Recenzie: Hadrian Gorun, România şi Marele Război. Introducere la o istorie şi teorie a relaţiilor internaţionale

Volumul istoricului Hadrian Gorun, „România şi Marele Război. Introducere la o istorie şi teorie a relaţiilor internaţionale“, a fost publicat la editurile Argonaut şi Mega, Cluj-Napoca, 2021 şi a apărut în cadrul proiectului Transilvania 100+ cu sprijinul financiar al Societăţii culturale Myrobiblion, sub coordonarea conf. univ. dr. Valentin Orga.

Lucrarea reprezintă, conform autorului, restructurarea, rafinarea şi prelucrarea formei brute a anterioarelor lucrări şi articole dedicate Marelui Război şi Marii Uniri de la 1918. Cartea este prefaţată de către profesorul şi diplomatul Dumitru Preda, iar postfaţa este semnată de profesorul Adrian Ivan, ceea ce conferă cărţii recunoaştere intelectuală şi ştiinţifică.

Lucrarea publicată în acest an de profesorul Hadrian Gorun surprinde orice cercetător prin aparatul conceptual. Autorul a folosit teoriile relaţiilor internaţionale ca metodă de analiză, distanţându-se astfel de clasicele analize istorice cu care am fost obişnuiţi. Metoda utilizată are în vedere concepte precum interes naţional, neutralitate şi aliniere din perspectivă liberală, dar şi marxistă, precum şi comportamentul de tip aliniere (bandwagoning), avându-l ca principal decident din politica externă românească pe Preşedintele Consiliului de Miniştri Ionel Brătianu. Cu aceste instrumente de analiză ştiinţifice, autorul expune lucid şi critic politica externă a României din perioada primului război mondial. Din perspectiva curentului realist, Hadrian Gorun investighează perioada neutralităţii României şi cea a semnării Tratatului de Pace de la Bucureşti. În conformitate cu cele 14 puncte ale preşedintelui american Woodrow Wilson, autorul analizează trecerea de la diplomaţia secretă, generatoare de conflicte între state, la o diplomaţie deschisă şi raţională în conformitate cu noul sistem al relaţiilor internaţionale, generat de primul război mondial şi de Tratatele de pace de la Versailles. Până la Conferinţa Păcii de la Paris, statele încheiau acorduri politico-militare secrete care nu erau aduse la cunoştinţa opiniei publice. Astfel, România avea un tratat secret încheiat de regele Carol I, în 1883, cu Austro-Ungaria, care era cunoscut doar de câteva persoane din statul român.

Hadrian Gorun analizează intrarea în război, care urma să se producă doar după obţinerea unor garanţii de natură teritorială din partea Antantei. Rusia era rezervată în legătură cu doleanţele teritoriale ale statului român. Decizia intervenţiei în război era legată de promisiunile făcute de către puterile Antantei. La declanşarea primului război mondial, România se afla în tabăra Puterilor Centrale, dar ulterior guvernul Ionel Brătianu a încheiat alianţa politico-militară cu Antanta şi, implicit, cu Rusia.

Istoricul Hadrian Gorun apreciază că întreaga atitudine a Regatului României din timpul Marelui Război trebuie înţeleasă din perspectivă realistă, deoarece Ionel Brătianu, care a coordonat cu mână de fier politica externă (p. 100), avea drept obiectiv primordial alipirea provinciilor româneşti la Vechiul Regat. Dar dorea deopotrivă şi menţinerea prestigiului internaţional al Regatului. Modul de acţiune al guvernului României s-ar putea încadra totodată şi realismul strategic, exemplificat de Thomas Schelling (p. 91).

Citându-l pe Hans Morgenthau, Politica între Naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, care preciza ca politica externă a unui stat este catalogată drept bună dacă minimizează riscurile si maximizează avantajele, profiturile (p. 91), Hadrian Gorun arată că Regatul României a avut o politică externă raţională prin coordonarea şi promovarea diplomaţiei eficiente în marile capitale europene şi în Statele Unite ale Americii, deoarece capacitatea noastră militară era net inferioară Puterilor Centrale. Astfel, dezastrul militar din anul 1916 a avut ca efect politic evacuarea întregului guvern şi administraţii. Iaşul a  devenit capitala Renaşterii Naţionale. Armata română nu era adaptată războiului modern, iar diplomaţia, chiar dacă era eficientă, nu putea lupta în locul soldaţilor de pe front. Mai târxiu,  graţie eforturilor misiunii militare franceze condusă de către generalul Berthelot, armata română, a obţinut victoriile de la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, din anul 1917. Cu toate acestea, România a capitulat, odată cu revoluţia rusă şi cu decretul lui Lenin de ieşire a Rusiei din război. Prin urmare, România a fost nevoită să semneze, la 7 mai 1918, un tratat de pace separat cu Puterile Centrale, aşa-numita pace de la Buftea-Bucureşti, încălcând clauzele Convenţiei din vara anului 1916. Acest fapt a avut consecinţe diplomatice în cursul negocierilor prilejuite de Conferinţa de pace. Deşi Tratatul de Pace de la Bucureşti a fost ratificat de Parlament, el nu a fost recunoscut de către Regele Ferdinand (p.140). Cu toate acestea, armistiţiul semnat de către Germania la 11 noiembrie 1918, la Compiègne, a găsit armata română luptând alături de puterile aliate şi asociate. (p.141).

Istoricul Hadrian Gorun nu trage concluzii, ci deschide analiza şi altor cercetători, din alte domenii. Autorul îşi propune să continue investigaţiile ştiinţifice privind Marele Război, preocupat fiind de problematica aprovizionării cu materiale de război şi muniţii. Totodată, el are în vedere un viitor studiu care să releve maniera în care prima conflagraţie mondială a fost reflectată în literatura universală importantă a secolului al XX-lea.