Volumul „The Dude şi maestrul zen” de Jeff Bridges şi Bernie Glassman, apărut la Editura Humanitas, va fi lansat mâine, 28 august, la ora 19.00, pe terasa librăriei Humanitas Kretzulescu. Vor vorbi despre carte, filosofia zen şi filmele lui Jeff Bridges Mihai Radu-Popa, fondatorul centrului spiritual Seeds for Happiness şi al Mindfulness Institute, criticul de film Ileana Bîrsan şi jurnalistul Eugen Istodor.

Într-o bună zi, stând la taclale ca de obicei, maestrul zen Bernie Glassman îi spune actorului Jeff Bridges că „the Dude", personajul acestuia din filmul-cult „Marele Lebowski”, este considerat de mulţi budişti un maestru zen. Mai întâi, Jeff crede că prietenul său îl ia peste picior. Ce treabă are Dude, hipiotul ratat a cărui viaţă se împarte între vodcă, iarbă şi bowling, cu budismul? De aici începe un dialog degajat, à la Dude, despre câte-n lună şi-n stele – relaţii şi căsătorie, filme şi societate, stres şi umor. Pe neaşteptate însă, şueta se transformă în metafizică. Cum ne înţelegem propria identitate? Cum îi privim pe ceilalţi? Am putea trăi altfel? Din conversaţia celor doi – punctată de anecdote de pe platourile de filmare şi din viaţa personală a lui Bridges, şi potenţată de învăţăturile discrete ale lui Glassman – se degajă o perspectivă proaspătă asupra lumii, cu bunele şi cu relele ei. Amuzant, autoparodic, inteligent, ping-pongul iute al replicilor dintre un mare actor, câştigător al premiului Oscar, şi maestrul său spiritual oferă cea mai la îndemână şi mai lesne de înţeles introducere în filozofia zen.

„Cartea asta e ca o piele de şarpe”

- fragment din „The Dude şi maestrul zen” de Jeff Bridges şi Bernie Glasman -

jeff

Cuvânt înainte

Aşadar… prietenul meu Bernie Glassman mă-ntreabă într-o bună zi:
— Ştiai că „the Dude“* din Marele Lebowski este considerat de mulţi budişti un maestru zen?
Am răspuns:
— Ce naiba vrei să zici cu asta?
Zice:
— Pe bune.
Şi eu:
— Cred că glumeşti. N-am vorbit niciodată despre zen sau budism când turnam Lebowski. Fraţii (Coen, n. red.) nu mi-au zis niciodată nimic despre asta.
— Da, a râs Bernie. Gândeşte-te numai la numele lor – fraţii Koan.
Un koan este o anecdotă zen care capătă un sens numai dacă poţi înţelege că viaţa şi realitatea diferă de părerea pe care o ai despre ele. Majoritatea anecdotelor cunoscute au fost scrise în China acum mult timp.
Bernie a continuat:
— Marele Lebowski este înţesat de koan-uri, doar că ele sunt spuse în „limbajul zilelor noastre“, ca să-l citez pe Dude.
— Ce tot zici acolo, omule? Ce vrei să spui? l-am întrebat.
— Sunt la tot pasul, de exemplu: Dude adastă – asta-i foarte zen; sau Dude nu-i aici – zen clasic; sau Donny, nu eşti în elementul tău, ori Covorul ăla lumina toată camera. E plin de ele.
— Zău? zic eu.
Bine, însuşi amicul meu Bernie este maestru zen. La începutul anilor ’60 şi-a abandonat slujba de inginer aeronautic pe care-o avea la McDonnell Douglas, ca să studieze la Centrul Zen din Los Angeles, cu profesorul Maezumi Roshi, un maestru japonez nemaipomenit, care a adus filozofia zen la noi. Bernie a devenit unul dintre primii profesori de zen de origine americană. Nu numai că a fondat Zen Peacemakers, dar a construit şi locuinţe pentru familiile fără adăpost, centre de îngrijire a copiilor, centre de primire şi îngrijire medicală a celor bolnavi de SIDA; mai mult, a înfiinţat firme – inclusiv o brutărie cunoscută –, pentru a angaja oameni fără locuri de muncă. Brutăria aia a câştigat timp de un an premiul pentru cea mai bună prăjitură cu brânză din New York, şi-acum face brioşe cu cacao pentru Gelateria Ben & Jerry. E considerat în toată lumea o figură importantă a budismului implicat în comunitate.
L-am întâlnit pe Bernie la o masă dată de un vecin de-al meu pentru el şi Ram Dass, autorul lui Fii aici, acum (Be Here Now) şi al altor cărţi minunate. Am stat între tipii ăştia doi şi m-am distrat de minune. Bernie şi cu mine ne-am împrietenit imediat; aveam o grămadă de chestii în comun.
Şi aici apare Lebowski. E ceva timp de când Bernie încearcă să facă zenul mai accesibil timpurilor şi culturii în care trăim, mai concret şi mai realist, iar el a simţit că Lebowski a reuşit asta nemaipomenit. Aşa că m-a întrebat dacă vreau să fac cu el o carte despre subiectul cu pricina.
Am spus:
— Okay.
Şi iată ce-am făcut. Ne-am dus la ferma mea din Montana împreună cu amicul nostru sunetist, Alan Kozlowski, şi-acolo am înregistrat timp de cinci zile. Alan a fost omul cu fotografiatul şi înregistratul; ne-a înregistrat dialogul, a făcut poze, şi-a spus părerea etc. După asta am plecat acasă. Soţia lui Bernie, Eve, a început să lucreze la transcrierea înregistrărilor. Ne-am mai întâlnit, am mai stat de vorbă la telefon sau pe Skype, am mai ajustat unele chestii, şi… gata!
Pentru mine, cartea asta e, într-un fel, ca o piele de şarpe. Poţi găsi o piele de şarpe pe marginea drumului şi să confecţionezi din ea, să zicem, o curea sau o bandă de pus la pălărie. Dar şarpele însuşi e ocupat în altă parte cu diverse treburi de şarpe – se împerechează cu şerpoaice, mănâncă şoareci, mai face alte piei de şarpe etc.
Tot cam aşa văd eu filmele. Varianta finală a filmului este pielea de şarpe, care poate fi destul de interesantă şi valoroasă. Şarpele reprezintă ceea ce se întâmplă în timp ce facem filmul – relaţiile, experienţa prin care trecem. Încerc să mă deschid cât pot de mult, să intru cu adevărat în legătură cu oamenii cu care lucrez – regizorul, actorii, echipa de producţie. Cu toţii punem umărul la ceea ce se coace acolo, într-un spaţiu sigur şi generos, toţi încercăm să ne facem treaba. Şi trebuie să-ncingem focul cât de repede putem, pentru că timpul nostru împreună este limitat, două sau trei luni, poate şase. Ăsta-i tot timpul pe care-l avem ca să scoatem ceea ce avem de gând – sau, din când în când, dacă avem noroc, să venim cu ceva care să depăşească toate dorinţele şi intenţiile noastre. Îmi place la nebunie când se întâmplă asta, şi se întâmplă destul de des, din cauza tuturor necunoscutelor care sunt la mijloc. Cred că ăsta-i motivul pentru care încă mai fac filme.
Deci, cum ar veni, „şarpele“ acestei cărţi a fost timpul petrecut cu Bernie şi tovărăşia cu el, cu Eve, Alan şi cu toţi cei care ne-au ajutat. A fost o ocazie să dansăm, să creăm, să ne apropiem unii de alţii şi să fim liberi.
Aşa că asta e. Sper să vă placă.
Speranţa e grozavă, nu-i aşa? În ce mă priveşte, nu-i nici o nădejde să renunţ la speranţă.

Jeff Bridges,
Santa Barbara, California

bernie

Cuvânt înainte

Toată viaţa am căutat să-mi împărtăşesc adevărul personal într-un fel pe care să-l înţeleagă cam toată lumea. Un vestit maestru japonez zen, Hakuun Yasutani Roshi, a spus că, dacă nu poţi explica zenul în cuvinte pe care să le-nţeleagă şi-un pescar, atunci înseamnă că habar n-ai despre ce vorbeşti. În urmă cu vreo 50 de ani, un profesor de la UCLA mi-a spus acelaşi lucru despre matematicile aplicate. Ne place să ne ascundem de adevăr în spatele neologismelor sau al jargonului matematic. Există o vorbă: Mereu întâlneşti adevărul, dar rareori îl recunoşti. Dacă nu-l recunoaştem, rămânem neputincioşi şi nu putem ajuta nici pe altcineva prea mult.
Pe Dude l-am cunoscut pe DVD cam pe la sfârşitul anilor ’90. Câţiva ani mai târziu l-am întâlnit pe Jeff Bridges în Santa Barbara şi-am început să ne pierdem timpul împreună, cum îi place lui să zică, de cele mai multe ori fumând trabuc. Jeff a făcut filme încă din copilărie; cam tot de-atunci datează devotamentul său pentru cauza eradicării foametei în lume, însă despre asta se ştie mai puţin. În anii tinereţii am fost inginer aeronautic şi matematician, dar în cea mai mare parte a vieţii am predat budismul zen, care ne-a şi adus laolaltă – nu doar meditând (lucru la care se gândeşte majoritatea oamenilor când aude de zen), ci mai ales acţionând, trăind liber în lume fără a face rău, alinând propria noastră suferinţă şi suferinţa celorlalţi.
Curând am descoperit că ni se va alătura des un personaj imaginar, cineva numit „the Dude“. Amândurora ne-a plăcut modul lui de a vedea lucrurile şi e distractiv să-nveţi de la cineva pe care nu-l poţi vedea. Cuvintele lui erau atât de pline de miez, încât trebuiau lămurite un pic; şi aşa a apărut cartea.
Fie ca ea să obţină încuviinţarea lui şi să fie de folos tuturor.

Bernie Glassman,
Montague, Massachusetts

(fragment din „The Dude şi maestrul zen” de Jeff Bridges şi Bernie Glasman, Traducere din engleză de Veronica Sidon, Editura Humanitas)