Cu obligatoria citare a lui Marcel Proust şi cu celebrul, chiar dacă azi uşor relativizatul Contre Sainte Beuve, dar şi cu invocarea, în vederea respectării principiului Audiatur et alter pars, a cărţii rămas[ extrem de actuale a profesorului Eugen Simion, Întoarcerea autorului.

Iată acum şi explicaţiile necesare pentru înţelegerea cât mai clară a afirmaţiilor din primelor paragrafe ale acestui comentariu.

Daniel Oltean este de profesie procuror. Şi nu orice fel de procuror, ci procuror DIICOT. După ce a făcut studii de Drept şi de Filosofie la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca şi-a găsit timpul de a urma şi un curs de master în domeniul Scrierii dramatice la Universitatea de Arte din Târgu Mureş. Pentru a fi măcar într-un fel în acord cu profesia autorului, ar trebui să spun că avem deja două indicii serioase. Primul. Daniel Oltean nu este ceea ce se cheamă un colecţionar de diplome. Pe cele pe care le are nu le-a obţinut la Universităţi oarecare. Al doilea. Respectivul master este unul în care chiar se face carte. O fac în calitate de profesori Alina Nelega şi Raluca Blaga. Dovada? În urmă cu doi ani, un alt absolvent de la Târgu Mureş - Diana-Florina Avrămuţ - a obţinut acelaşi premiu, pentru piesa Nadia.

Ce e atunci cu Marcel Proust şi cu Eugen Simion? Simplu. În fiecare pagină a piesei 50 de secunde se simt semnele profesiei de bază a lui Daniel Olteanu. Avem de-a face cu o anchetă. Judiciară. La prima vedere, cum nu se poate mai simplă, mai lipsită de spectaculozitate. Vinovatul - cel desemnat cu numele generic Fiul - şi-a recunoscut singur fapta. El şi-a ucis Mama, care apare în piesă într-o suită de flash-back­-uri. Cicălitoare, rea, săturată de viaţă.

Deloc superficial, Anchetatorul vrea să desluşească toate resorturile faptei.Nu se mulţumeşte doar să afle care a fost succesiunea de evenimente ce au condus la crimă, ci să stabilească de ce un tânăr aparent cumsecade, fără probleme deosebite, ajunge la matricid. Interesant este - şi acest detaliu mi se pare decisiv pentru valoarea piesei - că între cele două personaje principale nu se stabilesc relaţiile obişnuite din astfel de situaţii. Nu e vorba despre atitudini de superioritate, nici urmă de autoritarism al Anchetatorului în piesă. Nici vorbă despre satisfacţie din partea acestuia că a desluşit cum nu se poate mai uşor cazul. Nu e vorba în 50 de secunde despre lupta dintre puternic şi slab, încheiată - cum altfel? - decât cu victoria primului. Cei doi protagonişti empatizează. Sunt şi unul, şi altul fiinţe vulnerabile. Sunt întruchipări din veacul nostru ale Străinului lui Camus, fiinţe pentru care apariţia semnului de întrebare are consecinţe dramatice.

După părerea mea, scrierea lui Daniel Oltean reuneşte criterii clare de reprezentabilitate. Rămâne de văzut cui îi va reveni meritul de a o valorifica scenic primul.

Daniel Oltean - 50 de secunde; Editura UNITEXT, Bucureşti, 2018