Memoriile lui Charlie Chaplin, într-o carte, „Viaţa mea“: „M-am aşezat lângă Bernard Shaw, ceea ce a stârnit aplauze“

În „Viaţa mea“ de Charlie Chaplin, tradusă integral în România la Editura Nemira, cititorul va descoperi o poveste nu doar cu lumini, ci şi cu multe umbre: de la copilăria petrecută într-o sărăcie lucie la preţul celebrităţii. Document inestimabil al unui destin personal şi al istoriei artelor, cartea lui Chaplin, geniu al cinematografiei, este totodată cartea unei epoci strălucit evocate.

Sâmbătă, 4 iunie, de la ora 15.00, la standul editurii Nemira de la Bookfest se lansează „Viaţa mea“ de Charles Chaplin apărută în Colecţia Yorick a Editurii Nemira şi publicată în coproducţie cu Centrul Cultural Casa Artelor, Primăria sectorului 3.

Vor vorbi despre carte Monica Andronescu, coordonatoarea Colecţiei Yorick şi autoarea traducerii, Alice Barb, directoarea Centrul Cultural Casa Artelor, Primăria sectorului 3 şi actorul Andrei Huţuleac, care va citi câteva pagini din volum. În „Viaţa mea“, acum tradusă integral în România, cititorul va descoperi o poveste nu doar cu lumini, ci şi cu multe umbre: de la copilăria petrecută într-o sărăcie lucie la preţul celebrităţii. Document inestimabil al unui destin personal şi al istoriei artelor, cartea lui Chaplin, geniu al cinematografiei, este totodată cartea unei epoci strălucit evocate.

Editura Nemira sărbătoreşte anul acesta 25 de ani de la înfiinţare, cu evenimente speciale la Salonul de carte Bookfest (1-5 iunie) şi cu surprize pentru cititori în toate librăriile din ţară pe parcursul lunilor iunie şi iulie.
Editura Nemira vă aşteaptă la Salonul Internaţional de carte Bookfest în perioada 1-5 iunie, la Romexpo în Pavilionul C2. Pentru a sărbători alături de voi aniversarea a 25 de ani de plăcerea lecturii vă aşteptăm cu peste 800 de titluri la reducere generală de 25% şi campanii speciale pentru Super-Cititorii Nemira: toţi cei care vin la stand se pot înscrie la tombola ce are ca premiu o bibliotecă de 100 de cărţi şi pot păstra amintire poze de la panoul special creat pentru fanii cărţilor noastre.

FRAGMENT

La premieră cu Luminile oraşului a plouat torenţial, dar a fost lume destulă, iar filmul a mers bine. M-am aşezat lângă Bernard Shaw, ceea ce a stârnit aplauze şi râsete. A trebuit să ne ridicăm amândoi şi să salutăm publicul. Ceea ce a stârnit un nou val de râsete.

Churchill a venit la premieră şi la dineul de după. A ţinut un toast spunând că vrea să închine în cinstea unui om care şi-a început viaţa ca un băiat hoinar pe străzile de pe celălalt mal al Tamisei şi care a ajuns să cucerească lumea – Charlie Chaplin! A fost total neaşteptat şi am fost mişcat, mai ales că şi-a început discursul cu „Înălţimile Voastre, doamnelor şi domnilor”… Pătruns de solemnitatea momentului, am răspuns în acelaşi stil: „Înălţimile Voastre, doamnelor şi domnilor, aşa cum spunea prietenul meu, regretatul ministru de finanţe…” Şi m-am oprit. S-a stârnit o rumoare. Şi am auzit o voce puternică repetând: „Regretatul, regretatul! Îmi place asta.” Era Churchill, desigur. Când mi-am revenit, am încercat s-o dreg: „Mi s-a părut ciudat să spun fostul ministru…”

Malcolm MacDonald, fiul primului-ministru laburist Ramsay MacDonald, ne-a invitat pe mine şi pe Ralph să-l cunoaştem pe tatăl lui şi să ne petrecem noaptea la Chequers. L-am întâlnit pe primul-ministru pe drum, în timp ce-şi făcea plimbarea zilnică, în pantofi de golf, cu şal, şapcă, pipă şi baston, prototipul proprietarului din zona rurală, ultima persoană din lume pe care ai fi putut s-o crezi liderul Partidului Laburist. Prima impresie pe care mi-a lăsat-o a fost că e un gentleman demn, extrem de conştiincios în ceea ce priveşte atribuţiunile lui de prim-ministru, având un soi de nobleţe nu lipsită de umor.

În prima parte a serii, atmosfera a fost mai reţinută. Dar după cină am mers să ne luăm cafeaua la celebra Long Room, iar după ce am admirat masca mortuară originală a lui Cromwell şi alte câteva obiecte istorice am început o discuţie relaxată. I-am spus că observ că de la prima mea vizită lucrurile s-au îmbunătăţit simţitor. În 1921 văzusem multă sărăcie la Londra, doamne bătrâne, cu părul alb, care dormeau pe malul Tamisei, şi care acum nu mai erau. Dispăruseră şi vagabonzii de pe cheiuri. Magazinele păreau bine aprovizionate, copiii bine încălţaţi, iar toate astea se datorau, desigur, guvernării laburiste.

Se uita la mine cu o expresie de nepătruns şi m-a lăsat să vorbesc fără să mă întrerupă. L-am întrebat dacă Guvernul Laburist, care, înţelesesem eu, era un guvern socialist, avea puterea să schimbe Constituţia.

Ochii i-au sclipit şi mi-a răspuns cu umor:

-Aşa ar trebui, dar ăsta e paradoxul politicii britanice: cum pui mâna pe putere, de fapt o pierzi.
A stat pe gânduri un moment, apoi mi-a povestit cum l-au chemat prima dată la Palatul Buckingham, în calitate de prim-ministru. Majestatea Sa l-a întâmpinat cordial: „Şi cam ce-aveţi de gând, voi, socialiştii, să faceţi cu mine?”
Primul-ministru a râs şi i-a răspuns: „Doar să încercăm să slujim ţara şi pe Majestatea Voastră.
În timpul alegerilor Lady Astor ne-a invitat pe mine şi pe Ralph să ne petrecem weekendul la reşedinţa ei de la Plymouth şi să-l cunoaştem pe T.E. Lawrence, care urma să vină şi el acolo. Dar dintr-un motiv sau altul Lawrence n-a mai venit. Apoi, ne-a invitat în circumscripţia ei electorală, la o întâlnire pe docuri, unde urma să ţină un discurs în faţa unor pescari. M-a întrebat dacă nu vreau să spun şi eu câteva cuvinte. Am avertizat-o că eram de partea laburiştilor şi că nu puteam să susţin politica ei.

-N-are importanţă. Cred că le-ar plăcea pur şi simplu să te vadă, nimic mai mult.
A fost o întâlnire în aer liber şi noi am vorbit dintr-un fel de tractor mare, folosit pe post de tribună. Episcopul a fost prezent şi el, dar nu era deloc în toane bune şi ne-a primit cu răceală, mi s-a părut mie. După scurtul discurs al lui Lady Astor, am urcat şi eu în tractor.
-Bună ziua, prieteni, le-am spus. Nouă, milionarilor, ne e uşor să vă spunem cum să votaţi, dar condiţiile noastre de viaţă sunt total diferite de ale voastre.
Brusc l-am auzit pe episcop exclamând: „Bravo!”.
Eu am continuat:
-Poate că voi şi lady Astor aveţi ceva lucruri în comun. Eu nu ştiu care sunt acelea. Cred că voi ştiţi mai bine decât mine.
-Excelent! Foarte bine! a exclamat episcopul.
-În ceea ce ce priveşte politica şi serviciile pe care le-a adus Lady Astor acestei… ăăă… (circumscripţii electorale, mi-a şoptit episcopul, care, de câte ori vedea că mă încurc, îmi şoptea cuvântul), cred că au fost mai mult decât satisfăcătoare.
 

Şi am încheiat spunând că o cunosc drept o doamnă foarte binevoitoare, plină de cele mai bune intenţii. Când am coborât, episcopul era tot o lumină, mi-a zâmbit şi mi-a strâns mâna din toată inima.

Clerul englez are un simţ al sincerităţii şi al francheţei foarte dezvoltat, ceea ce reflectă Anglia în cea are ea mai bun. Oameni precum doctorul Hewlett Johnson şi preotul Collins şi mulţi alţi prelaţi sunt cei care insuflă viaţă Bisericii Engleze. (Copyright Editura Nemira)