Români de geniu. Paradoxul lui Mircea Eliade: de la corigentul miop la savantul excentric

Viaţa lui Mircea Eliade (1907-1986) are două extreme: nedisciplinatul adolescent miop, care şi-a luat cu greu corigenţele, şi ilustrul profesor de istorie a religiilor din SUA, iubit de hipioţi. Despre mult prea generosul scriitor şi extravaganţele din viaţa sa vorbesc nepotul lui Mircea Eliade, teoreticianul Sorin Alexandrescu, şi antropologul Andrei Oişteanu, preşedintele Asociaţiei Române de Istorie a Religiilor

Pe zidul unei clădiri din Bucureşti, de sus până jos, este desenat, cu spray roşu permanent, conturul unei inimi. În mijlocul ei e scris „Eliade“. Pe forumuri, la o întrebare adresată liceenilor: „Care este autorul român preferat?“, aproape toţi au răspuns identic, fără să se inspire unul de la celălalt: Mircea Eliade. Pentru că „inserează filosofie printre rânduri“, pentru poveştile extraordinare din India, pentru că „Romanul adolescentului miop“.

Chiar şi pentru unii politicieni, atunci când îşi amintesc ce carte i-a marcat în copilărie, romanul „Maitreyi“, cu pronunţia greşită „meitrei“, neiertată de posturile TV, le stă pe buze. E nevoie doar de o simplă căutare pe Google a numelui Mircea Eliade pentru a găsi aproape 1 milion de referinţe. În orice caz, mai multe decât Gheorghe Hagi sau Nadia Comăneci.

Nu sunt necesare statistici pentru a măsura notorietatea lui Eliade. Stau mărturie, nu doar numeric, cele peste 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filosofice, traduse în 18 limbi, şi alte peste 1.200 de articole ale acestuia. Iar în timp ce faima şi emblemele de mare istoric al religiilor, eseist, prozator, profesor universitar îi sunt recunoscute, chiar şi în stradă!, în spatele lor, mai sunt şi poveştile despre elevul nesilitor ajuns savant, despre omul generos peste măsură sau despre pianistul fără public. Nu e nimic. Sunt ziduri goale suficiente în Bucureşti.

Nu înţelegea la ce foloseşe alfabetul
Renumele şi, nu întâmplător, numele lui Eliade se aseamănă cu cel al unui alt mare cărturar, Ion Heliade Rădulescu. În realitate, nicio legătură de sânge. Tatăl lui Mircea Eliade, ofiţer de infanterie din Tecuci, Gheorghe Ierimia, îşi schimbase numele în cinstea scriitorului. Se purta rebranding-ul personal. Mircea era al doilea dintre cei trei copii (alături de Corina şi Nicu) ai lui Gheorghe, „un flăcău tomnatec, cu mustaţă neagră, în furculiţă“, şi ai Janei, „o femeie frumoasă şi încă elegantă“. S-a născut primăvara, într-o zi, spunea el, norocoasă: 13 martie 1907.

Învaţă la şcoala de pe strada Mântuleasa, deşi nu a locuit niciodată acolo, aşa cum a lăsat impresia în cărţile sale. „Am fost mândru când am îmbrăcat şorţul cenuşiu şi m-am dus singur la şcoală. Învăţasem deja alfabetul, dar încă nu-mi dădeam seama la ce ar putea folosi. Nu mi se părea atât de interesant când am ajuns să silabisesc o-u, ou, bo-u, bou – nici chiar când am izbutit să citesc fără să mai silabisesc, «Ţara noastră se numeşte România»“, îşi aminteşte Eliade în „Memorii“.

Drama adolescentului miop
Nu era nevoie decât de imboldul dat de cartea de citire a fratelui său, Nicu, în care învăţase numele judeţelor, în care aflase despre Daniil Sihastrul şi despre Mănăstirea Neamţului, pentru ca apoi să descopere, în bibliotecă, volume intitulate „roman“. Bucuria pentru cărţile descoperite, atent aşezate pe rafturi, se transformă însă într-o catastrofă. Părinţii săi primesc sfatul învăţătorului: să nu-l lase să citească prea mult fiindcă are ochii slabi. Nu renunţă uşor: „Citeam ce-mi cădea în mîna, romane în fascicole, Sherlock Holmes, Psaltirea, Cheia visurilor şi citeam pe ascuns, în fundul grădinii, în pod, în pivniţă“.

Profesorul, nedespărţit de pipa sa
FOTO: Photoland Corbis

Cu toate acestea, dioptriile creşteau mai repede decât avea timp să-şi schimbe lentilele. Iar medicul nu avea o soluţie încurajatoare: nu trebuia să-şi obosească ochii citind prea mult la lumina lămpii. „Dar cum aş fi putut să-mi menajez ochii într-un timp când aproape în fiecare saptămână descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încercam, totuşi să mă apăr, citind fără ochelari, cu bărbia lipită de carte, sau închizând când un ochi, când celălalt, sau apăsându-mi ochelarii pe nas, sau schimbând becurile, când albastre, când albe, când slabe, când puternice. Apoi, când ochii îmi lăcrimau şi mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăiţa de alături şi mă spălam cu apă rece. Rămâneam apoi câteva minute întins pe pat, cu ochii închişi, încercând să nu mă mai gândesc la nimic.“, îşi aminteşte Eliade despre defectul care avea să poarte titlul uneia dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale.

Aveam deja sentimentul ca particip la război. Pe la mijlocul lui septembrie, fusesem chemaţi la şcoală. Ni se spusese să aducem ziare vechi, ace de cusut şi un mosor cu aţă albă. Un tinerel ne-a întrebat dacă ştim să coasem şi apoi ne-a explicat despre ce era vorba. Curând va veni iarna, ne-a spus el, şi soldaţii noştri au nevoie de haine căalduroase. S-a dovedit că hârtia ţine cald. Trebuie să facem camăşi de hârtie şi ne-a explicat cum să le croim şi cum să le coasem. La început, câteva zile, croia numai el singur. Lua mai multe jurnale, le aşeza bine unul peste altul şi tăia un semicerc la marginea de sus. Noi coseam apoi marginile (erau uneori cinci, şase foi, şi mergea greu: se rupea acul, ne înţepam, rupeam hârtia). Două asemenea feţe erau cusute împreună, în aşa fel încât alcâtuiau un soi de pieptar. Mircea Eliade, amintiri din Primul Război Mondial, în «Memorii»

Pianistul fără viitor
Cu cât tânărul Mircea voia tot mai mult să citească fiecare carte care-i pica în mână, cu atât mai mult tatăl său îi încuraja calităţile – pe care i le considera excepţionale – de pianist. Exersa cel puţin două ore pe zi. Nu reuşea, oricât de mult ar fi repetat, să reţină o melodie. Nu conta, pentru că „viitorul mare pianist“ trebuia să se pregătească de concert. „Aveam un profesor de pian destul de generos, care s-a lăsat convins de entuziasmul tatei şi a acceptat să mă prepare pentru un concert public. Tata a închiriat o sală pe Bulevardul Academiei, a tipărit afişe şi s-a ocupat singur de distribuirea biletelor. Sala era jumătate goală, fiind ocupată doar de rude şi prieteni de familie. Am cântat câteva bucăţi împreună cu Nicu şi Sonata «Patetica». Am cântat-o mult mai prost decât o cântam acasă, şi asta m-a descurajat.“

Fugeam adeseori de la curs, sărind pe fereas­tră şi mă duceam să joc oina pe maidanul Primăriei. Alteori, nu veneam la şcoală, minţind că eram bolnav. Rupeam foile din carnetul de note, ca să nu vadă mama cât de proaste note aveam, sau mă prefăceam că l-am uitat acasă sau că l-am pierdut. Mircea Eliade, în «Memorii»

Manuscris dintr-o expoziţie despre Mircea Eliade. „Minunata călătorie a celor cinci cărăbuşi în ţara furnicilor roşii din seria „Viaţa şi apucăturile furnicilor“ FOTO: Adevărul

Corigenţe la română, franceză şi germană
Eliade nu era un elev silitor. Nici în şcoala primară, nici la liceu. Nu înţelegea de ce trebuie să-şi pregătească temele pentru şcoală, de ce trebuie să înveţe gramatica limbii franceze, „o disciplină absurdă şi ineficace“, de ce trebuie să parcurgă manualul de limba română pe care oricum îl citise cu mult timp înainte să fie la liceu. Era interesat doar de zoologie, aşa că petrecea zile întregi căutând plante şi insecte. Măcar venea acasă cu borcane pline cu şopârle, broaşte şi tritoni. Rămâneau însă corigenţele. La română, franceză şi germană. Într-un singur an! Eliade era un elev nedisciplinat şi dezmăţat, dar era strălucit. „Ei mă cred o haimana şi sunt siguri că nu voi ajunge nimic. Am să le pregătesc o surpriză!“, şi-a spus Eliade. Restul e istorie.

În anul acela, am trecut clasa fară nicio corigenţă. Tata părea destul de mulţumit de mine, pentru că mă socotea destinat să ajung un mare pianist. Mircea Eliade, în «Memorii»

„Eliade, de unde ai copiat? Sunt nevoit să-ţi dau 10!“
Reuşeşte să-şi ia corigenţele, ba chiar ia numai note de 10 la limba română, pentru „compoziţiile“ de 15-20 de pagini. Scria ce vedea. „De unde le-ai copiat? Din ce carte?“, îl întreba profesorul, iar elevul care începuse să-şi exerseze scrisul ridica din umeri, umil. „Bravo! Sunt nevoit să-ţi dau 10!“ Aceste cuvinte însemnau prima sa victorie, în ciuda scepticismului părinţilor: „Tata mi-a spus că se va lăsa convins numai după ce va vedea nota zece trecută în carnet, adică la sfârşitul trimestrului“.

Eliade se convinge cu greu că nu va ajunge un bun chimist aşa cum spera în liceu, că îi lipsesc orele de latină, că şi-ar fi dorit ca el să scrie „Un om sfârşit“, şi nu Giovanni Papini. Alege Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, unde se împrieteneşte cu colegii Haig Acterian şi Constantin Noica, dar şi cu Nae Ionescu, „mai mult decât profesorul meu favorit, maestrul meu, ghidul“. Reuşeşte să-l viziteze şi pe Papini, care-l aştepta cu ţigara în colţul buzelor. „Era mai urât decât mi-l închipuiam, dar m-a impresionat grosimea lentilelor“. Îl fascinase.

Istoria unei iubiri neîmplinite: Mircea Eliade şi Maitreyi Devi

20 noiembrie 1928. Proaspătul absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti pleacă din Alexandria până în India cu un vapor. Îi fusese aprobată cererea de a studia filosofia indiană şi limba sanscrită cu Surendranath Dasgupta, la Calcutta. Într-o scrisoare cu timbru indian, maharajahul Manindra Chandra Nandy din Kassimbazar îl invita nu pentru doi, ci pentru cinci ani.

Peste puţin timp, Eliade se mută în locuinţa mentorului său, cu care dezvoltase o relaţie foarte bună. Era de-al casei. Acolo o cunoaşte pe Maitreyi, fiica mai mare a lui Dasgupta, care i se pare urâţică „cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt“.

Nu mă săturam privind-o. […] Nu ştiu ce spectacol sacru îmi apărea mie râsul ei şi sălbăticia acelui trup aprins. Aveam sentimentul că săvârşesc un sacrilegiu privind-o, dar nu găseam puterea să mă despart de fereastră. Mircea Eliade, despre Maitreyi, în «Memorii»

Christinel şi Mircea, cocheţi, pe un pod în Belgia FOTO: Arhivă personală Sorin Alexandrescu

Pentru a se înţelege mai bine, el a început să o înveţe franceza, iar ea, tânăra de 16 ani, îi întoarce favoarea cu lecţii de bengali. Mircea s-a îndrăgostit de Maitreyi aşa de tare că era hotărât să se convertească la hinduism. Doar că vestea iubirii dintre cei doi este primită cu oroare de profesorul Dasgupta, care-l goneşte pe Eliade din casă. Îi interzice şi lui Maitreyi să-l mai vadă.

Pleacă în Himalaya unde trăieşte pentru câteva luni în sihăstrie. „Sufeream cu atât mai mult cu cât înţelegeam că, odată cu Maitreyi, pierdusem India întreagă. “

În 1933, la un an de la revenirea în ţară, Eliade începe să-şi pună pe hârtie experienţa indiană, în romanul „Maitreyi“. „După vreo două săptămâni, Isaia Răcăciuni m-a chemat la editură să-mi spună că, spre marea lui uimire, vânzarea mergea destul de prost. «Poate că cititorii ezită din cauza titlului», a adăugat. Nu ştiu cum să-l pronunţe şi le e ruşine să intre într-o librărie şi să ceară o carte arătând-o cu degetul... “, povesteşte scriitorul în „Memorii“. În scurt timp, cartea devine un succes naţional şi mai apoi internaţional, făcând ea însăşi istorie. Istoria unei iubiri neîmplinite. În 1972, „Maitreyi“ a lui Mircea Eliade cere un drept la replică. Va scrie şi ea o carte: „Dragostea nu moare“.

Cartea lui Cioran şi atacul cerebral al lui Eliade

Iubirile lui Mircea Eliade nu au fost numai imposibile. După prima căsătorie, cu Nina (moare în 1944), se căsătoreşte cu Christinel, cu care trăieşte până în ultima zi, pe 22 aprilie 1986. Îşi petrec viaţa la Chicago, acolo unde Eliade este profesor universitar de istorie a religiilor, şi fac vacanţele la Paris, cu prietenii lor dragi, Emil Cioran şi Eugen Ionescu, şi în Olanda, cu nepotul lui Eliade, Sorin Alexandrescu. Este perioada când „numele Mircea Eliade explodează în toată lumea“, aşa cum spune antropologul Andrei Oişteanu, nu întâmplător odată cu mişcarea hippy din SUA.

Christinel mă ia deoparte şi îmi povesteşte că luni, în jurul orei şase, Mircea Eliade i-a cerut cartea lui Emil Cioran „Exercices d’admiration“ şi s-a aşezat în fotoliul său preferat de catifea verzuie ca să citească. Zece minute mai târziu, stătea în fotoliu zâmbind nemişcat, cu cartea deschisă în braţe. Ioan Petru Culianu, discipolul lui Mircea Eliade, în revista «Limite»

Ultimul joc cu Christinel
În 1986, biroul lui Eliade, cu manuscrise, corespondenţe şi lucrări, este distrus într-un incendiu. La scurt timp, face un atac cerebral, care-l ţine la pat. Ioan Petru Culianu, discipolul favorit al scriitorului, descrie momentul ultimei lecturi a lui Mircea Eliade.

„Christinel mă ia deoparte şi îmi povesteşte că luni, în jurul orei şase, Mircea Eliade i-a cerut cartea lui Emil Cioran „Exercices d’admiration“ şi s-a aşezat în fotoliul său preferat de catifea verzuie ca să citească. Zece minute mai târziu, stătea în fotoliu zâmbind nemişcat, cu cartea deschisă în braţe. Crezând că e vorba de o glumă, Christinel l-a chemat o dată, de două ori, fără răspuns“, povesteşte Culianu în revista culturală românească din Paris „Limite“.

Este din ce în ce mai slăbit, dar, cu o mână pe ochelari şi cealaltă pe verighetă, încearcă ultimele gesturi de tandreţe, mai scrie Culianu: „Îi propune soţiei sale un joc, care va fi şi ultimul său gest înainte de a-şi pierde definitiv cunoştinţa: îi arată verigheta, prinsă cu o sârmă verde ca să nu-i alunece de pe deget, îi strânge afectuos mâna, pune verigheta sa alături de a ei, încearcă să-i ducă mâna la buze ca să i-o sărute. În rezervă, nu se varsă lacrimi“. La ora 9.15 pe data de 22 aprilie, Eliade adoarme definitiv pe patul de spital cu o carte în mână.

INTERVIU Sorin Alexandrescu, teoretician literar:

„La şcoală am ascuns că sunt nepotul lui Mircea Eliade“


Sorin Alexandrescu rememorează, emoţionat, prima întâlnire cu unchiul său FOTO: Eduard Enea

Pe rafturile librăriilor sau bibliotecilor stau zeci de cărţi cu titluri care poartă numele lui Mircea Eliade. Corespondenţe, analize, memorii, iar dacă ne uităm bine, sigur găsim şi vreo fiţuică despre o întâlnire cu marele scriitor. Ne-am gândi că nepotul de soră al savantului cu ochelari cu rame groase şi pipă, fiul Corinei, unicul nepot al lui Eliade, moştenitor al lucrărilor ştiinţifice şi literare, al memoriilor încă nepublicate ale scriitorului, profesorul Sorin Alexandrescu ar trebui să ne copleşească spunându-ne poveşti şi depănând amintiri dintre cele mai spectaculoase. Sorin Alexandrescu este însă foarte discret, aşa cum o descrie şi pe mama sa. Despre viaţa unchiului său a aflat mai mult din jurnalele lui, dar asta şi pentru că, o vreme, era mai bine să te fereşti să pronunţi numele „Eliade“ în ţară. Ce paradox! Nevoit cândva, din cauza regimului dictatorial, să-şi ascundă identitatea, Sorin Alexandrescu (77 de ani) vorbeşte acum, plin de modestie, despre viaţa unuia dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi români din lume şi despre relaţia sa de prietenie cu unchiu’ Eliade cel generos.

„Weekend Adevărul“: Domnule Alexandrescu, care este prima amintire cu unchiul dumneavoastră, Mircea Eliade?
Sorin Alexandrescu: Ce e straniu e că despre prima mea întâlnire cu Mircea am citit în jurnalele sale, fiindcă eu eram prea mic să mai ţin minte cum s-a întâmplat. Aveam vreo 5 ani şi întâlnirea s-a petrecut atunci când el a venit din Portugalia în România, unde fusese trimis ca ataşat cultural. Venise să-i transmită mareşalului Antonescu un mesaj din partea lui Salazar (n.r. – António de Oliveira Salazar a fost prim-ministrul Portugaliei din 1932 până în 1968), care-l sfătuia pe conducător să ţină armata aproape. N-a reuşit să vorbească cu el, ci cu Ica (n.r. – Mihai) Antonescu, care era ministru de Externe. În fine, Mircea îşi aminteşte în memoriile sale de „micul soldăţel“. Se pare că, atunci când m-a văzut, purtam nişte haine milităreşti (râde). Dar prima noastră întâlnire a fost când aveam 30 de ani, la Roma.

Iar Mircea Eliade avea, deja, 60 de ani. Cum se recunosc, după atâta vreme, unchiul cu nepotul? Care a fost atmosfera?
Cred că e mai potrivit să spunem că atunci ne-am cunoscut, nu recunoscut, de fapt. Eu am mers mai întâi la Urbino, unde participam la un congres de semiotică. I-am scris că îl voi vizita, aveam adresa lui şi mă aştepta. Stătea într-o pensiune a unor români, Pensiunea Adamiu, pe Via del Corso. Am mers la etajul doi, am sunat la uşă şi mi-a răspuns o doamnă în vârstă. Am întrebat, fireşte, de Mircea Eliade. În momentul acela, s-a deschis o uşă şi a apărut un om în vârstă, cu barbă. Eu am strigat „Mircea!“ şi el a reacţionat instant „Sorin!“.

Mânca puţin la prânz, apoi din nou lucra şi se odihnea, iar seara se vedea la restaurant cu prietenii. Abia după apusul soarelui, bea primul scotch, cum zicea el. Cu gheaţă! Sorin Alexandrescu, nepotul lui Mircea Eliade

Corina, sora lui Eliade: „Nu sunt de nasul lor!“

Scenă de film.
Prima dată, a fost un şoc, pentru că nu mă aşteptam să-l văd bătrân, ceea ce e amuzant dacă ne gândim. Dar, pentru că eu îl ştiam doar din pozele de familie, când el avea 18 ani, nu-mi proiectasem o altă imagine de-a lui. Iar această recunoaştere reciprocă a fost vocea sângelui. Nu ştiu cum să spun altfel. L-am recunoscut pe Mircea fără să-l cunosc. Sigur că asta ne-a emoţionat pe amândoi.

Dar în timpul acesta nu v-aţi scris? Ce ştiaţi despre el de la mama dumneavoastră?
Ne-am scris de câteva ori, puţine, ce-i drept, când eu eram deja în Olanda. Mama a fost mereu o persoană foarte rezervată şi discretă. Nu mi-a spus niciodată că Mircea a fost închis sau despre problemele sale referitoare la opţiunile lui politice. Am aflat din memoriile lui. Cred că în felul acesta a vrut să mă protejeze. Dar îşi scria cu Mircea. Ei începuseră să corespondeze încă de când el plecase în India. Între ei era o relaţie foarte afectivă, chiar dacă ea poate dezvoltase un mic complex de inferioritate. Mircea ajunsese încă de tânăr foarte celebru, iar ea părea o fetiţă ignorantă. Între ei era şi o diferenţă de cinci ani. De altfel, nici nu prea se băga în seamă cu prietenii lui intelectuali. A evitat dintotdeauna. Zicea mereu: „Eu nu sunt de nasul lor!“. În plus, se temea să nu apară încurcături între ei.

Îşi aştepta mama de la anchete singur, pe-o bancă

Ce complicaţii puteau fi?
Eu ştiu, vreun băiat dintre prietenii lui să-i facă curte şi ea să nu ştie dacă o place pentru că e sora lui Eliade sau dacă simte cu adevărat ceva pentru ea. Probleme din acestea adolescentine. Dar între Mircea şi Corina a fost mereu o relaţie foarte apropiată, se vede şi din scrisori, şi din felul în care se comportau.

Christinel, Sorin şi Mircea, încghesuiţi într-o oglindă FOTO: Arhivă personală Sorin Alexandrescu

Dar, după plecarea definitivă a lui Mircea Eliade din ţară, nu aţi avut niciodată probleme cu organele de Securitate?
Eram sub supraveghere, desigur. Iar mama a fost la un moment dat arestată. De fapt, nu a petrecut vreo noapte la închisoare, dar mergea la anchete, de dimineaţa până seara, când îi dădeau voie să se ducă acasă. O singură dată am fost cu ea. Am petrecut ore întregi aşteptând-o singur, pe o bancă. Îi tot cereau informaţii despre Mircea, crezând că află nu-ştiu-ce secrete îngrozitoare despre el, pe care oricum ea nu le ştia. Dar mai sunt şi episoade cu umor din care, din fericire, a scăpat fără probleme. De exemplu, Alfred Mendelsohn, un compozitor evreu care era foarte apreciat prin anii ’50, a venit într-o zi la mama să-i transmită un mesaj de la Mircea Eliade, după ce-l întâlnise la Paris. Mama mi-a povestit că a apărut în curtea casei noastre şi, pentru că nu ştia etajul la care locuiau părinţii mei, a strigat în gura mare: „Doamna Alexandrescu, doamna Alexandrescu, am o carte pentru dumneavoastră de la Mircea Eliade!“. Mama nu mai ştia cum să-l facă să vorbească mai încet...

Mircea a avut întotdeauna enorm de mulţi prieteni. Sute şi sute cu care îşi scria scrisori interminabile. Şi era un du-te-vino la el acasă. Sorin Alexandrescu, nepotul lui Mircea Eliade

„Acoperit“ de Tudor Vianu

Dar dumneavoastră, la şcoală?
Cât am fost la şcoală şi ulterior la Facultatea de Filologie, nu mi-am declarat rudenia cu Mircea Eliade.  Am ascuns că sunt nepotul lui. Am convenit în familie şi am crezut, în felul acesta, că voi fi protejat. Mircea era considerat un „duşman al poporului“. Mama se căsătorise, purta numele tatălui, Alexandrescu, şi speram că nu va fi un pericol. Am menţionat ca rudă, totuşi, o doamnă care era şi profesoară de franceză la Universitate, Irina Eliade. Ea era căsătorită cu un văr de-al lui Mircea Eliade, era înscrisă în partid şi făcuse mai multe lucruri politice favorabile regimului. Situaţia a devenit mai complicată prin anul III, când Tudor Vianu, care mi-era profesor, a vrut să mă cheme la catedră.

Ce s-a întâmplat?
După ce mi-a propus, eu am stat, m-am frământat, am vorbit cu mama. Nu ştiam ce să fac. Aveam o relaţie foarte bună cu Tudor Vianu, el mă aprecia. Eu, de asemenea. Până la urmă, i-am cerut o întrevedere. M-am dus la el şi i-am spus: „Domnule profesor, am venit să vă spun ceva pentru că s-ar putea să vă fac un rău şi nu vreau. Eu sunt nepotul lui Mircea Eliade, dar n-am declarat pe niciunde acest lucru“. I-am explicat mai multe atunci. Şi el mi-a zis: „Dragă Sorine, tu astăzi n-ai fost la mine şi eu nu ştiu nimic“. Şi-a luat acest risc. El putea să spună despre identitatea mea, dar s-a arătat solidar cu mine.

Mircea Eliade, un fel de selfie în anul 1975 FOTO: Arhivă personală Sorin Alexandrescu

Ora 18.00: „Mircea apare social“

Care a fost relaţia cu unchiul dumneavoastră, în afara graniţelor ţării? Aţi emigrat prin anii ’70 şi v-aţi stabilit în Olanda. Era mult mai uşor să-l întâlniţi, să corespondaţi „liber“.
Devenise aproape un ritual să-l văd pe Mircea în concedii. Ne întâlneam, deseori, în Paris, când venea de la Chicago să-şi viziteze prietenii săi buni, pe Emil Cioran şi Eugen Ionescu. Întâlnirile cu el se desfăşurau după o regulă: mereu după ora 18.00. Şi când locuia în casa copilăriei sale, pe Strada Melodiei, în Bucureşti, şi mai târziu, la Paris, la Roma, lumea ştia această regulă: Mircea apare social după 6 seara. Nu făcea nici pentru mine vreo excepţie! (Râde)

                                 2 oameni deţin drepturile de autor ale lui Mircea Eliade:
                               nepotul său, Sorin Alexandrescu, şi americanul David Brent

Pesemne că avea un program strict.
Avea o disciplină de fier şi o voinţă extraordinară, dar şi un mare talent în a-şi împărţi bine timpul. Lucra foarte mult şi cel mai bine dimineaţa, cu mintea limpede. Mânca puţin la prânz, apoi din nou lucra şi se odihnea, iar seara se vedea la restaurant cu prietenii. Abia după apusul soarelui, bea primul scotch, cum zicea el. Cu gheaţă!

Din memorii, pare că îi făceau mare plăcere întâlnirile cu prietenii, cu oamenii, în general.
Mircea a avut întotdeauna enorm de mulţi prieteni. Sute şi sute cu care îşi scria scrisori interminabile. Şi era un du-te-vino la el acasă. Îmi amintesc foarte bine chiar la Pensiunea Adamiu, unde ne-am văzut prima dată, că alături era o pizzerie. Şi, când ajungeam acolo, în fiecare seară, aveam aceeaşi imagine: în faţa pizzeriei, o masă lungă cu 12-15 oameni, care erau invitaţii lui Mircea Eliade. Cei mai mulţi erau români, buni prieteni.

Comicul, gânditorul şi fumătorul de pipă  

I-aţi cunoscut şi pe prietenii săi celebri, Emil Cioran şi Eugen Ionescu. Cum era acest grup împreună?
Ei trei erau foarte diferiţi ca fel de a fi. Mă uitam la ei ca la o piesă de teatru când se întâlneau şi vorbeau. De pildă, Cioran avea un umor fantastic. Dacă făceai cunoştinţă cu el după ce-l citiseşi, ceea ce se întâmpla cam cu toţi, era uluitor. Pentru că omul acesta, care vorbea despre disperare şi despre moarte în cărţile sale, era cel mai vesel dintre ei. Nu înceta a spune poante şi glume. Şi, în plus, aducea mereu în discuţii tot felul de teorii bombastice şi paradoxuri. Ionesco era mai echilibrat, parcă era împărţit între tristeţe şi voie bună. Aşa era şi în cărţile lui, mai melancolic. Eliade, însă, era mai rezervat şi doar zâmbea prietenos, în timp ce pufăia din pipa lui.

Prietenii Emil Cioran, Eugen Ionescu şi Mircea Eliade FOTO: Gulliver Getty Images

Neputinţa lui Cioran

Şi în ce limbă conversau? Există o vorbă cum că Cioran refuza mereu să vorbească în româneşte.
Numai când erau ei trei împreună, Cioran vorbea româneşte. În alte situaţii, refuza. Eu, când m-am văzut separat, doar cu el, am vorbit numai în franceză. El spunea că, dacă vorbeşte în româneşte, îşi pierde din exerciţiul de scris. Mircea şi Christinel îl mai tachinau, după ce se întâlneau: „Aoleu, Cioran, trei zile nu mai scrii nimic!“, iar el se ducea acasă şi după aceea le telefona: „Nu mai pot!“. Poate făcea şi puţin spectacol, dar cu siguranţă nu era un cabotin.

Ce vorbeau?
Vorbeau despre politică, despre literatură şi depănau multe amintiri. Dintre ei, doar Ionesco era mai interesat de politica franceză, el scria şi comentarii în cotidiene, ceilalţi scriitori nu. Ionesco era mult mai integrat în lumea modernă franceză decât Cioran.

Dubla miopie: clinică şi politică

Aţi vorbit vreodată cu unchiul dumneavoastră şi despre implicarea sa în politică în anii ’30? Ioan Petru Culianu, discipolul lui Eliade, nu a reuşit să-l convingă pe mentorul său să-i dezvăluie prea multe.
Nu l-am întrebat niciodată şi nici nu m-a interesat. Dintr-un motiv foarte simplu – multă vreme nici n-am ştiut. Aşa cum am mai spus, mama nu-mi vorbise despre aceste episoade din viaţa fratelui său. Poate nici ea nu ştia prea multe. Mai târziu, m-a interesat şi pe mine acest aspect. Am caracterizat simpatia lui Mircea Eliade pentru Mişcarea Legionară ca o „miopie politică“. M-am gândit că, aşa cum el era la propriu miop, nu cumva miopia lui era şi politică? De aproape, Eliade a văzut cântecul religios, dar de la depărtare n-a văzut strategia lor politică. Eu am încercat, în cartea mea, „Paradoxul român“, să demonstrez un dublu joc al legionarilor. Primul, că ei foloseau mişcarea religioasă ca să atragă tineri şi oameni realmente credincioşi. La început, aceste lucruri l-au atras pe Eliade şi el a şi scris în felul acesta: că, în sfârşit, oamenii se trezesc la viaţa spirituală. Însă, dacă erau cu adevărat religioşi, nu ar fi împuşcat apoi oameni. Or, când au început să omoare oameni, cei care simpatizau Mişcarea Legionară au început să se îndoiască. Şi aş mai face o distincţie între ce înseamnă a fi participant şi simpatizant al acestei Mişcări. Mircea nu a participat niciodată la un marş al Gărzii de Fier. Nu există vreo dovadă în acest sens. Inclusiv când a semnat actul de desolidarizare faţă de Mişcarea Legionară, asta nu a fost o demisie, că nu avea de unde să demisioneze.

„Mircea lasă un bacşiş aşa de mare că mă scoate din sărite!“  

Christinel şi Mircea Eliade, alături de Sorin Alexandrescu (jos) şi de porumbeii din Veneţia FOTO Arhivă personală Sorin Alexandrescu

Cât de diferită era viaţa lui Mircea Eliade în Chicago faţă de anii petrecuţi în Europa? Se schimbase? Devenise un istoric al religiilor extrem de cunoscut în toată lumea.
N-aş greşi dacă aş spune că lucra de trei-patru ori mai mult. Pe lângă orele de la facultate, mai avea şi cărţile de care se ocupa şi miile de scrisori pe care le primea zilnic şi la care răspundea. L-am vizitat şi eu la Chicago, dar n-am stat la el în apartament. „Eliazii“ (n.r. – Mircea Eliade şi soţia sa, Christinel) trăiau foarte modest, într-un apartament extrem de mic, care era închiriat. Mircea avea biroul într-o altă clădire, care era apropiată de blocul său, după un colţ. Şi povestea că de la el din birou vedea fereastra casei lui, de unde mai apărea Christinel şi-i făcea semn să vină la masă. Alături de ei, era hotelul Universităţii din Chicago, în care el închiria, pe banii lui, camere pentru toţi vizitatorii săi. Din punctul ăsta de vedere, nu că era generos, era risipitor! Hai că mai plătea o cameră pentru un prieten drag, dar să-l ţii o săptămână-două pe Adrian Păunescu, cred că a mers prea departe... (n.r. – Adrian Păunescu l-a vizitat pe Mircea Eliade în 1971, la Chicago, pentru a-i lua un interviu).

Farmecul lui Adrian Păunescu...
O fi fost el hazos, dar orişicât. Şi alte dăţi, se întâmpla, ca de obicei, ca la fiecare masă să fim cel puţin cinci-şase oameni. Ei veneau, stăteau, mâncau şi plecau, iar Mircea plătea la urmă. Dar o făcea în stilul lui specific. Se ridica de la masă şi, chipurile, se ducea la toaletă. De fapt, făcea un ocol să plătească nota. În situaţii din astea, când eram doar câţiva la masă, printre care Christinel şi cu mine, Christinel se prăpădea de râs. „Uite, acum, Mircea pleacă discret, dar ştiţi ce face? Se duce şi plăteşte nota!“ „Păi, şi de ce nu o plăteşte la masă?“, întrebam eu. „Pentru că lasă un bacşiş atât de mare că pe mine mă scoate din sărite!“

Cum se explică această generozitate?
Din multe motive, dar nicidecum că ar fi vrut să pară un om cu o stare materială bună. În tinereţe, până de prin ’47 până în ’52, Eliade a trăit într-o sărăcie cumplită. Aşa încât nu avea ce să mănânce. Stătea cu Giza, fiica lui vitregă din prima căsătorie, şi nu aveau bani deloc. Nu a avut în primii ani cât a stat în Paris salariu – publica articole din când în când şi mai ţinea conferinţe şi dacă scotea o carte pe an... Or, nu era de ajuns pentru întreţinere. Locuiau într-o cămăruţă cu o chicinetă, despărţită de o perdea. Şi cred că mai târziu a vrut să uite această amintire, în aşa fel încât atunci îşi permitea să fie generos peste măsură.

INTERVIU Andrei Oişteanu, istoric al religiilor: „Eliade putea fi bunic pentru hipioţi“  

Andrei Oişteanu a fost discipolul lui Mircea Eliade numai prin corespondenţă FOTO Arhivă personală A. Oişteanu

În timp ce spune că nu l-a întâlnit niciodată pe Mircea Eliade, că a fost mentorul pe care nu l-a văzut şi nu l-a auzit niciodată, cu care doar a corespondat, Andrei Oişteanu (66 de ani, cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor) îşi strânge buzele în semn de regret. Ar fi avut multe de discutat: despre politică, la fel de mult ca despre istoria religiilor, folclor religios şi antropologie culturală. Deşi a fost intimidat de organele de Securitate să meargă la Universitatea din Chicago, să „se pună bine cu Eliade“, Andrei Oişteanu nu a semnat niciun angajament. Nu aşa se discută, de la student la profesor, despre politică şi religii. Andrei Oişteanu vorbeşte, fără acuzaţii pasionale, despre opţiunile politice ale lui Mircea Eliade, dar şi despre narcoticele preferate ale acestuia.

„Weekend Adevărul“: Domnule Oişteanu, vorbiţi într-una dintre cărţile dumneavoastră despre modul tragic şi brutal în care politica a irupt în viaţa lui Eliade, despre derapajele sale antisemite. Vrem să cunoaştem cât e adevăr, cât e mit în aceste acuzaţii.
Andrei Oişteanu: Dificil... Nu întâmplător, în titlul cărţii mele „Religie, politică şi mit. Texte despre Ioan Petru Culianu şi Mircea Eliade“ (n.r. – ediţia a doua a cărţii se lansează sâmbătă, 22 noiembrie, la Târgul de Carte «Gaudeamus»), religia şi mitul – secţiuni principale ale operei lui Eliade – sunt crucificate cumva pe termenul politică. Da, putem spune că politica i-a marcat viaţa lui Mircea Eliade. Eliade a fost preocupat de ceea ce el a numit „teroarea istoriei“. El era un cercetător al timpului mitic – al felului în care ţăranii percep timpul, într-o formă ciclică, repetitivă. Una din cărţile lui se intitulează „Mitul eternei reîntoarceri“, în care, printr-o trăire rituală, timpul este mereu întors şi se reia, de regulă, de Crăciun, de Anul Nou. Asta spre deosebire de timpul nostru, profan, care este liniar şi, credem noi, ascendent. Nu numai că a teoretizat această idee care ţine de domeniul sacrului – vorbim strict de mentalităţi, de culturi arhaice şi tradiţionale –, dar a considerat că ţăranul est-european, cel român în mod special, boicotează, în felul acesta, istoria. Pe el nu-l interesează evenimentele istorice, pe el îl interesează elementele sacre, calendarul ritual: Paşti, Crăciun, Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru, căsătoria, naşterea, moartea etc. Iar Eliade şi-a asimilat cumva acest tip de experienţă existenţială. A încercat să se ţină deoparte de cursul istoriei, aşa cum o înţelegem noi în epoca modernă. Paradoxal, în anii ’30-‘40, politicul şi istoria au răbufnit în viaţa lui, în casa lui, în familia lui, în cercul său de prieteni. E cu atât mai paradoxal cu cât această intruziune s-a terminat cu un eşec.

A crezut în biruinţa mişcării legionare?

Vorbiţi şi de derapajele sale antisemite, de simpatia faţă de Mişcarea Legionară, faţă de Căpitan.
Un exemplu: unul dintre textele cu elemente antisemite este „De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare?“. A apărut pe 17 decembrie 1937 într-unul din ziarele cunoscute legionare, „Buna Vestire“, iar pe 20 decembrie aveau loc alegerile parlamentare.

Dar Mircea Eliade a negat că ar fi scris acesl text.
E parţial adevărat. El spune într-o scrisoare adresată lui Gershom Scholem (n.r. – filosof israelian, profesor de mistică iudaică, prieten cu Mircea Eliade) că a fost vorba de o anchetă a ziarului şi ei au pus această întrebare, „De ce cred în biruinţa mişcării Legionare?“, mai multor scriitori, printre care şi lui. Deci n-a fost o iniţiativă de-a lui. Eliade pretinde că nu a scris acest text şi că l-a rostit în redacţie, iar redactorii l-au notat şi apoi l-au scris. El susţine că accentele mai criticabile nu-i aparţin lui, ci acelora care au redactat acest răspuns. Avem dreptul să fim rezervaţi. Cutuma este că, dacă ai probleme că ţi-au fost puse în gură cuvinte şi idei cu care nu eşti de acord, protestezi atunci, chiar a doua zi. Eliade nu a făcut-o.

Opera lui Eliade, curată

Nu sunt aceste nuanţe cam palide?
Eu ştiu, e ca atunci când spui „Sunt puţin însărcinată!“. Cu ce unităţi avem dreptul să măsurăm astfel de lucruri? Mici sau mari, foarte probabil ele au avut efecte politice, chiar electorale. Mircea Eliade nu era numai o voce puternică a generaţiei sale, era un lider al intelectualităţii româneşti interbelice. Totuşi, aş vrea să subliniez un lucru în mod special. În afară de aceste mici episoade, când i-au alunecat degetele pe foaie, nu cred că Eliade poate fi considerat, structural, nici rasist, nici antisemit propriu-zis. Probabil că a fost infestat de „spiritul epocii“ (Zeigeist). Acest lucru se vede  din comportamentul lui din România, dar şi din SUA mai apoi, prin modul cald şi generos în care s-a apropiat de studenţii săi evrei. Şi mai ales în lucrările sale ştiinţifice şi literare care sunt scrise complet diferit faţă de articolele de jurnalism politic. De regulă, un antisemit poate fi „măsurat“ prin opera sa.

Eliade primea mii de scrisori zilnic FOTO Adevărul (dintr-o expoziţie despre Mircea Eliade)

Spuneţi că opţiunile sale politice nu i-au influenţat opera?
Cu toate acuzele care i s-au adus, opera sa a rămas curată. Nu numai că am remarcat acest aspect, dar am şi încercat să-l demonstrez în cartea mea despre Eliade şi Culianu. Şi asta în condiţiile în care foarte multe curente ideologice din anii ’30 au impregnat gândirea şi scrierile intelectualilor din generaţia lui Eliade: ultra-naţionalism, apelul la mitologiile păgâne, ortodoxism deşănţat, glorificarea morţii ca jertfă ş.a.m.d. Or, Eliade, dimpotrivă, a criticat toate aceste abordări în studiile sale ştiinţifice.

Cum a răspuns Eliade acuzaţiilor

Prin anii ’60-’70, Eliade era acuzat, din toate părţile, pentru atitudinile sale politice din tinereţe. De la prietenul său din Israel, Gershom Scholem, sau Daniel Dubuisson, până la discipolul său, Ioan Petru Culianu, toţi îi cereau explicaţii.
Eliade a preferat să tacă. Vreau să spun că el, public, nu a răspuns niciodată la acuzaţiile care i s-au adus. Doar rarisim, în particular. Motivele pot fi mai multe. În primul rând, pentru că a resimţit profund eşecul participării sale la istorie, implicit aderenţa sa la ideologia legionară, Eliade a ales să se retragă, ca un om înfrânt, de pe orice front politic. A ieşit definitiv din baricada politică. Un alt motiv este cel pe care îl explică într-o scrisoare din 1978 adresată lui Ioan Petru Culianu, după ce acesta insistă şi îi adresează mai multe întrebări despre acest episod din trecutul său. Eliade îi spune că astăzi nu mai putem vorbi obiectiv despre Mişcarea Legionară, aşa cum a înţeles-o el în anii ’30. Pentru că – încerc să redau chiar cu vorbele lui –, «astăzi nu sunt acceptate decît apologiile (pentru un umăr infim de fanatici) sau execuţiile (pentru majoritatea cititorilor). După Auschwitz, chiar oamenii cinstiţi nu-şi mai pot îngădui să fie obiectivi. În acest sens, Eliade are ceva dreptate. Acesta este un principiu al istoricului şi, mai cu seamă, al istoricului religiilor. Când studiem o mentalitate antică, putem oare să o comentăm din perspectiva celei de azi? Nu! Ar fi o mare gafă...

În vara 1938, a fi legionar sau «simpatizant» legionar im­plica riscul de a pierde tot: slujba, libertatea şi, poate, în cele din urmă, viaţa. Uşor de înţeles de ce, pentru unul ca mine, care nu credeam în destinul politic al generaţiei noastre (şi nici în steaua lui Codreanu), o declaraţie de desolidarizare de mişcarea legionara mi se părea nu numai inacceptabila, ci de-a dreptul absurdă. Mi se părea de neconceput să mă de­solidarizez de generaţia mea în plină prigoana, când oamenii erau urmariţi şi persecutaţi fară vină. Mircea Eliade, despre Mişcarea Legionară, în «Memorii»

Par a fi doi oameni diferiţi atunci când vorbim despre Mircea Eliade: pe de o parte,  omul politic şi, pe de altă parte, marele istoric al religiilor, filosoful, romancierul. Cum înclinăm balanţa?
Mi-am pus şi eu această problemă de mai multe ori. Putem trage o graniţă între imoralitatea unor opţiuni politice şi moralitatea unor opţiuni ştiinţifice sau literare? Poate fi un romancier precum  Louis-Ferdinand Céline, care a scris nişte romane formidabile, să fie pus la index pentru atitudinile sale pronaziste şi antisemite? Sau poate fi doctorul Nicolae Paulescu, inventatorul insulinei, interzis pentru cărţile lui oribile de antisemitism rasial pe care le-a publicat? Omenirea nu a găsit o reţetă la această problemă. Trebuie să ne obişnuim, pur şi simplu, cu faptul că fiinţa umană are astfel de contradicţii şi astfel de incongruenţe, care nu pot fi explicate. În cazul lui Mircea Eliade, el a ştiut să-şi ţină deoparte opţiunile politice ca să nu infesteze opera sa ştiinţifică şi literară. Ca atare, tot ce e mai preţios din opera lui Eliade şi din personalitatea lui rămâne ca un măr sănătos, din care extragem şi aruncăm la gunoi o bucată care a mucegăit.

Mircea Eliade. Concept grafic: Florin Marina, desen: Vali Ivan, după o fotografie de Jeff Lowenthal

„Agent de influenţă pe lângă Eliade?! Nu, mulţumesc!“  

Dintre toţi autorii din bibliotecă de ce v-a atras Eliade cel mai mult?      
Regimul ceauşist a început printr-o perioadă de pseudo-liberalism. Sfârşitul anilor ’60 a fost pentru tot mapamondul o stare de bunăstare. Atunci s-au produs Mişcarea hippy în America, demonstraţiile studenţeşti din mai ’68, primăvara de la Praga etc. Deci, peste tot era un aflux de mişcări libere. În această perioadă a început şi recuperarea lui Mircea Eliade în cultura română. Se scriau articole despre el, apoi au apărut cărţi semnate de Eliade. Ei bine, în această lume am făcut eu ochi la 18-20 de ani. Am început să citesc Eliade cu creionul în mână! Opera lui m-a îndemnat spre acest domeniu, al istoriei religiilor. E drept că însuşi fenomenul hippy, care se resimţea şi la noi, mi-a mărit curiozitatea despre India, despre religiile şi miturile indiene. Încet-încet, Mircea Eliade mi-a devenit mentorul pe care nu l-am auzit şi nu l-am văzut niciodată. Doar am corespondat cu el.

Dacă e să vorbim în termenii lui Mendeleev, care a avut un tabel cu căsuţe pentru fiecare element, Eliade a făcut şi el o tipologie a religiilor. A încercat să identifice coordonatele fiecărei religii şi să o aşeze într-un pătrăţel. Asta este marele spectacol pe care l-a făcut Eliade: a tipologizat, a analizat şi a introdus o ordine acolo unde lumea credea că e o perfectă dezordine. Andrei Oişteanu, istoric al religiilor

Ce i-aţi scris prima dată?
Eu publicasem câteva studii, chiar şi o carte în 1980, „Grădina de dincolo. Zoosophia. Comentarii mitologice“, foarte eliadiană. I-am trimis cartea la Chicago şi i-am transmis că am ajuns s-o scriu datorită lui. Îmi asumam anumite greşeli în carte, multe justificate prin lipsa unor biblioteci bune în România. Eliade a observat acest lucru. Aşa că mi-a trimis câteva cărţi, unele scrise de el, cu dedicaţii foarte încurajatoare să continui activitatea în domeniul istoriei religiilor şi al antropologiei culturale.

„Toată lumea trăgea de el“

Va să zică era foarte deschis în a fi un bun profesor oricând, şi în afara orelor, cu străinii.
Citindu-i corespondenţa, jurnalele, memoriile discipolilor săi sau ale prietenilor săi, am observat că toată lumea accentuează acest lucru: avea o generozitate ieşită din comun. Doar imaginaţi-vă: în anii ’80, el a fost editorul coordonator al unei cărţi monumentale, „Encyclopedia of Religion“, în 16 volume, cu zeci de colaboratori din toată lumea. Pe vremea aceea nu erau e-mail-uri, totul se făcea prin poştă. El trebuia să primească sute şi mii de materiale de la colaboratori, pe care să le editeze, să le omogenizeze, apoi să le trimită înapoi ca să fie rescrise. Iar asta, pe lângă scrisorile primite, pe lângă cursurile de la facultate şi cărţile lui. Toată lumea trăgea de el. E un miracol faptul că un om atât de solicitat continua să-şi păstreze interesul pentru tineri care scriau primele lor articole şi cărţi şi-i încuraja. Pe mine m-a sprijinit, inclusiv ca să-mi publice anumite articole în publicaţii prestigioase.

Ofiţerul de Securitate cu pete de supă pe cravată

Scrisoare trimisă de Mircea Eliade lui Andrei Oişteanu pe 23 noiembrie 1984. Artrita de care suferea românul tot mai acut în ultimii ani de viaţă făcea ca scrisorile lui să fie greu descifrabile.

Scurt pasaj din scrisoare (Facsimil Andrei Oişteanu)

 „Dragă Andrei Oişteanu, N-am putut citi decît astăzi «Legenda românească a potopului». Studiul [Dumitale] m-a entuziasmat. Ar trebui publicat într-o revistă străină «de specialitate». Sugerez Revue de l’Histoire des Religions. Dacă pregăteşti versiunea franceză, o pot prezenta eu Revistei. Ţi-am citit mai de mult şi alte lucrări. Sper că le vom putea discuta împreună. Cu prietenie, Al Dumitale, Mircea Eliade“

Dar această corespondenţă fructuoasă era, aşa, ignorată de filtrele de Securitate?
Nici vorbă! (Râde) Odată ce în corespondenţa mea cu Eliade au dispărut formalităţile şi politeţurile şi pe măsură ce Eliade era mai interesat de munca mea, atunci am primit un telefon. Se întâmpla prin 1984 sau 1985, după ce eu am revenit dintr-o călătorie unde am încercat să mă văd cu Mircea Eliade la Paris, fără succes însă, dar m-am întîlnit la Universitatea din Groningen cu discipolul său, Ioan Petru Culianu. La telefon mi s-a recomandat un ofiţer de la Paşapoarte. Spre surprinderea mea, întâlnirea nu s-a produs într-un birou al instituţiei, ci la o cafenea în oraş. Mă aştepta un tip, cu nume de cod „Andrei“, într-o uniformă cu număr de inventar şi-o cravată cu pete de supă.

Ce voia mai exact?
„Tovandrei“ a început prin a-mi spune că ştie că frecventez Biblioteca Americană şi cea Franceză, că ştie că, deşi aveam viză numai pentru Germania, m-am dus şi în Olanda şi în Franţa, ca să mă văd cu Mircea Eliade şi I.P. Culianu. Mai ştia că voiam să merg în străinătate, să public, că trimit lucrări fără aprobarea lor să fie publicate în publicaţii din străinătate. Ştia şi că Mircea Eliade mă apreciază mult. Tot! Mi-a propus să semnez un angajament cu Securitatea şi să plec la Universitatea din Chicago pentru a mă implanta şi a rămâne în mediul academic al lui Mircea Eliade. Să fiu „agent de influenţă“ pe lângă Mircea Eliade. Am refuzat imediat şi am dat să plec în grabă. A venit după mine şi mi-a zis peste umăr: „Nu vă grăbiţi să spuneţi nu. Aveţi familie, aveţi copii... Mai gândiţi-vă!“. M-a mai sunat de vreo trei-patru ori, dar răspunsul meu a fost acelaşi. Până la urmă, nu m-a mai căutat, însă de atunci îmi tot erau refuzate spre publicare articole, cărţi, nu mi se dădea paşaportul etc.

Profesorul lui Jim Morrison, solistul trupei The Doors  

Spuneaţi că, odată cu „libertatea“ de la sfârşitul anilor ’60, cu mişcarea hippy, l-aţi descoperit pe Eliade, care devenise extrem de cunoscut în Occident. E o coincidenţă?

Alex Ştefănescu, critic literar, despre opera lui Mircea Eliade  

Faptul că Mircea Eliade era un excelent istoric al religiilor dovedeşte că era un spirit ecumenic. El priveşte cu egală atenţie şi respect toate religiile lumii. Un creştin dogmatic, un fundamentalist n-ar putea să fie un bun istoric al religiilor - ar scrie, probabil pamflete despre celelalte. Eliade, însă, priveşte cu atitudinea unui om luminat toate manifestările religiozităţii de pe Pământ.

Proza lui Eliade arată o mare rezonanţă afectivă cu tradiţiile româneşti. Toate aceste irizaţii ale spiritului românesc, din folcor, din credinţe, din obiceiuri sunt foarte bine cunoscute şi iubite de Mircea Eliade. În fond, în asta constă noutatea prozei sale fantastice: că valorifică ceea ce este misterios, ocult în gândirea populară românească.

Eliadee ste un mare talent literar, care nu are o metodă de construcţie a prozei. Nu este un naratolog, cum sunt foarte mulţi prozatori de azi, care în loc să scrie despre ceva, scriu despre cum ar scrie dacă ar scrie. Aceste sunt nişte jocuri studenţeşti. Or, Eliade nu se joacă de-a literatura, ci povesteşte, ca puţini alţii, într-o limbă română aleasă şi cu o anumită muzicalitate a frazelor.
 

Este, de fapt, o legătură foarte strânsă între cele două. Mircea Eliade a început prin a fi profesor la o Facultate de teologie. Se numea Divinity  School, care era în cadrul Universităţii din Chicago. Practic, el preda istoria comparată a religiilor unor teologi creştini, care atunci înţelegeau cum este şi cu alte religii. Erau relativ puţini studenţi în sală. Or, când a apărut mişcarea hippy în America, pe la jumătatea anilor ’60, el a observat că i se umple sala. Apoi a ajuns să predea în amfiteatre. Amfiteatrele au devenit neîncăpătoare. Erau arhipline! Mircea Eliade a creat o efervescenţă în rândul studenţilor săi.

Dacă până atunci istoria religiilor fusese un domeniu uscat, plicticos, din zona teologiei, devenise, brusc, un domeniu de mare interes. Andrei Oişteanu, istoric al religiilor

Deveniseră interesaţi de orele lui. Eliade fusese şi în India...
Întocmai. Studenţii îl iubeau pe el pentru că, spre deosebire de ceilalţi profesori, cu care erau într-o relaţie oarecum distant. Eliade reprezenta pentru ei tot ceea ce ei ar fi vrut să fie: fusese în India, consumase narcotice (cannabis indica, opiu), ştia tot despre religiile orientale, ştia tot despre şamanism şi despre vrăjitorie, scrisese cărţi despre aceste manifestări religioase şi despre yoga. Putea să le fie bunic hipioţilor de 19 ani, cu manifestările lor şocante: practicarea amorului liber, pletele, modul de a se îmbrăca, atitudinea rebelă ş.a.m.d. Nu numai că-l voiau pe Eliade ca profesor, dar îl voiau ca pe un guru, ca pe un maestru care să se implice în vieţile lor. Eliade a făcut pasul înapoi. I-a fost teamă de această relaţie puternic emoţională şi existenţială. Important e că aceste amfiteatre uriaşe au dus la invitaţii din partea altor universităţi, din Los Angeles, Santa Barbara, din California, unde studiau şi celebrii Carlos Castaneda (n.r. – autor american al unor lucrări despre şamanism) şi Jim Morrison (n.r. – solistul trupei The Doors). Datorită Mişcării hippy, cărţile lui Mircea Eliade au început să fie publicate în tiraje succesive din ce în ce mai mari, iar istoria religiilor a devenit, dintr-un domeniu marginal, aproape o modă intelectuală printre tineri.

„Rolul narcoticelor în istoria religiilor este imens“  

Eliade povesteşte în jurnalele sale din India despre experienţele cu narcotice. Un subiect pe care l-aţi analizat în cartea „Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură“.
Mediul din India era atât de deschis folosirii stupefiantelor de tip cannabis indica sau opiu, încât ar fi fost un miracol dacă Eliade nu le-ar fi încercat. Apoi erau şi curiozitatea, vârsta şi, mai cu seamă, faptul că Eliade a studiat şi practicat yoga. Yoghinii folosesc pentru anumite poziţii ale corpului în hatha yoga şi pentru anumite meditaţii în raja yoga diferite substanţe care ajută trupul şi mintea să-şi depăşească limitele psihosomatice. Eliade a avut şi un guru în ashram-ul său din Himalaya, unde a practicat yoga câteva luni, un guru care l-a învăţat să utilizeze diverse tipuri ierburi psihotrope.

A fost o săptămână ciudată, în care am întâlnit tot felul de necunoscuţi şi necunoscute. Odată, cu un asemenea grup, am intrat într-o casă din China Town, unde se putea fuma opium pe o sumă modestă. Amintirile mele erau destul de tulburi. Nu puteam distinge întotdeauna ceea ce mi se întâmplase cu adevărat de ceea ce îmi închipuiam. Eram istovit, îmi simţeam capul greu, pleoapele grele, ca de plumb. Simţeam că se întâmplase ceva cu mine, dar nu izbuteam să-mi amintesc exact ce. Mircea Eliade la 21 de ani, despre un o întâmplare în Calcutta, în «Memorii»

Folosirea lor era, doar aşa, din curiozitate şi din cauza unor crize existenţiale sau erau şi forme de meditaţie?
Într-adevăr, interesul lui Eliade pentru narcotice nu e numai într-un sens existenţial. Ci şi, în general, ca formă de ieşire din mediocritate. Ca un vehicul către supranatural, către fantastic, către sacru. Pentru că experienţele narcotice au legătură cu experienţele mistice. Ba chiar le provoacă. Acest fapt a fost demonstrat de diverşi istorici ai religiilor, inclusiv de Mircea Eliade. Aceste substanţe psihotrope nu se numesc halucinogene, ci entheogene, care produc contactul cu Dumnezeu, care provoacă «îndumnezeirea». Rolul narcoticelor în istoria religiilor este imens. Şamanismul este de neconceput fără utilizarea narcoticelor. La fel fenomenul vrăjitoriei în mediul european. Sau yoga, aşa cum am spus. (Notă: Faţă de varianta apărută în ediţia tipărită a ziarului, varianta online a interviului cu dl Andrei Oişteanu este mai cuprinzătoare şi conţine adăugiri şi modificări făcute de autor)

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“ şi face parte din seria „Români de geniu“. În ediţia trecută (14-16 noiembrie) a apărut un articol despre Petre Ţuţea, Patriotul, iar weekendul viitor (27-29 noiembrie) veţi putea citi povestea lui Emil Cioran