„Trecerea“, romanul-paradox al lui Cătălin Pavel
0
La Cafe Verona Carturesti a avut loc lansarea celui mai recent roman, semnat de Catalin Pavel, "Trecerea", apărut recent la Editura Cartea Românească. Invitaţi, alături de autor, au fost Felix Nicolau şi George Neagoe.
Trecerea este o carte-triptic, construită pe paradoxuri. Este un roman vesel despre moarte, sau poate invers, un roman tragic despre frumuseţea vieţii. Nu este vorba despre viaţa convenţională, „din cărţi”, ci de viaţa din arhondaric, din fabrica de bere, din circul nemilos al dragostei. Sunt şi cîteva pariuri dificile în această carte. În prima parte a romanului, de pildă, autorul fotografiază cu versatilitatea unui Man Ray viaţa de mănăstire, oferind una dintre cele mai substanţiale şi atipice abordări ale subiectului din ultimele decenii, într-o combinaţie fascinantă de teologie şi umor. Scriitura e vie şi filigranată chiar şi atunci cînd temele sunt apăsătoare, ultime; marca ei personală rămîne transformarea spectaculoasă a faptelor şi a gesturilor banale în mici aventuri stilistice.
„Trecerea este o scriere enigmistică, fructificînd relaţia complice dintre «realitate» şi «visare», şi în acelaşi timp o carte de înţelepciune ce pare un mecanism izvorît dintr-o minte pluri-dimensională. Romanul devine o ipoteză cibernetică serioasă, bine întocmită.” (George Neagoe)
FRAGMENT
„Întîmplarea face că, într-adevăr, am avut un gînd trăznit, adică mi-am pus întrebarea dacă pămîntul ăsta negru, pe care îl avem aici, se poate mînca.” „Vezi, frate Artiom, întocmai la asta mă refeream. Întocmai la acest fel de gînduri, care ne îngrijorează şi ne arată că nu sîntem bine fortificaţi. Nu e bine să te gîndeşti la mîncare! Gîndeşte-te la flămînzie şi la golătate, ca să nu cazi în pohte şi gînduri fără de măsură. Or, rădăcina bunătăţilor e dulceaţa lui :Dzeu, cum spune părintele nostru Neagoe Basarab.” „Nu, nu are rădăcini, este doar negru şi gras, şi fără pietricele, şi fără muşchi verde.” „Frate Artiom, cei vechi mîncau pămînt de Samos ca să nu mai vomite sînge, şi pămînt de Nishappur pentru greţuri. Ba mi-a zis Paraschiv că sfînta Hildegard din Bingen ne arată că dacă mănînci muşuroi de furnici te vindeci de lepră. Deci mare atenţie! Paza bună trece primejdia rea! La altceva, s-a mai gîndit cuvioşia ta?” „Sînt nişte gînduri de ruşine, cu femei, cărora n-aş vrea să le dau glas aci în sfînta biserică. Cu alte cuvinte, uneori mă gîndesc ce bine ar fi să am aproape un suflet de femeie, că tare este mîngîietor uneori.”
„Aşa, aşa, frate Artioame. Bine ai cuvîntat. Femeia are într-adevăr acest dar. De aceea o avem pe Sfînta Fecioară. Ai uitat oare de Sfînta Fecioară Maria care ne ocroteşte?” Calinic se ridică şi îl duse în faţa unei icoane dăruite de Sultana Hrisoscoleos însăşi, un frumos portret al Fecioarei, dar făcut într-un moment de supărare în viaţa personală, pe cît putu să-şi dea seama Artiom. „Vorbeşti de mîngîiere, dar nu aici ai nevoie de mîngîiere, ci cînd mori şi sufletul se duce în sus, cătră vămile cele înfricoşate, unde sînt oamenii cei nevăzuţi. Atunci Fecioara va vorbi pentru tine şi va scula pe altul să-ţi facă ţie loc.” „De ce să facă aşa ceva?”, întrebă Artiom, căruia spaima i se cuibări în suflet ca la un om tînăr. Calinic îşi făcu cruce. „Noi nu ştim de ce. Putem să formulăm ipoteze, dar ce rost are să facem asta de vreme ce nu le putem testa?” „Frate Calinic, dă-o dracu’ de treabă, acum că ai început să vorbeşti de Fecioara Maria, nu mai pot să zic ce aveam de zis referitor la femei. Credeam că ideea e să mă ajuţi să lămuresc şi să birui gîndurile pe care le am, nu să mă pui în situaţia de a-mi fi silă să le mai recunosc.” „Nu e deloc aşa simplu… Dacă era aşa simplu, aranjam cu un securist să ne spovedească pe toţi…”
Calinic începu să rîdă, iar Artiom se binedispuse şi el, dar vag, foarte vag. Calinic redeveni serios. „Uite care e treaba, frăţia ta, ai trei lucruri de făcut, rugă, învăţătură şi rucodelie. Numai aşa o să scapi de gîndurile la femei.” „Dar nu vreau să scap! Din contră, ce mă îngrijorează este că sînt aşa rare, tot încerc să mă gîndesc, dar ceva nu mă lasă. Vreau să mă gîndesc la Ina şi la accident, aşa cum a fost, şi nu pot.” Pe Calinic îl cuprinse panica. „Încet, frate Artiom, nu ne spulbera pe toţi. Fie-ţi milă. Lasă-le pustiei de femei.” Ieşiră amîndoi, ca doi buni amici între care a intervenit problema unui împrumut, neacordat sau neînapoiat, tot aia. Norii erau foarte jos pe cer, stăteau pe acoperişuri ca pe ouă. Calinic puse o mînă pe umărul lui Artiom. „Ştii că poţi să te duci la alt popă, să ceri altă opinie, poate ţi se spune ceea ce doreşti să auzi.” Dar lui Artiom nu-i ardea de glumă. În noaptea aceea vomită la fiecare jumătate de oră, apoi ziua totul fu mai bine". (Copyright Editura Cartea Românească)
Cătălin Pavel (n. 1976) este doctor în arheologie. A făcut săpături în ţară şi în Maroc, Franţa, Germania, Anglia, Israel şi în special în Turcia (Milet, Gordion şi, în 2005-2010, la Troia), avînd ca rezultat volume academice precum Describing and Interpreting the Past, 2010, şi Dicţionar de mitologie greco-romană (coautor), 2011, dar şi o rubrică permanentă de arheologie în Dilema Veche. Bursier Chevening la Universitatea din Oxford şi Mellon la Institutul Arheologic Albright din Ierusalim, a predat cursuri de artă clasică în Bucureşti şi Atlanta, iar în prezent este cercetător postdoctoral la Université Paris 1 Panthéon-Sorbonne. A debutat în anul 2010 cu romanul Aproape a şaptea parte din lume, la Editura Humanitas. În anul 2015 a publicat la Editura Cartea Românească romanul Nicio clipă Portasar. Volume de poezie: Altera Pars, 2013, Tulburarea la fiinţele vii, 2014, Doi oameni într-o poză, 2015, şi Adagietto, 2016.
Se încarcă comentariile...
