Radiografia unei fantome

Înainte de orice altceva, Manifestul Partidului Comunist, textul ce l-a făcut celebru pe Karl Marx, şoca prin metafora stafiei bântuind Europa secolului al XIX lea. La această imagine face trimitere titlul cărţii Anatomia unei stafii–Falimentul unei utopii, scrisă de binecunoscutul Alain Besançon, a cărei traducere românească, datorată Monei şi lui Sorin Antohi, a apărut recent în colecţia Economie, eseu, idei, politologie a editurii Humanitas.

Neîndoielnic, cartea contează în primul rând prin analiza clară, dură, fără anestezie a modelului economic sovietic. Un model, asemenea socialismului, fără nici un fel de model în realitate şi care, în pofida faptului că şi-a clamat cât a putut de tare caracterul ştiinţific, ca întreg comunismul, fapt ce a generat o întreagă mitologie în acest sens, a evoluat, spre a-şi găsi obştescul sfârşit, în dispreţul oricărei ştiinţe.

Comunismul s-a bazat pe economie politică, adică pe politizarea economiei şi pe luarea a tot felul de decizii guvernate de interesul politic al supravieţuirii sistemului şi nicidecum pe formularea unor politici economice autentice şi active. Economia politică de tip sovietic era parte a ordinii de tip sovietic. Finalitatea economiei sovietice era reprezentată de construirea socialismului, adică de “prezervarea şi dezvoltarea instrumentului de putere care va asigura, într-o bună zi, triumful său final asupra capitalismului.”

În consecinţă, economia era subordonată specificităţilor şi intereselor acestei ordini. În numele şi între limitele ei se simulau reforme, în numele şi între limitele ei se admiteau compromisuri. Compromisuri ce se făceau câteodată chiar capitalismului definit drept antagonic de teorie, dar în absenţa căruia socialismul însuşi nu putea să existe. Un capitalism ce a făcut el însuşi numeroase concesii comunismului, a semnat tacit cu acesta tot felul de protocoale informale, niciodată puse pe hârtie, în primul din teama ca nu cumva din dezagreabil regimul sovietic să devină de-a dreptul insuportabil. “Occidentul - scrie la un moment dat Besançon- se străduieşte să placă Uniunii Sovietice. În domeniul economic, el favorizează schimburile, uşurează condiţiile de credit, consimte să vândă mărfuri mai mult sau mai puţin strategice”. Mărfuri care, altminteri, nu ar fi existat vreodată pe pieţele comuniste fiindcă acestea nu doar că nu le puteau crea, incapacitatea creaţiei fiind, în opinia lui Besançon, o dominantă a economiilor din aceste ţări, dar nici măcar imita.

Aici autorul introduce o utilă şi relevantă distincţie între imitaţia reală şi imitaţia de tip simbolic. Cel de-al doilea tip de imitaţie se manifesta periodic, cu efecte faptice deloc favorabile, în numele întreţinerii idei superiorităţii socialismului. Imitaţia de tip simbolic se află, pesemne, la originea obsesiei pentru grandoare a socialismului. O grandoare care era, la urma urmei, o chestiune de decor. Aveam de-a face, în opinia lui Alain Besançon, cu “o imitaţie simbolică, ce plantează, pentru câteva luni, decorul unui secol al XXI lea socialist, imaginat după tiparul secolului al XX lea, altfel spus, imitaţia unei imitaţii.”

Fără doar şi poate, conţinutul cărţii şochează. Mai există însă şi un al doilea element provocator de şoc. E dezvăluit de însuşi Alain Besançon, într-o Prefaţă scrisă în 1991. Înainte de destrămarea Uniunii Sovietice, dar după ce se consumase ceea ce alţi comentatori numiseră “toamna naţiunilor”, un anotimp la capătul căruia, în decembrie 1989, căzuseră, rând pe rând, regimurile comuniste din toate ţările satelite est-europene.

Prima ediţie a cărţii a apărut în 1981. Repet. În 1981. Într-un moment în care Brejnev era încă în viaţă şi în care economia sovietică dădea de lucru în Europa şi în Statele Unite “la numeroase centre de studii, alimentând o vastă literatură şi mai multe periodice de specialitate.” Mulţi analişti occidentali se aplecau în acea vreme asupra datelor oficiale referitoare la dinamica economiei, dar şi la cea a demografiei sovietice, le acceptau şi le foloseau drept tot atâtea argumente în vederea formulării unor politici guvernamentale occidentale şi americane apreciate ca potrivite. Nu toţi erau chiar atât de naivi. Nu toţi credeau că va veni momentul în care nivelul de trai sovietic îl va depăşi pe cel occidental, iar Cortina de Fier va funcţiona în sens invers “pentru a-i împiedica pe proletarii noştri să ajungă acolo şi să invidieze prosperitatea camarazilor lor ruşi.” Erau şi analişti ce triau datele venite atât de la Moscova cât şi din capitalele ţărilor satelite.

Dar, chiar şi aşa, mai nimeni nu era pregătit să accepte duritatea unei analize precum cea cuprinsă între copertele volumului Anatomia unei stafii. Falimentul unei utopii întrupate. Să admită concluziile acestei analize. Unora, cartea le-a provocat “o impresie de coşmar.” Raymond Aron, maestrul lui Besançon, socotea că discipolul lui mersese prea departe.

Or, dacă volumul acesta, care, în ediţia lui românească, de abia atinge 130 de pagini, ar fi fost mai atent băgat în seamă, poate că şi perestroika gorbaciovistă ar fi fost tratată altfel, poate că ar fi fost mai hotărât şi mai curând înţeleasă ca o încercare de salvare a unui sistem şi nu mai mult. A unui sistem ce nu putea fi, de fapt, salvat şi al cărui faliment a fost pronosticat cu argumente aproape cu zece ani înainte de producerea lui.

Alain Besançon - ANATOMIA UNEI STAFII. FALIMENTUL UNEI UTOPII ÎNTRUPATE; Editura Humanitas, Bucureşti, 2014