Povestea unei iubiri din vis: un scriitor bătrân şi o tânără, în munţii Apenini

Cel mai recent roman publicat de scriitorul italian Stefano Benni, unul dintre autorii contemporani în vogă la nivel european, a apărut în România, în colecţia Babel a Editurii Nemira cu titlul „Din toate bogăţiile”.

Poet, jurnalist şi scriitor cu condeiul ascuţit de stilul publicistic pe care l-a practicat ani întregi, proza lui Stefano Benni este îmbibată de satiră la adresa societăţii italiene de ieri şi de azi, la adresa lumii culturale şi artistice din înalta societate...

În romanul „Din toate bogăţiile lumii”, publicat la Editura Nemira, într-o colecţie Babel care şi-a schimbat faţa, coordonată de Dana Ionescu, Stefano Benni scrie o poveste veche de când lumea: un bărbat şi o femeie se întâlnesc şi... s-ar putea iubi. S-ar putea iubi dacă lumea ar fi altfel, dacă fiecare ar avea curaj, dacă vorbele s-ar lăsa rostite, dacă niciunul n-ar lăsa clipa să treacă, dacă timpul nu s-ar fi opus de la început... Martin şi Michelle. El este un profesor universitar în vârstă, restras undeva într-o casă din munţi, departe de lumea dezlănţuită, unde scrie la un computer „cu monitorul de obicei murdar şi înceţoşat”, iar ea este o tânără care-şi caută drumul sau sensul sau fericirea, uşor blazată şi prinsă într-o relaţie aproape nefuncţională cu un pictor ratat. Şi peste toate se suprapune o poveste stranie, o legendă a lacului din apropiere în care s-a înecat o iubire... Pe malul acestui lac, cei doi, Martin şi Michelle, petrec un moment în care nu se întâmplă nimic şi în care se întâmplă totul.

Cu un stil delicios, care îmbină umorul cu o formă de tristeţe ironică, Stefano Benni îşi lasă personajul să se descrie în mediul său:

 „Mă apropii de 70 de ani, vârstă venerabilă, când nu e mizeră şi locuiesc singur într-o casă din Apenini. (...) În casa mea nu răsună alţi paşi şi Eros mă pedepseşte pentru trecutul meu zbuciumat. Astăzi am creat între mine şi femei o îndepărtare iluzorie. În realitate, uneori visez sărutări şi se reaprinde în mine scânteia focului din trecut. Dar acum simt că sunt un bătrân de neporopus şi de nereprezentat, care merge legănat, e mereu îmbrăcat la fel, cu felurite pete de mâncare pe nădragi şi pantofi, ca în pozele cu imigranţi”.

Asta era înainte să apară ea... Şi când apare ceva sau totul se schimbă, aducând aerul unei posibile şi în acelaşi timp imposibile iubiri.

Sub aceasta (falsă) poveste de iubire, Stefano Benni ascunde o inteligentă critică la adresa societăţii italiene, a lumii editorilor, din care Martin s-a retras, la adresa lumii culturale, dominată de snobism şi de vernisaje la care se servesc sandvişuri scumpe.

Pendulând în permanenţă între „a fi şi a nu fi”, povestea dintre cei doi pluteşte ca un abur pe deasupra şi lasă loc pentru o mie de interpretări şi de gânduri.

„Mă gândesc la Michelle, cu umerii goi, într-o rochie de bal de la începutul secolului XX, înfrigurată în mijlocul stucaturii şi al candelabrelor dintr-un salon bogat din Sankt Petersburg... (...) Mă gândesc la vise şi la casa care poate ne e rezervată pe lumea cealaltă”.

Fiecare capitol se deschide cu un mic poem, totul în căutarea aceleiaşi iubiri, iar Martin, scriitorul care vorbeşte cu câinele lui cum ar vorbi cu un om şi visează la fata blondă cu ochi albaştri care s-ar fi înecat din dragoste în lac, îşi „compune” viaţa însăşi ca pe un poem uşor ratat...

Pendulând între un ton uşor dramatic şi umorul irezistibil al „Dodecalogului unui câine de ispravă” din care citez câteva porunci – „Puricele e întotdeauna acolo unde nu te poţi scărpina: acceptă acest fapt” sau „Urlă. Vor crede că spui ceva” sau „Stăpânul tău nu e ciudat, e om: acceptă-l!” –, scriitorul oferă imaginea unui univers interior cu totul aparte.

Iar finalul readuce în prim-plan un dialog „faţă în faţă” cu cititorul, care, de altfel, se simte de-a lungul întregii poveşti: „Şi mă gândesc la tine care m-ai ascultat. Şi m-ai făcut altfel, în mii de cioburi de oglindă, pentru că voi fi altfel ori de câte ori mă vei reciti şi altfel pentru oricine care va citi, fără vlagă sau captivat.

Aceasta este secretul cărţilor, viaţa lor de neîmblânzit. Şi tu gândeşte-te la mine când pun stiloul pe masă, încet şi solemn, iar flacăra curajoasă a lumânării pâlpâie, se pleacă, dar rezistă şi luminează”.