla este iadul!»“.

Popescu a scris o poezie după ultima internare la „Alexandru Obregia“, Spitalul 9 – cum îi zice lumea: „În criză am simţit cel mai oribil frison: frisonul nemuririi. Eliminasem moartea din orice gând“.

„Cristi n-a fost bolnav de schizofrenie, a fost bolnav de viaţă. De viaţă aşa cum o trăim noi, ceilalţi. Este, alături de George Bacovia, pe care îl admira fără limite, şi de Ileana Mălăncioiu, marele poet al morţii în literatura română“.

Cristian Tudor Popescu, ziarist şi scriitor

DEMOFOBIE – TEAMA PATOLOGICĂ DE OAMENI

Urmau zile nesfârşite în care Popescu se izola. Stătea în pat şi asculta Radio România Actualităţi, aşteptând să audă vocea surorii sale, crainica de ştiri Dana Popescu: „Sora mea e angajată la radio – o dată la două zile spune ştiri – iar eu fiind trist şi neavând telefon în casa asta, mă voi simţi mai puţin singur şi mai în siguranţă dacă am să-i aud vocea“. Nu era o singurătate de bonton, nu era singurătatea geniilor triste. Era boala: „Îmi place din ce în ce mai mult cel mai frumos peisaj de pe lumea asta: peretele gol“.

Cristian Tudor Popescu, omul care l-a angajat la „Adevărul literar şi artistic“ şi care i-a publicat ultima carte, şi-a amintit de aceste însingurări ale poetului: „Cristi n-a fost un boem. N-a ţinut cu tot dinadinsul să bată cârciumile, să fie sărac şi singur ca tot poetul. Boala era cea care îl împiedica întotdeauna să se lumească. Ea era cea care îi producea un rău fizic atunci când întâlnea mai mult de zece feţe omeneşti pe zi. N-am să-l uit niciodată cum şi-a smuls parcă o căciulă imaginară, trântind apoi cu palma de masă: «Nu mă mai lasă chestia asta de pe capul meu» – îi jucau ochii în lacrimi“.

În ultimele luni de viaţă îşi dorea un copil. Femeile veneau şi plecau de lângă Popescu. După fiecare eşec, el se întorcea la prima dragoste, Irina. Când crizele de schizofrenie avansau, cădea pe cea mai de jos treaptă: revenea în casa mamei sale. Se închidea în cameră şi îşi suspenda existenţa. După o vreme reapărea.

Aş fi vrut să am un balon umflat cu ultima ta răsuflare. Să respir în fiecare an, de ziua mea, câte-o gură. Tu ai murit de 10 ani. Eu alerg repede-repede dintr-o parte în alta a camerei şi mă lovesc tare de pereţi. Să sune ca un clopot.

Cristian Popescu - Despre tata şi noi

STREET VIEW

Sunt într-un birou din Ministerul Afacerilor Externe. Un domn la costum deschide Google Maps – varianta street view şi începem să ne plimbăm prin Bucureşti. „În blocul ăsta de pe Mihai Bravu colţ cu Iancului stătea Cristi. Pe Mihai Eminescu, la ruinele astea pe care scrie „Circus Divertis – restaurant internaţional“, obişnuiam să bem, serviţi de o familie de circari. Aici, în bucla din Drumul Taberei, ne-am văzut ultima dată“.

E Cătălin Ţîrlea, consilier la Oficiul pentru Românii din Străinătate, scriitor şi, în cazul de faţă, cel mai bun prieten al lui Cristian Popescu. Mergem cu omuleţul galben de la Google Maps pe Schitu Măgureanu, unde a citit Popescu primele poezii, mergem pe la iubitele lui, pe Miciurin şi la Rosetti. Redescoperim astfel Bucureştiul, pentru că viaţa lui Popescu şi poemele lui au fost şi un elogiu adus acestui oraş.

 

Scria despre mirosul matinal al femeilor care măturau străzile, despre vatmanii care ştiu cu precizie ora de stingere şi de aprindere pentru felinarele din oraş. Scria despre tramvaie care, la fel ca oamenii predestinaţi, nu pot vira şi sunt blestemate să treacă mereu prin aceleaşi intersecţii şi să urmeze mereu aceleaşi căi. La el, motivul tramvaiului 26 e ca motivul cosmicului în opera lui Eminescu. 26 – un tramvai bucureştean fără cap şi fără coadă, care se tot învârtea pe mijlocul marilor bulevarde ale oraşului. Azi nu mai există linia 26. Există o cafenea „Tramvaiul 26“, pe pereţii căreia sunt poezii de Cristi Popescu. Şi cam asta e. Acolo mai poate fi citit Popescu.

Au trecut 20 de ani de la moartea lui şi timpul ăsta nu i-a fost prielnic. A avut un traseu postum sărac iar peste el s-a aşternut tăcerea. Uitat în antologii, uitat în pomelnice – cum spunea Dan Boerescu – Cristi a devenit o absenţă atât de pregnantă încât ar putea să pară viu şi nevătămat.

După ce Popescu n-a mai fost, alţi poeţi l-au imitat sistematic. Şi astfel, acel frison al inovaţiei din rândurile lui a ajuns să frapeze în operele unor poeţi cu gene mai bune.

Asta-i tot ce-aş vrea şi eu de la viaţă: când s-or strica manechinele astea de acum, din vitrine, să le facă pe alea noi după chipul meu, să-mi semene. Să se mândrească şi copiii mei când or trece prin faţă pe la „Adam“.

Cristian Popescu - Dorinţă

Cristi. Viaţa fără viitor

Popescu nu a încercat niciodată să îşi rescrie trecutul. A fost cenzurat şi retuşat masiv în cele două cărţi de poezie publicate înainte de Revoluţie: „Familia Popescu“ (1987 – o carte mică, pe hârtie de ziar, apărută ca supliment al revistei „Coco“ – Convingeri Comuniste) şi „Cuvânt înainte“ (1988).

Erau cărţi despre moarte scrise de un poet lubric, cum spun criticii, adică obscen: poezii cu femei gonflabile, sâni de babă, atârnând, lapte matern cu gust de nicotină – cum să apară aşa ceva? Poetul Florin Iaru explică perfect compromisul: „I-au publicat cărţile, dar au tăiat coaiele poeziei. A rezultat o poezie fără coaie“.

Popescu şi-a renegat cărţile de dinainte de Revoluţie şi s-a considerat laş: „La 22 decembrie 1989, mie, tânăr poet din România, mi s-a terminat tinereţea. 30 de ani în care am fost înregimentat şi eu în masa anonimă de îngeri-cenuşii, colcăind laolaltă cu gândacii de bucătărie prin blocul tipizat de zece etaje. Am fost şi eu, ca şi ţara întreagă (aproape), una cu manechinele de lemn din vitrine“.

Revoluţia a trăit-o în acelaşi iureş de tragic şi comic, de fericire nebună. S-a înhăitat cu Marian Munteanu pe holurile Universităţii. Munteanu – viitorul lider hristic al studenţilor – voia să arunce în aer amfiteatrul Odobescu din Facultatea de Litere. I se părea că e un terorist acolo. Avea o grenadă şi se hotărâse să dea cu ea în Odobescu. Iar Cristi Popescu le-a povestit prietenilor cum s-a aruncat asupra lui Munteanu pentru a-l opri să arunce grenada. Ca toate poveştile despre Revoluţie, cine ştie cât la sută este adevăr şi cât e mit, cât e film din capul lui Popescu.

Pentru că el făcea şi filme în gând, iar unele erau chiar bune. Priviţi această secvenţă „filmată“ la câteva luni după Revoluţie, în Gara de Nord: „1990. Noaptea târziu, după o zi întreagă de muncă la primul număr al revistei «Nouăzeci», Stela Lie, eu şi Lucian Vasilescu ne-am suit în maşina celui din urmă, un Fiat vechi de vreo 20-30 de ani, un automobil din copilăria noastră, o rablă bună, care se leagă bine în mintea mea cu ironia tandră şi elegantă a lui Lucian. Ne-am oprit undeva lângă Gara de Nord şi am băut în maşină câte-o cutie de bere în cinstea noastră şi-a revistei noastre. Am avut senzaţia că momentul este filmat (de îngeri)“.

„Nu ştiu despre câţi oameni pot să fac afirmaţia asta, dar Cristi Popescu a fost, cu siguranţă, genial. De la Nichita Stănescu n-a mai existat un poet atât de profund şi de inovator ca el“.

Dan Silviu Boerescu, ziarist şi scriitor

CPP ŞI CTP

Din cauza lui Cristian Popescu avem astăzi în spaţiul public această înlănţuire firească de consoane CTP. Cristian Popescu şi Cristian Tudor Popescu au debutat în acelaşi an, 1988, la aceeaşi editură, Cartea Românească. Cristian Popescu cu cartea „Cuvânt înainte“ iar Cristian Tudor Popescu cu povestirile SF „Planetarium“. Vă vine sau nu să credeţi, cei doi au mers în aceeaşi zi să-şi ridice banii din drepturile de autor.

Povesteşte CTP: „Există în viaţa unui debutant o clipă astrală, care-l confirmă sieşi ca scriitor mai mult decât toate cronicile: aşezarea coatelor pe pervazul Casieriei. Sunt un ins născut fără instinctul valorii banilor, aşa că nu mi-am dat seama decât după ce ieşisem de la Cartea Românească că suma era mare, era imensă, mult peste ce îmi închipuisem. M-a inundat o bucurie calmă, binefăcătoare: «uite, domnule, ce scriitor mare sunt, oamenii mă apreciază, altfel nu-mi dădeau atâţia bani…». Nu-mi amintesc când a sunat telefonul, seara sau dimineaţa. Era femeia de la Fondul Literar, disperată, rugându-mă să înapoiez jumătate din sumă poetului Cristian Popescu, venit la ghişeu cu mai puţin de cinci minute după mine. Aşa m-am întâlnit prima dată cu Cristi. […] Eu conduceam cenaclul SF «ProspectArt», de la Observatorul Astronomic, de pe Ana Ipătescu. Cristi, aveam să aflu, era acolo portar de noapte. Ne numeam absolut la fel: Cristian Popescu. [...] Ne confundau fetele. Pe mine mă întrebau de poezie, pe el de science-fiction, ceea ce ne scotea din sărite pe amândoi. Eu
mi-am băgat numele tatălui, Tudor, tocmai pentru a mă deosebi de Cristi“.

Cristian Popescu ar fi putut tranşa el acest impas nominal, dar nu a spus niciodată, nimănui, că îl mai chema şi Petre.

Cristian Popescu şi Cristian Tudor Popescu, doi oameni care au împărţit un nume, o redacţie şi o mare pasiune pentru poezie

Zău, Doamne, ce bine ar fi măcar acum să-mi scrie rudele şi prietenii necrologul. Pe bulevard, în faţa blocului. Cu trupurile lor, literă lângă literă. Şi-un verişor c-o verişoară, îndrăgostiţi, să se sărute prima oară, stând frunte-n frunte în căciuliţa  „î“-ului de la „familia îndurerată…“.

Marele necrolog – un psalm al lui Popescu

Beţia, sfârşitul

Am pierdut şirul zilelor de când tot scriu la articolul ăsta despre Cristi Popescu. Stau la o masă în demisolul Casei Oamenilor de Ştiinţă. E un bar improvizat acolo, unde mai beau scriitorii, oamenii de ştiinţă şi alţi oameni. Mi-am dat întâlnire cu un poet care, la telefon, mi-a spus că l-a cunoscut pe Popescu. După un pahar de whisky, poetul recunoaşte că, de fapt, nu are astfel de amintiri. E fermecător felul în care ridică din umeri. „Mare lucru nu prea am cu Cristi, să ştii“. Poetul a consumat benzină  –  venise din provincie –, a băut alcool şi urma să conducă maşina, beat, înapoi spre casă. „Şi dacă vă prinde Poliţia?“, îl întreb. „Am belit-o“, răspunde fără să stea pe gânduri.

E din nou ca-ntr-o poezie de Cristian Popescu: niciun gând despre viitor, nepăsare totală. Totul e la trecut, sau, cel mai adesea la prezent. Acum!

   

Cristian Popescu a trăit aşa: n-avea niciodată bani, dar mergea cu taxiul. Împrumuta bani şi nu-i mai dădea înapoi (era un deznodământ de la sine înţeles încă din primele vibraţii ale cuvintelor „dă-mi până mâine...“). Într-o poezie a şi spus, să se ştie: „Ar fi bine dacă s-ar înfiinţa la Uniunea Scriitorilor din România o secţie de cerşetori. Ar fi mai cinstit“. Odată murea de foame şi a cerut nişte bani-împrumut unei poetese. A primit mai mult decât se aştepta şi s-a întors nu cu pâine şi parizer, ci cu o cutie în care se aflau cele mai scumpe bomboane de ciocolată pe care le-a găsit în oraş. Şi împărţea necunoscuţilor bomboane ca un şcolar aniversat în clasă.

„Şi dacă ar fi trăit în aceste zile, pe Cristi nu l-ar fi putut salva de sine însuşi nici Coca-Cola, nici Facebook, nici televizorul, nici drogurile“.

Cristian Tudor Popescu, ziarist şi scriitor

În unele nopţi, după Revoluţie, aduna în jurul său copii ai străzii, îi hrănea, le dădea să mănânce şi să bea – la final, desigur, ţigări pentru toată lumea – şi în timpul ăsta le cuvânta cu o însufleţire ca a primilor creştini. Când rămânea fără bani şi nu era nimeni care să-l crediteze, golea un raft de bibliotecă şi vindea cărţi la metrou, la Iancului. Despre Popescu toţi cunoscuţii pot depune mărturie că a trăit în cea mai cruntă sărăcie şi că asta i-a şi grăbit moartea.

Dar a mai fost ceva care l-a purtat spre locul 38, rând 4, parcela 9 din Ghencea Militar. Într-o cafenea elegantă din centrul Bucureştiului, Florin Iaru se lasă pe spătarul fotoliului pentru a se scufunda în fumul anilor ’90. „Aşa erau timpurile. Poeţii beau!“. Poetul Ioan Es. Pop îşi începe prima amintire despre Popescu în felul următor: „Prin nu ştiu ce întâmplare, reuşisem să aduc de la Maramureş un kil de pălincă...“

„Făceam turnee împreună“, spune Cătălin Ţîrlea – şi te aştepţi să auzi despre ceva turnee culturale. „Turneele presupuneau că ne adunam şi trebuia să bem în cel puţin 3-4 cârciumi într-o seară. Recordul a fost 5“.

ULTIMA NINSOARE

Se bea mult şi prost după Revoluţie. În localuri care mai există acum doar în amintirea celor care le-au frecventat, seară de seară, ca să uite: la „Geamuri Multe“, la „Circus Divertis“, la „Sighişoara“ lui nea Mardare – fost bucătar la Cernobîl, la „Papucei“ – unde servea o doamnă încălţată în papucei de casă, la „Roata Vieţii“. În lumina galbenă şi granulată a acestor bodegi, Popescu râdea cu prietenii lui, lua neuroleptice cu vodcă şi stingea totul cu cafea solubilă. „Bea tremurând“, mai spune Iaru – şi aceste cocktailuri mortale pe care şi le administra îl transformau într-un torent. Transpira, dar nu ca oamenii. Ţâşnea apa din el. Şi pentru ca inima să nu mai ştie de capul ei, Popescu fuma. Scriitorul Andrei Pogorilowski îşi aminteşte că Popescu şi când fuma era ca nelumea: „Purta în buzunarul din dreapta un pachet de Kent, iar în cel din stânga unul de Bucegi, pe care le alterna. Îi plăcea Kent-ul pentru că era de calitate, dar nu-i plăcea ambalajul pentru că lucea. Aşa că fuma alternativ“.

După alcool, sedative, cafea şi ţigări, oamenii se prăbuşesc într-un somn greu şi vindecător. Dar Popescu nu putea dormi, nu putea scăpa de chestia aia de pe capul lui. Hainele îi miroseau a vânt de noapte. Colinda Bucureştiul şi scria: „Umblu noaptea pe-aici prin cameră, prin cartier, mereu pe-aceleaşi străzi, mă-nvârt nebun în jurul Foişorului de Foc, în jurul mesei, îngăimând cu voce şoptită: VICEVERSA! VICEVERSA!! VICEVERSA!!!“.

După ’90, familia Popescu s-a mutat din Iancului în Drumul Taberei. Cătălin Ţîrlea l-a vizitat pe Cristi cu două zile înainte de moarte: „Era o iarnă nenorocită, viscolea, drumul era troienit. O iarnă oribilă. Am băut o sticlă de vin roşu, iar la plecare, în mod inexplicabil, el a simţit nevoia să mă conducă până în staţia de troleibuz. Am mers amândoi prin labirintul de blocuri din Drumul Taberei. Ne ningea. Am stat în staţie un sfert de oră până a venit troleibuzul, am vorbit tot felul de nimicuri. Asta a fost“.

Ca într-o poezie de Popescu, realitatea are o monotonie fermecătoare. Nu e nimic memorabil. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Nici măcar Popescu. A murit într-o dimineaţă de marţi. Medicamente, alcool, oboseală, sunt multe cauze, nici nu mai contează. I-a cedat inima. L-au înmormântat într-o dimineaţă de joi. Trecuse viscolul, era rece şi senin. Sfârşit de iarnă. „Da, Doamne. Să stau liniştit. Ca un azil de bătrâni. Cu toţii nemişcaţi. Aproape aliniaţi. Cu părul albindu-le numai pe-o parte, cum creşte muşchiul pe copaci. Dar arătând răsăritul. Aşa să mă prindă întotdeauna sfârşitul“.

Desen de Cristian Popescu

Cristi Popescu a fost înmormântat în Cimitirul Ghencea Militar, lângă tatăl său, cel cu arma chimică şi cu stelele. Locul de veci al Familiei Popescu se află într-o parcelă lipită de un şir de blocuri. Dacă există ceva după moarte înseamnă că seara Popescu aude strigătele de necaz sau de plăcere ale femeilor din cartierul Ghencea.

Crucea lui Popescu. FOTO: Cristian Delcea

Acest articol nu ar fi fost posibil fără contribuţia lui Cezar Paul Bădescu, Dan Silviu Boerescu, Cristian Tudor Popescu, Andrei Pogorilowski, Florin Iaru, Ioan Es. Pop şi Cătălin Ţîrlea, care au stat şi şi-au adus aminte. Nu ar fi fost posibil, de asemenea, fără fotografiile Dorei Stănescu şi fără vocea lui Florin Piersic Jr.

citeste totul despre: