Radu Paraschivescu: „Maimuţa carpatină preferă forma fondului“
0
Sâmbătă, de la ora 17.00, va fi lansat volumul „Maimuţa carpatină“, de Radu Paraschivescu, la standul Editurii Humanitas. În cele treizeci de texte, Radu Paraschivescu scrie despre tabloidizarea excesivă şi triumful antimodelelor. Duminică, de la ora 15.00, autorul va lansa, alături de Dan C. Mihăilescu, şi antologia „De la Waters la Similea. Oameni cool scriu despre muzica lor“.
„Weekend Adevărul“: Ce ironizezi cel mai abitir în „Maimuţa carpatină“?
Deşi scrisă în general în registrul ironiei, „Maimuţa carpatină” are şi câteva bucăţi mai degrabă duioase – una se referă la cofetăriile din Bucureşti, alta la meseriile care au dispărut. Atâta câtă e, ironia mea ţinteşte în special impostura, lichelismul, relativizarea, clişeistica şi capacitatea multora de-a se face de râs fără să-i împingă nimeni. Cât despre maimuţa noastră, ea e o imitatoare acerbă, al cărei filtru cerebral dă rateuri şi care preferă forma fondului.
Care sunt proastele obiceiuri „de tranziţie“ ale românilor faţă de cele ironizate în celelalte cărţi ale tale?
E greu să măsori felul cum s-au deteriorat / redresat lucrurile în România. Iar a efectua asemenea măsurători cu ajutorul unor cărţi pare neplauzibil. Însă n-aş vrea să creadă cineva că fac figură de monitor acrit, de inspector al moravurilor sau al beteşugurilor naţionale. În mod straniu, „Maimuţa carpatină” e o declaraţie de simpatie, de preţuire şi până la urmă de dragoste pentru locul acesta unde-mi duc zilele. În rest, dacă mă uit mai atent în jur, parcă-parcă a crescut grija faţă de felul cum arătăm, poate chiar şi grija faţă de ce mâncăm sau bem, poate chiar şi grija faţă de mediu. La polul opus, mă deranjează excesul de adaptabilitate şi tranzacţionismul sălbatic la toate nivelurile, precum şi lipsa de discreţie în spaţiul public. Mi-e dor de oamenii care vorbesc încet în metrou – la telefon sau între ei. Sunt tot mai puţini, din păcate.
Tranziţia are felul ei netulburat de-a înghiţi luni, ani şi decenii. Pe unii îi face fatalişti, altora le dă brânci în depresie, pe alţii îi suie în jilţuri aurite. În mod ironic, tranziţia din România riscă să se transforme în epocă, la fel ca Evul Mediu sau Renaşterea. Asta poate şi din cauză că nu ştim prea bine unde vrem să ajungem. Avem o traiectorie sinuoasă şi o destinaţie cufundată în mister.
Care e ultimul trend în gafe lingvistice?
Măcar de-ar fi ultimul. Remarc o tot mai veselă nevoie de-a folosi cuvinte în plus, de parcă ar exista un contabil suprem care ne-ar plăti pe toţi la numărul de cuvinte. Şi nu mă refer doar la frazele care încep cu „Deci, practic” (unde primul cuvânt din frază semnalează deja concluzia), ci şi la exprimările de genul „am observat faptul că plouă” în loc de „am observat că plouă” sau „zborul a fost unul plăcut” în loc de „zborul a fost plăcut”. Sigur, sunt nişte mofturi. Iar cine le semnalează riscă să fie etichetat drept „grammar nazi”. Fie, îmi asum riscul.
Ce „sexperiente sexacerbate“ te-au agresat?
Nu mă simt agresat de ceea ce se desfăşoară în jurul meu, câtă vreme nu mă împiedică să citesc, să respir sau să mă uit în ochii celui cu care stau de vorbă. Prin urmare, nici „sexperienţele” nu-mi dăunează în vreun fel. Asta ar lipsi! Textul despre sexperienţele sexacerbate, despre sextaz, sexasperare, sexuberanţă şi sexpiraţie e doar o punere sub lupă a unui tip de exces despre care am mai vorbit şi am mai scris. Fiind nişte oameni care nu aveau voie nimic înainte de 1989, acum vrem totul. Asta înseamnă că riscăm să nu mai găsim mâncarea sub stratul gros al ingredientelor. Nu sunt pudibond, iar închistat, nici atât. Îmi plac – am mai declarat-o – îndrăznelile, picanteriile, corpurile frumoase de femeie, aluziile deşucheate şi decolteurile. Îmi plac nurii. Aş vrea doar să nu mai vedem în femeie un atelier de reabilitare hormonală. Şi mi-ar plăcea ca prin zburdălniciile noastre de profil, fie ele emisiuni tabloidizate sau altceva, să treacă, măcar din când în când, lumina inteligenţei.
Despre „De la Waters la Similea”
Legat de celalalt volum, ce te-a determinat sa găseşti o legatură "De la Waters la Similea"?
Legătura ca atare n-a existat din capul locului. Ea s-a închegat după ce am constatat cât de largă era paleta amintirilor muzicale ale celor pe care-i rugasem să scrie despre o piesă care le schimbase ceva în viaţă sau le produsese o emoţie arhivabilă. Spre mirarea mea, n-am primit un catalog de preferinţe pop-rock, cum mă aşteptasem (am mai pierdut, iată, o luptă cu previzibilul), ci texte despre mai multe tipuri de muzică. Printre ele, unul despre „Casa mea”, un şlagăr şaptezecist pe care-l cânta Angela Similea. Şi cum aveam deja un text despre „Flickering Flame” al lui Roger Waters, iar Waters fusese la Bucureşti chiar în anul acesta, „De la Waters la Similea” mi s-a părut un titlu incitant şi acoperitor.
Ai revăzut muzica altfel, prin ochii interlocutorilor tăi?
Am tras foloase felurite. De pildă, mulţumită lui Andrei Crăciun şi Adrian Georgescu, am descoperit două piese despre care nu auzisem până atunci. Robert Şerban, Radu Naum, Cătălin Ştefănescu şi Dan C. Mihăilescu mi-au reaprins în suflet vâlvătăi de prin anii optzeci. Gabriela Massaci mi-a amintit ce se auzea la radio în ceauşism. Cosmin Alexandru a prins „Lacul lebedelor” în plasa câtorva zguduitoare experienţe de viaţă. Alexandra Rusu a ţesut în cheie personală un cântec al lui Jens Lekman. Andi Moisescu şi-a mai semnalat o dată dulcea dependenţă de jazz. Oana Pellea şi Călin-Andrei Mihăilescu s-au apropiat din două unghiuri diferite de Leonard Cohen. Iar Iulian Comănescu a scris despre o manea, parcă pentru a ne spune că există momente când judecata şi prejudecata devin la fel de antipatice.
Ai fost la concertul lui Roger Waters din Bucureşti?
Am fost, cum să nu? Am stat undeva în spate, în picioare, în zona numită Gazon B, aproape de zidurile Casei Poporului. Şi mi-a tremurat bărbia de câteva ori. Mi s-a părut un moment important din viaţa mea şi a celor de lângă mine. Iar lumea a reacţionat ca la orice întâlnire binefăcătoare: şi-a pus sufletul pe palme şi l-a întins în faţă.
Textul tau "39" ce context muzical surprinde?
„39” e un omagiu camuflat adus trupei Queen, pe care o ascultam în urmă cu trei decenii şi-o ascult şi astăzi, chiar dacă Freddie Mercury a murit. Nu e unul dintre cântecele lor de referinţă, dar mi-a colorat adolescenţa, inclusiv puseurile sentimental-erotice de genul celui pe care-l povestesc în carte, cu tandreţe şi cu un zâmbet în colţul gurii. Iar „A Night at the Opera” al lui Queen şi „Houses of the Holy” al lui Led Zeppelin au fost primele discuri străine pe care mi le-am cumpărat.
Se încarcă comentariile...
