O carte născută din pasiune

Cândva, în vremea adolescenţei, pe când chipul Bucureştiului nu fusese încă schimonosit de elanul demolator ceauşist, Maria Zărnescu descoperea Opereta.

Nu, neapărat genul cu care nu mă îndoiesc că se mai întâlnise cel puţin în calitate de radio-ascultător sau de telespectator, ci clădirea unuia dintre cele mai frumoase Teatre din Bucureşti. O clădire care azi, din păcate, nu mai există. 

Adolescenta al cărei nume l-am menţionat mai sus a adăugat fascinaţiei pentru muzica melodioasă, relativ simplă, „şlăgăroasă” a genului, dragostea pentru spectacolul şi muzical, şi teatral, şi coregrafic deopotrivă. Un sincretism specific genului. Ceva mai încolo, poate, teatrul a devenit şi el, pentru aceeaşi Maria Zărnescu, o pasiune. Însă, vremurile erau tulburi, deloc prielnice visului, „mitologia ştiinţifică a comunismului”, despre care, în urmă cu câţiva ani, profesorul Lucian Boia a scris o carte, era în floare. De fapt, nu prea era de bon ton şi nici prea fezabil să vrei să îţi faci din operetă sau din teatru o profesie.

Aşa că, ajunsă la vremea alegerilor legate de o viitoare carieră, Maria Zărnescu a optat pentru inginerie. Pentru cea mai de viitor inginerie. Cea chimică. A devenit studentă şi a apoi a şi terminat Facultatea de Inginerie Chimică de la Politehnica bucureşteană. Numai că, atunci când a avut respectiva diplomă în mână, lucrurile se cam schimbaseră. Polimerii nu mai prea  aveau mare viitor în România. A fost nevoie de ceea ce se cheamă „reconversie profesională”. Şi nu oricum, ci cu studii. Maria Zărnescu s-a înscris la Teatrologie, ocazie pentru ea de a-şi face o profesiune din dragostea pentru teatru. Mai apoi, când s-a gândit să îşi continue studiile la Şcoala doctorală, şi-a spus cuvântul prima dragoste. Aceea pentru Operetă. Pentru gen, dar şi pentru clădirea unde doctoranda a descoperit pe viu musicalul. Aşa s-a născut o teză de doctorat intitulată De la piesa de teatru la musical- Creatori-Creaţii-Creativitate. De curând transformată într-o carte intitulată Muzici şi Muze –de la piesa de teatru la musical, apărută în 2015 la editura Nemira, UNATC Press fiind co-editor.

O carte defel oarecare. Şi nu doar pentru că e prima din spaţiul editorial românesc ce dă seama despre cum stau lucrurile atunci când o piesă de teatru celebră se metamorfozează în musical. Pe scenă sau pe peliculă. Detaliind modificările morfologice, sintactice şi de structură de suprafaţă, dar şi de adâncime pe care e obligatoriu să le suporte un text de literatură dramatică atunci când cineva doreşte ca el să fie nu doar rostit, ci şi cântat. Sau parţial cântat. De fapt, cât mai mult cântat. Deoarece aşa, graţie drogului modern pe care îl reprezintă musicalul, sensibilitatea în scădere („moartea termică a simţurilor”, cum îi spunea Konrad Lorenz) a publicului contemporan s-ar putea să mai fie salvată.

Cartea mai vorbeşte şi despre câte personaje „cad” şi „câte rămân” când se purcede la metamorfoza cu pricina. Despre ce modificări şi transformări suportă ele. Odată cu textul. Care –surprinzător!- se întâmplă, aşa cum a fost cazul cu Pygmalion al lui Shaw, să fie mai pregătit pentru transformarea în My Fair Lady decât ar fi bănuit-o, cu atât mai puţin ar fi vrut-o vreodată, autorul piesei.

Muzici şi Muze a fost şi atunci când era doar o teză de doctorat, şi acum când a devenit carte o inedită şi indirectă mărturie despre o pasiune. Care nu se manifestă – şi aici constă valoarea lucrării- prin exclamaţii, adjectivită, efuziuni sentimentale transferate în fraze lirice menite să emoţioneze sau să sune frumos din coadă. Ci prin calitatea, amploarea şi profunzimea documentării. Decontate în anvergura teoretică a cărţii. Prin limpezimea demonstraţiei. Prin rigoarea cu care a fost structurată aceasta. Prin întocmirea şi punerea neabătută în practică, de nimic deturnată, a unui plan de cercetare şi de expunere a rezultatelor acestora. În toate spunându-şi cuvântul, cred, şi câte ceva din formaţia iniţială de inginer a semnatarei. Care parcurge cu luare aminte şi cu fermitate calea de la teorie la practică.

Aflăm, aşadar, mai întâi, şi aflăm pe îndelete şi cu numeroase şi utile referinţe ce este musicalul şi de ce e preferabil să îl numim şi să îi scriem numele aşa şi nu altminteri. Ni se propune mai încolo o iniţierea în diacronia genului. De fapt, avem de-a face mai degrabă cu o iniţiere în diacronia transferurilor dinspre scrierea de teatru dramatic înspre musical. Începând cu teatrul antic, trecând prin Shakespeare căci nici nu se putea altfel et pour cause, prin alte epoci ale literaturii dramatice europene şi americane ca şi prin cele ale dramaturgiei româneşti. Vedem mai încolo cum stau lucrurile cu acţiunea, cu personajele, cu textul, cu muzica, cu dansul. De fiecare dată, aproape camilpetrescian, Maria Zărnescu îşi încheie expunerile de etapă prin concluzii.

Cum nu se poate mai interesante, la rându-le riguros structurate, sunt studiile de caz. Două la număr. Despre Pygmalion şi transformarea acestuia în My Fair Lady şi despre Romeo şi Julieta şi metamorfozarea piesei shakespeariene nu doar în Poveste din Cartierul de Vest (West Side Story), ci şi în musicalul lui Gérad Presgurvic. Se urmăresc de fiecare dată Subiectul, Scenele muzicale, Scenele de dans, Premiera mondială, Premiera europeană, Filmul şi Spectacolele româneşti.

Cartea, scrisă, cum spuneam, cu şi din pasiune, se doreşte a fi o pledoarie pentru musical. În această pledoarie, Maria Zărnescu a simţit nevoia unui ajutor de nădejde. A unui însoţitor. L-a aflat în regizoarea Sanda Manu căreia îi este dedicat un capitol anume tocmai fiindcă ea este directorul de scenă care a urmărit cu cea mai mare tenacitate, „implementarea” genului în Teatrele dramatice din România. A făcut-o prin spectacolele Au fost odată… două orfeline, Alcor şi Mona, Bună seara, domnule Wilde! şi Hatmanul Baltag. Toate patru foarte bine rememorate. Ceea ce nu e defel puţin lucru.

Maria Zărnescu- MUZICI ŞI MUZE- De la piesa de teatru la musical; Editura Nemira, Bucureşti, 2015