Secretele celui mai seducător amant din toate timpurile

Volumul „Casanova. Povestea vieţii mele” care cuprinde istoria personală, povestită de el însuşi, a celui mai mare seducător al lumii, va apărea curând la Editura Nemira, în colecţia Babel, aducând în lumea secolului 21 parfumul cu totul aparte al castelelor tainice, al Veneţiei unui alt timp, al unui erotism cu nimic mai puţin îndrăzneţ decât cel afişat astăzi, dar înecat în farmec şi mister.

Figură legendară a veacului al XVIII-lea, Giovanni Giacomo Casanova s-a născut pe 2 aprilie 1725, la Veneţia, din părinţi actori, teatrul urmând să devină una dintre pasiunile sale până la moarte. În adolescenţă şi-a dorit la început să devină preot şi a studiat la Seminarul Sf. Ciprian de la Padova. Dar în scurt timp a fost exmatriculat din cauza comportamentului nepotrivit. A revenit la Veneţia, unde a a intrat în slujba Bisericii Romano-Catolice, dar n-a trecut mult şi a pierdut şi acest post în urma unui scandal. A urmat o viaţă aventuroasă, libertină, care l-a purtat în nenumărate ţinuturi şi l-a adus în preajma unor mari spirite ale epocii, printre care Voltaire şi Jean-Jacques Rousseau. Şi-a câştigat existenţa ca muzicant şi spion şi s-a alăturat francmasoneriei. A străbătut toată Europa, revenind mereu la Veneţia, a practicat magia şi alchimia şi a studiat ştiinţele oculte. În 1755 a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru vrăjitorie, dar a evadat la un an după ce a fost întemniţat. Ajuns la Paris, a devenit imediat faimos, numele pe care şi l-a luat, „Jacques Casanova, caveler de Seingalt” folosindu-l mai târziu pentru a-şi semna memoriile.

Volumul publicat la Editura Nemira, în colecţia Babel, coordonată de Dana Ionescu, „Casanova. Povestea vieţii mele”, în traducerea lui Radu Albala, este o incursiune fascinantă nu atât în istoria un secol plin de farmec şi în „culisele” unor oraşe în care s-a scris această istorie, cât în universul cu totul aparte, în psihologia celui considerat cel mai mare seducător din toate timpurile. Paginile sale sunt şi o frescă a unei epoci, conţin indicii nenumărate despre felul cum funcţiona societatea, şi nu din afară, ci din interior, în poveşti vii şi adevărate, în care pulsul lumii îl iau oamenii obişnuiţi. Şi în acelaşi timp sunt o disecţie pe viu a felului cum funcţionează atracţia, iubirea, senzualitatea, atracţia sexuală. Nimic nu s-a schimbat şi totuşi nimic nu e la fel. Sunt pagini de o mare îndrăzneală, cu un erotism extrem de viu şi lipsit de perdea, dar scrise cu o mână de scriitor. Pe de altă parte, viaţa lui Casanova este ea însăşi unul dintre cele mai palpitante „romane” care s-au scris vreodată. „Tot ce am făcut de-a lungul vieţii mele, bine şi rău, am făcut în deplină libertate. Sunt, înainte de orice, un om liber”, scria el, iar „povestea vieţii lui” stă mărturie.

Legendar cuceritor, care nu se sfia să-şi afirme rafinamentul şi lipsa de prejudecăţi în materie de sexualitate, spirit risipitor iubitor de artă şi lux, Casanova şi-a petrecut viaţa ca un călător fără odihnă, mutându-se în a doua jumătate a vieţii din Germania în Elveţia, în sudul Franţei, la Florenţa şi la Roma. În anii 1770 i s-a îngăduit în sfârşit să se întoarcă la Veneţia, unde a jucat rolul de spion pentru inchizitorii veneţieni din 1774 până în 1782. Ultimii ani şi i-a petrecut retras la Castelul Dux din Boemia, unde şi-a scris amintirile, „L’Histoire de Ma Vie”, un tom în care s-au adunat trei mii de pagini. Versiunea originală, scrisă în franceză, s-a publicat abia în anul 1960. În 2010, Biblioteca Naţională a Franţei a achiziţionat manuscrisul contra sumei de 7 milioane de euro. Documentul care i-ar fi fost încredinţat lui Carlo Angiolini, nepotul lui Casanova, în anul 1798 cuprinde pagini inedite, care nu au fost niciodată publicate în nicio ediţie a cărţii, majoritatea ediţiilor fiind alcătuite din fragmente selectate din întregul tom.

Casanova a scris cu pasiune într-o epocă a pasiunilor: pentru cunoaştere, pentru experiment, pentru artă. La Veneţia, la Paris şi în toată Europa, în castele în care se ascund domniţe, în pieţe şi teatre, spectacolul seducţiei se joacă la infinit.

Vă oferim în avanpremieră un fragment despre chinurile şi deliciile lui Eros.

FRAGMENT

Reţinerea aceasta mă făcu să mă gândesc că poate în jurul meu se ţese taina cu pricina şi că Nanette e rivala Angelei. Această convorbire deloc searbădă făcu să-mi cam piară cheful să-mi pierd degeaba o noapte în tovărăşia unor fete atât de nurlii şi plămădite parcă anume pentru dragoste.

– Îmi pare foarte bine, le spusei, că n-am pentru voi decât sentimente prieteneşti, căci altminteri m-aş simţi tare prost să fiu nevoit să petrec o noapte cu voi fără a încerca să vă dau – şi să şi primesc – dovezi de iubire. Căci sunteţi amândouă frumoase coz şi făcute spre a suci capul oricărui bărbat căruia îi veţi îngădui să vă cunoască mai temeinic.

Urmând a vorbi astfel, mă prefăcui că mi-e somn. Băgând prima de seamă, Nanette îmi spuse:

– Haide, nu te mai chinui, suie-te în pat: noi o să mergem să ne culcăm pe canapea în odaia de alături.

– Aş fi, zisei, cel mai mare mişel de pe lume, dacă aş face una ca asta. Să stăm de vorbă şi somnul o să-mi treacă. Mi-e însă de voi. Culcaţi-vă, iar eu, scumpele mele prietene, mă duc în odaia cealaltă. Dacă vă temeţi de mine, încuiaţi-vă. Ar fi însă o greşeală, căci vă iubesc cu inimă de frate.

– N-o să facem niciodată una ca asta, îmi spuse Nanette. Lasă-te însă înduplecat şi culcă-te aici.

– Nu pot dormi îmbrăcat.

– Dezbracă-te, o să ne uităm în altă parte.

– Nu asta mă înspăimântă, dar n-aş putea nici aţipi ştiindu-vă silite să vegheaţi din pricina mea.

– O să ne culcăm şi noi, îmi spuse Marton, dar fără să ne dezbrăcăm.

– Iată o neîncredere care-mi jigneşte cinstea. Spune-mi, Nanette, mă socoteşti om de cuvânt?

– Bineînţeles.

– Foarte bine, dar trebuie să mi-o dovedeşti. În acest scop, vă rog să vă culcaţi goale-goluţe de-a dreapta şi de-a stânga mea, bizuindu-vă pe cuvântul meu de cinste că nici n-am să vă ating. De altfel, sunteţi două împotriva unuia singur: de ce v-aţi teme? Sunteţi doar slobode să ieşiţi din pat, de îndată ce m-aş obrăznici. Într-un cuvânt, dacă nu vă învoiţi să-mi daţi astă dovadă de încredere, nici când mă veţi vedea adormit, nu mă culc deloc.

Şi, tăcând, mă făcui că adorm. Ţinură câteva clipe sfat pe şoptite şi pe urmă Marton îmi spuse să mă duc să mă culc, că vin şi ele de îndată ce vor vedea că am adormit. Nanette, întărindu-i făgăduiala, mă întorsei cu spatele, mă dezbrăcai şi, după ce le dădui bună-seara, mă culcai. Odată în pat, mă făcui că dorm. Curând însă somnul mă cuprinse cu adevărat şi nu mă deşteptai decât când veniră şi ele să se culce. Atunci, întorcându-mă pe partea cealaltă ca unul care încearcă să adoarmă la loc, stătui nemişcat până când dobândii temei să le cred adormite. Şi dacă nu erau înseamnă că de bună-voia lor se prefăceau. Îmi întorseseră spatele, iar lumina era stinsă: lucram deci la întâmplare şi-mi adusei închinăciunile întâi celei din dreapta, fără să ştiu dacă-i Nanette sau Marton. O găsii făcută ghem, înfăşurată în singurul veşmânt pe care nu-l lepădase. Ferindu-mă de orice repezeală şi cruţându-i sfiala, o adusei, treptat, să se dea bătută, încredinţată că cel mai înţelept lucru e să se facă mai departe că doarme şi să mă lase să-mi văd de drum. Curând, cele ale firii lucrând într-însa în înţelegere cu mine, ajunsei la ţintă, iar strădaniile mele, încununate cu o deplină izbândă, îmi înlăturară orice putinţă de a mă îndoi că dobândisem o trufanda pe care o prejudecată, poate, ne face s-o preţuim mai scump decât se cuvine. Încântat că am gustat o plăcere din care, atunci întâi, mă înfruptam pe săturate, îmi părăsesc uşurel mândruţa, spre a-i aduce celeilalte un nou şi înflăcărat plocon. O găsesc nemişcată, culcată pe spate, părând că doarme somn adânc şi liniştit. Umblând uşurel, ca şi cum m-aş fi temut să n-o trezesc, începui s-o dezmierd, încredinţându-mă că nu e mai învăţată ca soru-sa. Iar când o anume mişcare firească mă făcu să înţeleg că iubirea nu-mi respinge prinosul, mă pregătii să împlinesc jertfa până la capăt. Lăsându-se atunci năpristan doborâtă de vioiciunea simţirii care o frământa şi parcă ostenită cumva de rolul măsluit pe care şi-l însuşise, mă strânse tare în braţe într-o clipă ca aceea, fremătând precum eu însumi fremătam, până când dragostea ne cufundă sufletele într-una şi aceeaşi voluptate.

Erau semne după care mi se păru că o recunosc pe Nanette; i-o spusei.

– Da, eu sunt, şi mă socot fericită, ca şi soră-mea, dacă ai să fii cinstit şi statornic.

– Până la moarte, îngeraşilor, şi cum tot ce s-a petrecut între noi izvorăşte din dragoste, să nu mai fie niciodată între noi vorba despre Angela.

O rugai pe urmă să se ridice să aprindă lumânările. Îndatoritoare, însă, Marton se ridică ea numaidecât şi ne lăsă singuri. Când am văzut-o pe Nanette în braţele mele, îmbujorată de focul iubirii, şi pe Marton lângă noi, cu o lumânare în mână şi parcă învinuindu-ne din ochi de nerecunoştinţă fiindcă nici nu-i vorbeam, în vreme ce, lăsându-se prima cucerită de dezmierdările mele, ea o încurajase pe soră-sa să facă la fel, mi-am înţeles pe deplin fericirea.

– Hai să ne sculăm, dragele mele, şi să ne jurăm prietenie veşnică!

Copyright „Casanova. Povestea vieţii mele”, Editura Nemira, colecţia Babel, traducerea Radu Albala