Marea Mediterană

Lansarea volumului “Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei – comercianţi, navigatori, oraşe-porturi, comunităţi” de David Abulafia va prilejui la Bucureşti o dezbatere cu Ştefan Andreescu, Andrei Cornea, Cristian Lascu, Sever Voinescu şi Constantin Lascu luni, 21 iulie, ora 19.00, pe terasa librăriei Humanitas Kretzulescu.

Dezbaterea pe care o propune Editura Humanitas va porni pe câteva dintre căile şi temele cărţii, trecând prin istorie, navigaţie, istorie literară şi culturală, geostrategie. Discuţia va fi purtată de dr. Ştefan Andreescu, de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, prof. dr. Andrei  Cornea, de la Universitatea Bucureşti, Cristian Lascu, redactor-şef National Geographic, Sever Voinescu, editorialist, Constantin Lascu, navigator, şi moderată de Marieva Ionescu, redactor Humanitas şi traducătoare a cărţii alături de Denisa Duran şi Anca Ionescu.

Cei prezenţi vor fi invitaţi să călătorească prin Troia, Ugarit, Cartagina, Tir, Alexandria, Veneţia, Genova, Amalfi, Constantinopol, Marsilia, Barcelona, Valencia, Creta, Sicilia, Malta, Sardinia, Mallorca şi prin alte oraşe şi insule legendare de pe coastele unei mări care a fost pentru multe secole un punct fierbinte al dezvoltării lumii. O mare pe care populaţiile care şi-au disputat întâietatea navală sau comercială în fiecare dintre cele cinci Mediterane identificate de David Abulafia au botezat-o pentru a şi-o apropia: Marea Noastră (Mare Nostrum) pentru romani, Marea Albă (Akdeniz) pentru otomani, Marea cea Mare (Yam gadol) pentru evrei, Marea de Mijloc (Mittelmeer) pentru germani, Marele Verde pentru egipteni.

Unind şi despărţind deopotrivă trei continente, Europa, Asia şi Africa, loc de întâlnire mai mult sau mai puţin paşnic al religiilor, economiilor şi sistemelor politice, Marea Mediterană a devenit de-a lungul timpului o lume în sine: proteică, misterioasă şi extrem de atrăgătoare. David Abulafia, profesor la Universitatea Cambridge şi specialist în istoria Mediteranei, ne invită într-o călătorie imaginară pe „Marea cea Mare“ şi pe ţărmurile ei, începând din preistorie şi până în secolul XXI, pentru a înţelege cum anume a influenţat ea geometria mereu schimbătoare a culturii şi civilizaţiei mondiale. În acelaşi timp cercetare riguroasă şi poveste pasionantă, istoria Mediteranei alcătuită de David Abulafia devine o istorie vie, umană, populată de figuri impunătoare şi personaje pitoreşti – împăraţi, regine, mari oameni de arme, navigatori, piraţi, pelerini, negustori, migratori–, dar şi de călătorii şi turiştii zilelor noastre.

Ilustraţiile alese cu grijă de autor (hărţi, fotografii, picturi, documente şi imagini de arhivă) completează vastul tablou zugrăvit în cuvinte şi sporesc farmecul acestei cărţi esenţiale pentru cultura europeană a mileniului trei.

A patra Mediterană. 1350-1830

- fragment în avanpremieră din “Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei” de David Abulafia -

O INIŢIATIVĂ DE AFACERI care le oferea corăbierilor activitate era transportul pelerinilor în Ţara Sfântă. Pierderea ultimelor avanposturi creştine din Palestina nu a pus capăt pelerinajelor: regii de Aragon concurau cu alţii pentru a-şi asigura vagi drepturi de protecţie asupra locaşurilor creştine din Ţara Sfântă, iar sultanii mameluci ştiau că puteau să joace cartea Ţării Sfinte când negociau înţelegerile politice şi comerciale cu conducătorii occidentali. Pelerinajul era, şi trebuia să fie, solicitant din punct de vedere fizic. Călugărul dominican Felix Fabri a călătorit în 1480 din Germania în Ţara Sfântă şi a lăsat o descriere relevantă a mirosurilor, disconfortului şi a mizeriei de la bord: carne plină de viermi, apă nepotabilă, paraziţi peste tot. A făcut drumul de întoarcere din Alexandria în afara sezonului, fiind expus vânturilor şi valurilor care i-au epuizat pe pelerinii dinaintea lui, precum ibn Jubayr. Cu toate acestea, a învăţat că cel mai bun loc de dormit era să se strecoare pe baloturile compacte cu mirodenii.

Dar pelerinajul lua o nouă formă, cel puţin pentru un număr mic de oameni studioşi. În 1358, Petrarca a fost invitat de un prieten, Giovanni Mandelli, să facă împreună o călătorie la Mormântul Sfânt. Hotărând că era mult mai sigur să rămână pe loc, Petrarca i-a acordat lui Mandelli privilegiul de a scrie o cărţulie în care descria itinerarul acestuia de la un ţărm la altul al Mediteranei. Vorbea despre toate locurile pe care le vizitase Ulise, atrăgea atenţia asupra templului Iunonei Lacinia din Crotona, în extremitatea sudică a Italiei, remarca faptul că Cilicia era locul în care Pompei a învins bandele de piraţi; îşi lua un scurt răgaz să contemple locul răstignirii lui Hristos („nu ai fi făcut un efort atât de mare pentru vreun alt motiv decât acela de a vedea cu ochii tăi… lucrurile pe care le-ai văzut deja cu mintea ta“); dar, în cele din urmă, l-a lăsat pe Mandelli nu în Ierusalim, ci în Alexandria, şi nu printre saci cu mirodenii, ci lângă mormântul lui Alexandru şi lângă urna lui Pompei.

Turismul cultural pentru vizitarea unor locuri faimoase ale Antichităţii clasice era pe punctul de a începe. Au supravieţuit mai mult de patruzeci de manuscrise ale Itinerarului lui Petrarca, ceea ce ne arată cât a fost de popular, mai ales în secolul al XV-lea, în Napoli, pentru că era plin cu informaţii despre obiectivele clasice de pe coasta de sud a Italiei şi asta i-a atras pe cititori (mai mult decât interesul pentru locurile sfinte). Turismul clasic propus de Petrarca a fost transformat în realitate în jurul anului 1420, de un negustor din Ancona care era transfigurat la vederea monumentelor clasice – mai întâi cele din oraşul său şi apoi cele din Mediterana. Cyriaco din Ancona avea şi motivaţii politice: s-a prezentat în faţa sultanului otoman, care nu şi-a dat seama că unul din scopurile lui era să adune informaţii care ar fi putut fi folosite într-o cruciadă împotriva turcilor. Dar lui Cyriaco îi făcea o plăcere reală să viziteze ruinele epocii clasice şi s-a dus la Delphi, unde, spre uimirea locuitorilor unei zone lăsate în paragină, a petrecut şase zile, în 1436, arătând entuziasm faţă de ceea ce el credea, în mod greşit, că era templul cel mai important, şi faţă de teatru şi de stadion, copiind inscripţii şi desenând planuri.

Deşi majoritatea celor interesaţi de epoca clasică preferau să rămână aşezaţi confortabil în fotoliile lor, ca Petrarca, cariera lui Cyriaco ne arată că profilul călătorului mediteraneean nu mai era exclusiv religios sau comercial. Doar foarte puţini din cei care călătoreau îşi asumau modul de viaţă al nativilor, adoptând religia şi obiceiurile popoarelor care trăiau pe celălalt ţărm al Mediteranei. Printre aceştia se numără şi extraordinarul Anselm Turmeda, un călugăr din Mallorca ce a descoperit învăţăturile islamului în Bologna şi a călătorit în Africa de Nord, unde s-a convertit şi a devenit un cunoscut învăţat musulman de la începutul secolului al XV-lea,sub numele ‘Abdallah at-Tarjuman; mormântul lui încă se află în Tunis. Un secol mai târziu, învăţatul şi diplomatul al-Hasan ibn Muhammad al-Wazzan, sau Leon Africanul, născut în Granada, a fost luat prizonier de piraţii creştini şi dus la Roma, unde a devenit un protejat al papei Leon X şi a scris o geografie a Africii: vorbim despre cineva care putea să redea unui public occidental realităţile fizice ale lumii islamice de dincolo de Marea Mediterană şi care putea să se mişte cu uşurinţă între islam şi creştinism.

(fragment din “Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei”de David Abulafia. Traducere din engleză de Georgeta-Anca Ionescu, Marieva-Cătălina Ionescu, Denisa Duran. Ilustraţii selectate de David Abulafia. Colecţia Istorie, Editura Humanitas 2014)