„Demascarea plagiatorilor nu e bătălia mea. Nu este o luptă personală. Nu am făcut un scop din culpabilizarea unui sistem oricum defect. Ar fi fost o nebunie să-mi închipui că aş putea să fac lucrul ăsta ştiind că sunt singură împotriva tuturor: împotriva sistemelor de inteliigence şi militar, împotriva clasei politice şi împotriva mediului academic. Am încercat doar să arăt cât de profund ne afectează plagiatul, cât de tare ne distorsionează valori şi repere. Nu am scris pentru faimă, glorie sau recunoaştere publică. Am scris pentru că asta face un ziarist de investigaţie - descoperă ilegalităţi şi le face publice”.

Deloc întâmplător, am marcat cu litere bolduite un fragment din citatul de mai sus. Pentru simplul motiv că el mi se pare relevant pentru cât de complex şi cât de marcat de complicităţi, vinovăţii, ticăloşii, sperjururi, aranjamente făcute la ceas de noapte este fenomenul plagiatului în România.

În fond şi la urma urmei, la scara istoriei şi a teritoriului României, s-ar putea spune că puţin contează că un individ de cea mai joasă speţă, astăzi, în fine, trimis la periferia societăţii, aşa cum este numitul Oprea Gabriel, a întocmit o teză plagiată, a devenit profesor universitar printr-o incredibilă încrengătură de ilegalităţi în serie, s-a transferat la ce instituţii de învăţământ superior a vrut el şi a avut poftă, deşi transferul în învăţământul universitar nu este prevăzut de lege, a ţinut în şah partide, viaţa politică a ţării, a păcălit doi preşedinţi care i-au acordat înalte grade militare şi incredibile decoraţii şi, pe lângă asta, şi-a mai aflat timp să mai traficheze singur ori în asociaţie cu alţi pretinşi universitari, de o valoare profesională asemănătoare lui titluri de doctori în ştiinţe. De care s-au bucurat şi au făcut paradă o anumită vreme indivizi mândria ţării precum Neculai Onţanu, Bogdan Licu, Loredana Radu, Adela Popescu, Mihai Stânişoară, Florentin Pandele, familia Tudor (adică fiica şi ginerele celui supranumit generalul Izmană). Contează, în primul rând, faptul că România actuală este parazitată astăzi de boala plagiatului cu înaltă binecuvântare. Dată de miniştri, de guverne, de Parlament, cel care îşi consfinţeşte valoarea şi onoarea nemaiştiind ce să inventeze spre a limita ori a exclude cu totul din procedura acordării/retragerii titlului ştiinţific de doctor singurul organism ce şi-a dovedit seriozitatea - CNATDCU.

Cercetarea extrem de documentată, infailibilă prin forţa şi bogăţia argumentelor, dovezilor, tenacităţii investigatoarei îţi dă fiori reci pe şira spinării. Îţi construieşte, metonimic, imaginea imposturii din lumea academică românească de azi. Te înfiori când afli că, din 1990 şi până astăzi, au fost acordate peste 67.000 de titluri de doctori în tot felul de ştiinţe. Unele dintre ele fiind ştiinţe inventate peste noapte pentru uzul unor neaveniţi, paraziţi, escroci aflaţi o perioadă în fruntea establishmentului politic şi economic al ţării. Pare de-a dreptul incredibil că numai în ultimii şase ani au fost scrise şi validate peste 30.000 de teze. Că multe dintre ele au o valoare ştiinţifică egală cu zero. Întocmite ori doar semnate de indivizi care habar nu au de procedurile şi tehnicile elementare specifice redactării unui text cu caracter academic. Care nu ştiu ori simulează a nu şti care e rostul ghilimelelor, care habar nu au ce înseamnă apud.

Sigur, excepţionala, curajoasa investigaţie a Emiliei Şercan vizează doar teze de doctorat false din domeniul realelor/inventatelor ştiinţe militare. Tocmai de aceea se sparie gândul, vorba cronicarului, cât de extins o fi fenomenul în alte domenii. Precum medicina, filologia, ştiinţele istorice, matematica, fizica, ingineria. Ş.a.m.d.

Am citit cartea Emiliei Şercan în zilele în care chiar în Universitatea în care lucrez este în toi un scandal de plagiat confirmat ca atare de o sentinţă judecătorească. Şi, în care, iarăşi rectorul, capul Universităţii, nu are nici un fel de atitudine. Nu au nici locotenenţi lui. Prorectorii. Nici preşedintele Senatului şi nici Cancelarul. Parcă ar vrea să încurajeze ceea ce dl. Liiceanu numeşte, într-un scurt text publicat pe coperta a patra a volumului, abjecţia continuată.

Emilia Şercan - FABRICA DE DOCTORATE sau CUM SE SURPĂ FUNDAMENTELE UNEI NAŢII; Editura Humanitas, Bucureşti, 2017