După vreo 20 de pagini, bucuria mi-a umplut sufletul. Parcă mă îndrăgostisem. Atunci am simţit că trebuie să-mi sun un prieten şi să-i spun: „Tudore, fii atent ce scrie aici!“. Şi să-i citesc un fragment, o pagină, două pagini, câte pagini rezistă. Am citit mai departe. Dar gândul de a-mi împărtăşi bucuria nu s-a stins. Pe măsură ce citeam îmi venea să strig: „Fii atent, Bogdane, ce scrie ăsta! Eşti atent cinci minute? Ba nu, zece minute, lasă-mă să-ţi citesc tot capitolul!“. Şi iarăşi m-am răzgândit: poate este foarte ocupat, poate nu e în starea de tihnă ca să-mi asculte clămpăneala la telefon, citindu-i din carte, poate n-are chef la acea oră, poate vrea să se uite la televizor, să bea o bere sau să-şi ducă maşina la service. N-am mai rezistat şi l-am sunat pe unul la care ţineam mult. Aşa credeam, că ţineam. Nu m-am oferit să-i citesc, dar mi-am exprimat entuziasmul. Şi prietenul m-a întrebat: „Editorul te-a angajat să-i faci reclamă cărţii?“. Ha, ce glumă! Am râs fâstâcit, vinovat, eu, agentul de vânzări, angajat de editor ca să-i fac reclamă cărţii. Mi-am încleştat maxilarul. Am vorbit despre vreme, iarăşi plouă, s-au anunţat şi ninsori... Poate n-am făcut alegerea bună. Poate sunt eu un expirat care încă se mai bucură de-o carte. Poate ar trebui să învăţ să fiu cinic, aşa cum e lumea asta, cinică şi egoistă, sau aşa a fost dintotdeauna, dar eu n-am ştiut.

Acum sunt mai multe cărţi, dar mi-au dispărut prietenii. Din vina mea. Eu i-am gonit.

Am continuat să citesc. Nu pentru mult timp. Iarăşi m-a lovit dorinţa să împărtăşesc. Şi am socotit, într-o clipă, câţi prieteni mai am? Prieteni care să-mi tolereze măcar bucuria lecturii. Mi-am amintit. Cum, dracu’, s-a făcut că mai toate prieteniile mele s-au legat în jurul cărţilor? Şi în acele vremuri erau mai puţine cărţi ca acum. Mulţi prieteni, puţine cărţi. Şi erau cărţi controlate şi cenzurate de comunişti. Adică, toate acele prietenii, legate în jurul cărţilor aprobate, controlate şi cenzurate, mi-au fost induse în aşa fel încât să-mi fie mintea controlată şi supusă? Acum sunt mai multe cărţi, dar mi-au dispărut prietenii. Din vina mea. Eu i-am gonit şi nu mai am curajul să-i sun, să le împărtăşesc.  

Am continuat să citesc. Dar am început să-mi imaginez, în timp ce citeam pagină după pagină, cum ar fi să-i sun, pe fiecare în parte, citindu-i fiecăruia câte un capitol, la telefon, lui Răzvan, lui Tudor, lui Bogdan, câţi au fost şi câţi au mai rămas, îţi stă mintea-n loc, ascultă ce scrie în cartea asta! Şi tot imaginându-mi că le citesc prietenilor, la telefon sau faţă în faţă, la o cafea, poftim!, cu o fericire amestecată cu vinovăţie, cu umilinţă, îmi pare rău că v-am rănit, că v-am lovit, că nu mai sunt cel care am fost, demult, când ne-am legat prietenia pe cărţi şi dincolo de cărţi, am ajuns la ultima pagină a cărţii.

Simt nevoia să recitesc cartea. Am s-o las o vreme şi am s-o recitesc. Singur.