Mircea Cărtărescu nu vine la Salonul cărţii de la Paris
0
Pe fruntea mea nu scrie român. Accentul da, mă trădează. Se-ntîmplă că în Franţa, unde m-am stabilit de cîţiva ani, văd sprîncene ridicate, neîncredere, uneori dispreţ.
Pe gratis. Sau mai precis în contul românilor hoţi, românilor ţigani fără de lege (fiindcă sunt şi ţigani de care mi-e drag, cu acordeonul bandajat şi o muzică divină, în metrouri), în contul corupţilor de care se aude pînă în occident, în contul vendetelor politicianiste despre care ajung să scrie ziarele lumii sunt băgată în aceeaşi oală, ca o fatalitate, una rea.
Şi-atunci ştiţi ce fac? Le spun, da, fraţilor (francezi), sunt româncă, adică nimic altceva decît o pată de sînge care vorbeşte, zi de zi mă tîrăsc pe o bucată de spaţiu, la marginea Universului, în mijlocul unei infinităţi de cuvinte nepronunţate iar sub ţeastă creierul mi-e un manuscris boţit.
Mi se uită în lumina ochilor, li se luminează privirea, îşi scot pălăria şi zic pe limba lor generoasă: „Chapeau bas!” Şi-atunci le dau să citească pînă la capăt Nichita Stănescu, Cioran, Mircea Cărtărescu.
Ei - Nichita Stănescu, Cioran, Mircea Cărtărescu, sunt cei care mă poartă cu fruntea sus, în Franţa sau oriunde m-aş afla în lume. Ei sunt paşaportul meu, atunci cînd nu mai ajunge doar faptul că sunt un român onest plecat dintre ai lui.
Ei, şi alţii ca ei, Gabriela Adameşteanu, Radu Aldulescu, Ana Blandiana, ei - Norman Manea, Ileana Mălăncioiu, Marta Petreu, ei - Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Florina Ilis, ei - Ion Mureşan, Emil Brumaru, Dan Sociu, şi alţi cîţiva, sunt aşii mei din mînecă, prin care cîştig de fiecare dată.
Prin ei România poate privi drept în lumina ochilor pe cei care o privesc chiorîş.
Pe ei România ar trebui să-i aducă pe tavă la Salonul cărţii, unde de-abia aşteptam să-i pot trage de mînecă pe francezi, hai, uite-i, ei sunt, în carne şi oase, români ca şi mine, depre care v-am povestit şi v-am dat de citit, care au ceva de spus lumii, în faţa cărora lumea largă poate cădea pe gânduri, clipă de graţie în care nici nu mai contează că eşti român sau altceva...
În 2009 mi-a fost dat să organizez, la Paris, trei serate literare în jurul lui Mircea Cărtărescu căruia i se lansa Aripa dreaptă în franceză: la Sorbona, la sediul Comisiei Europene şi la librăria "L'écume des pages" de pe Saint Germain. Săptămâni întregi am tremurat de spaimă că n-o să iasă bine. Post-factum, am adunat şi scăzut, plusuri, minusuri, şi la bilanţul personal am rămas cu două imagini - talisman, pe care nu le ştie nimeni şi a căror lumină încă vie o dezvălui aici: telefonul primit de la un profesor universitar din Lyon care-l descoperise pe Cărtărescu graţie formulei pe care o inventasem pentru prezentarea din revista Le Point şi emoţia pe care am prins-o în reportofonul de reporter, cînd o cititoare din Paris, librar la "L'écume des pages", mi-a mărturisit că nu-şi credea ochilor că, în sfîrşit, îl avea pe Mircea Cărtărescu în persoană, la ea în librărie, după ce ani de zile îi citise toate cărţile traduse.
Îmi amintesc perfect întrebarea ei de fan autentic, cu luciri constelate în privire:
Cîte cărţi de Mircea Cărtărescu mai erau de tradus, cînd se vor traduce? Aş putea să-i aduc din România, numai să vadă cum arată Enciclopedia zmeilor?
Aflu, aseară, de la Mircea Cărtărescu, că el nu va participa la Salonul cărţii de la Paris din 22-25 martie – unde România este ţară invitată de onoare. Salon istoric, decizie istorică.
Ştiu de ce şi îmi închipui că o ştiu toţi cei care, indiferent de coordonate, au citit presa din România în ultimul an.
Ca în faţa unei expulzări, înghit în sec. Mircea Cărtărescu era şi el, între ceilalţi invitaţi, paşaportul meu pe care scria cu litere adînci:
Să fii român nu e o fataliate, e o bucurie.
Se încarcă comentariile...
