„Antimetafizica“, in memoriam Nichita, lansată de Editura Anastasia. Preambul la volumul „Antimetafizica 2“, de Ciprian Chirvasiu

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nichita Stănescu (1933-1983)
Nichita Stănescu (1933-1983)

Lansarea volumui “Antimetafizica“, editat de Fundaţia Anastasia, va avea loc  in data de astăzi, de la ora 17.00, la Librăria „Parintele Galeriu“, a Editurii „Anastasia“. La lansare, vor vorbi scriitorul  şi filosoful Caius Traian Dragomir, poeta Simona Grazia-Dima, poetul Ciprian Chirvasiu, academicianul Sorin Dumitrescu şi poetul Aurelian Titu Dumitrescu, autorul volumului.

„Antimetafizica“ este titlul unui volum inedit scris de poeţii români Aurelian Titu Dumitrescu (născut la 15 februarie 1956) şi Nichita Stănescu (1933 - 1983), apărut în foileton în suplimentul literar al "Scânteii Tineretului" în 1983, şi între coperte cu titlul complet "Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu", la editura "Cartea Românească", în 1985.

Volumul „Antimetafizica, in memoriam Nichita“, de Nichita Stănescu însoţit Aurelian Titu Dumitrescu,  editat de Fundaţia Anastasia, conţine dialoguri, interviuri, poeme, poeme-dialog între interveviat şi reporter, eseuri şi chiar proză scurtă, Nichita Stănescu este provocat de Aurelian Titu Dumitrescu, răspunzând provocării cu eleganţa, imprevizibilitatea şi substanţa care i-au fost întotdeauna caracteristice.

Antimetafizica

De fapt, volumul şi ideea sa s-au concretizat la insistenţa lui Aurelian Titu Dumitrescu, care a ştiut să-l provoace în interviuri subtile pe marele poet.

Librăria “Parintele Galeriu”, a Editurii “Anastasia”, unde va avea loc de la ora 17.00 lansarea volumului, publicat de Editura Anastasia în condiţii grafice excepţionale, se află pe adresa Bulevardul Carol I, nr. 70 (între intersecţia cu Calea Moşilor şi Piaţa Pache Protopopescu).

„Poetul tânăr, Titu, Aurelian Titu Dumitrescu, nu e nici reporter, nici biograf, nici coleg al lui Nichita Stănescu; în schimb, îi este însoţitor ales în lucrare şi, tot aşa, preferat camarad de drum şi de „divagaţie”!, chiar dacă pe alocuri Nichita schimbă tonul şi i se adresează patern. Oricât de „poetică” însoţirea, atribuţiile par să fi fost de la început riguros distribuite : cel care răspunde, Maiştiutorul, este Nichita, iar cel care întreabă,Titu, este Ştiutorul – cum i-ar numi Mihai Şora. Insist atât în definirea calităţii însoţirii celor doi poeţi, deoarece frumuseţea şi interesul imediat pe care-l suscită cartea se datorează în mare parte formei şi mişcării mesajelor înspre cititor, modului în care primesc sau nu liberă trecere de la acesta sau reprezintă impas“, spune Sorin Dumitrescu, în prefaţa volumului.

Ateliere în paragină” - cu subtitlul „24 de ore şi miezul nopţii cu Aurelian Titu Dumitrescu”, apărută în 2002 şi aparţinând lui Ciprian Chirvasiu, poate fi lesne considerat textul „Antimetafizicii 2 ”, care poate prelungi extrem de convingător „Antimetafizica 1”, susţine Sorin Dumitrescu.

„De această dată, Maiştiutorul este Aurelian Titu Dumitrescu, iar în continuarea lui Titu, Ştiutorul este Ciprian, poetul, prieten şi ucenic în acea vreme, Ciprian Chirvasiu. Las fără sfârşit textul acestei prefeţe, pentru a face loc „Antimetafizicii 2”, explică Sorin Dumitrescu, la finalul prefaţei impresionantului volum. 

DESPRE SCRIEREA POEZIEI CU CERNEALA PROPRIULUI TRUP

Text de Ciprian Chirvasiu

image

• „Avea o disponibilitate formidabilă să doneze sânge!”, dezvăluie Adrian Păunescu într-un dialog purtat Aurelian Titu Dumitrescu, în volumul „Nichita Stănescu, atât cât mai ştim noi”. Avea dreptate. Nichita a donat sânge, comunicând continuu, chiar şi de pe patul ultimei sale suferinţe. Cu câteva clipe înainte de a muri, s-a ridicat, şi a rostit „Verde rece!”, ca să ne explice nouă ce e şi cum stă treaba cu lumea de dincolo. 


• Cu foarte puţin înainte de a pleca la cele veşnice, Nichita Stănescu, însoţit de discipolul său cel mai drag Aurelian Titu Dumitrescu, încheia publicarea în „Suplimentul Literar Artistic al Scânteii Tineretului” a foiletonului-confesiune „Antimetafizica”, unul dintre cele mai cutremurătoare şi mai controversate opere testamentare ale literaturii române. Pentru că moartea nu a mai avut răbdare, marele poet n-a apucat să vadă cartea între coperte. Responsabilitatea dulce-amară şi covârşitoare a gloriei sale i-a revenit foarte tânărului său prieten: „Antimetafizica” i-a devenit băiatului de atunci fundament al unei biografii poetice de excepţie.

• De fapt, volumul şi ideea s-au concretizat la insistenţa lui Aurelian Titu Dumitrescu, care a ştiut să provoace în interviurile luate de către el marelui poet român acea stare de graţie a confesiunii profunde şi genuine, care a generat una dintre cele mai strălucite modele paideice ale culturii româneşti.

• Ideea denumirii acestui volum a fost însă a lui Nichita Stănescu, ca fiind doar aparent "opusă" conceptului filozofic de metafizică. Este demn de remarcat că însuşi Nichita Stănescu nu a considerat anti - meta - fizica drept fiind fizică, dar nici anti – metafizică, drept ceva opus metafizicii, ci, desigur altceva. Doar citirea „Antimetafizicii” va face pe oricine să înţeleagă cât de sus a aruncat marele poet român ştacheta dumnezeirii limbii române deschizând orizonturi lingvistice şi filozofice care au rămas aproape nedesţelenite, după mai mult 30 de ani.

coperta chirvasiu

• Într-un text scris în data de 28 mai 1998, intitulat “Sfidare şi fair- play”, marele spirit care a fost Alexandru Paleologu puncta: 

„<Antimetafizica> este produsul unui pariu durabil, al unui pariu care nu se câştigă o singură dată, ci trebuie câştigat perpetuu, până la capătul unei competiţii recurente şi câştigate progresiv.

 Ce vreau să spun prin aceasta? Aurelian Titu Dumitrescu a luat asupra sa îndrăzneala de a provoca la un continuu turnir poetic pe omul care era atunci stăpânitorul gloriei. L-a sfidat. L-a asediat la domiciliu. Trecând peste uzanţe, peste prudenţe, peste cuviinţă, l-a constrâns să-l primească înăuntru, i-a violat într-un fel domiciliul şi sindrofia cu alţi amici. L-a aşteptat pe palier, a coborât în stradă, s-a plimbat, a aşteptat din nou, până l-a provocat să intre în arenă. Adică să deschidă uşa şi să-l poftească înăuntru. Refuzase destul de ferm această injoncţiune Nichita.

Dar A.T.Dumitrescu a câştigat prima rundă penetrând în citadelă. <Vreau să vă dovedesc că sunt un poet cel puţin la fel de bun ca şi Domnia Voastră”. Impertinenţă? Provocare? Sfidare? Marele Nichita a rămas descumpănit  câteva clipe aproape seculare, dacă nu cumva chiar milenare. Şi-apoi s-a hotărât: <Să dovedeşti acum! Dacă nu mă convingi, îţi trag câteva palme epocale. De acord?>. <De acord!>. (...) Aceasta este povestea unui pariu câştigat şi nobila întâlnire a sfidării juvenile cu un poet domn şi demn, care a ştiut să capituleze cu onoarea. (...) Dar de ce “Antimetafizica”? Ce vrea să zică asta? Formula îi aparţine lui Nichita, care o avea de mai multă vreme în cap ca titlu pentru o posibilă carte. Acest titlu sună ca un manifest. Dar nu a explicat niciodată înţelesul acestei formule. După moartea lui Nichita, Titu, întrebat, a răspuns: <Aşa cum antimateria e tot materie, antimetafizica e tot metafizică>. Dar abia acum se complică lucrurile. Ce este această metafizică, ce ne apare ca un fund de retortă, care rămâne după ce toate operaţiile s-au sfârşit, care ne apare ca o cvintesenţă, o piatră filosofală, un elixir de lungă viaţă? Ei bine, antimetafizica este acel pharmacon, acel drog care îl menţine pe poet la un regim de perpetuă inspiraţie”.

• Având în vedere că şi Domokos Geza a avut “Antimetafizica“ tradusă şi în “bun de tipar“, chiar înainte de a fi în româneşte în „bun de tipar”, deşi strâmtorată de vremuri, editura „Anastasia”, prin Maestrul Sorin Dumitrescu şi Doamna sa distinsă, Doina, fac azi un extraordinar act reparatoriu pe tărmul semnificaţiilor estetice, tipărind cea de-a cincea „Antimetafizică” într-o prea lung aşteptată ediţie de lux, „ca la Paris”, cum spune Titu, şi care, cred eu, va şi rămâne în istoria literature române drept ediţie definitivă.

• Trebuie să mărturisesc că, după 30 de ani de când am citit-o grav şi responsabil pentru prima oară, la re-lectura de azi a „Antimetafizicii”, m-am surprins, literalmente!, râzând în hohote, dar cu o înduioşare apropiată de lacrimă, la anumite fragmente.

Cum ar fi:

1. Primele vizionări, la cinematograful Timpuri noi, de „(...) filme ştiinţifice, unde stăteam în rândul din urmă, cu un ochi la ştiinţă şi cu altul la eros. Cele mai scumpe pupuri din lume se dau în timpul documentarelor ştiinţifice”
2. Şoarecele „reparat” şi spălat, după ce a fost strivit între un tom de Balzac şi unul de Cervantes, şi făcut cadou, „cu prilejul sărbătorii naţionale a Motanului încălţat”, „..lui Gică, nepotul lui Gică şi strănepotul lui Gică, motanul care descindea direct din pisica Elvira şi bătrânul cotoi cotonog Gică”, dinastie felină care o şterge îngrozită din faţa şoarecelui galant
3. Felul în care mama sa îi şoptea la ureche F.S.A., atunci când aveau oaspeţi invitaţi la masă, F.S.A. însemnând „familia se abţine”
4. Invenţia fantasmagorică făcută cu Sorin Dumitrescu. Iat-o:

„ El bătea acordul la chitară şi noi doi, foarte solemn, dintr-o dată, am cântat Cântarea de la 1 la 33. (...) Ne uitam ochi în ochi, trăgeam un acord sonor şi foarte jos, către nota sol, şi urlam ca apucaţii deodată: Unu!. După aceea, mai modulat, ziceam: Doo-oi!. Apoi brusc: Trei!. Acordurile încremeneau pe chitară şi noi sacadam: Trei, şi patru, şi cinci. Acordurie se subţiau pe chitară şi noi urlam: Ei bine, şase! Ei bine, şa-aa-aaapte! Punct. Opt, nouă, zece! Începea suişul după aceea, ca la armată, când se învaţă lecţia despre puşcă. Unu-spre-zece! Doi-spre-zece! Pe urmă, el bătea cu pumnul în toba chitarei şi, palid, urlam: Trei-spre-zee-ee-ee-ee-ce!. Cădeam melancolic în bas, urcând ca la atac pe munte. Patru-spre-zece, cinci-spre-zece, şase-spre zece! Şi mereu aşa, recapitulam în numere istoria literelor”
5.  Discuţia purtată, în ritmul de metronom al gâlgâiturilor din nişte sticloanţe, în trenul care-i ducea spre RFG, cu poetul Virgil Teodorescu, pornind de la ce-a zis Andre Breton în 1946, anume că „centrul mondial al poeziei suprarealiste s-a mutat la Bucureşti” şi terminată cu concluzia firească: Virgil Teodorescu este primul şi cel mai mare poet român, iar Nichita-vice-primul poet român.
6. Memorabila şi singura vizită, de 24 de ore, pe care Nichita Stănescu i-a făcut-o la Paris monstrului sacru Jacques Prevert c
u care, în compania unor „galbene de Ballantines”, au contemplat colajele de care francezul era mult mai mândru decât de propria poezie, au ascultat muzică şi au discutat despre dragoste, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea.
7. Episodul în care Nichita povesteşte cum, după ce a stârnit un scandal în lumea literară publicând poemul Propevedanie la îngropăciunea oamenilor morţi şi a fost apărat cavalereşte de colegul său Victor Kernbach, sunt chemaţi amândoi la raport de Zaharia Stancu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, care, după o muştruluială spumegată, le măreşte salariile.
Aşa încât, m-am întrebat firesc care este rostul acestor inserţii memorialistice hazoase în contextul unui op despre poezie. Şi mi-am adus aminte că Titu îmi răspunsese la această întrebare cu ani buni înainte. Constatasem că, în nişte conversaţii anterioare, el îmi atrăsese atenţia că mulţi artişti au luat-o razna plecând din preajma lui Nichita. Mi-a răspuns:

„Aşa e, dar nu vreau să vorbesc despre asta. N-are rost să intrăm în fişierele Spitalului 9! (...) Dar Nichita Stănescu nu era nebun! Riscul era al celor care, fără putere spirituală, se apropiau de incandescenţa sa. Nichita Stănescu nu putea să facă rău. L-am văzut de multe ori cumpărând îngheţată unui copil care cerea bomboane unui vânzător, cumpărând ţigări în Gara de Nord unui fumător mai puţin ajutat cu banii şi pe care nu-l cunoştea. Nichita Stănescu nu voia să facă rău. Dar tu îi poţi controla pe aceia care se apropie de tine cu un gând anume? Dacă au vreun gând în minte? Poţi să ştii cine e cel ce vine spre tine, când el mai are 100 de metri până la umbra ta?”.

Este deci limpede de ce, pe parcursul „Antimetafizicii”, Nichita invită la râs. Ca să nu sperie cu ce are să spună între timp. În primul rând, „ca să nu dea cu spaimă în populaţie”. În al doilea, ca să nu-l înspăimânte până la fugă pe mai tânărul său interlocutor, cu care făcea, de fapt, un schimb de transfuzii, Nichita împrumutându-i moartea, ca Titu s-o trăiască până la capăt, şi cerându-i acestuia viaţa lui, ca să mai  poată transmite. Nişte noţiuni eterice şi extrem de periculoase, care nu fuseseră rostite încă în cultura universală, precum: ascultarea continuă a mesajului genetic, revelaţie şi transă poetică, scrierea poeziei cu preţul trupului şi a propriei biografii.

Cu permisiunea dumneavoastră, voi cita câteva texte:

• „Antimetafizica”


1. Cap.„Rubiconul”, în discuţa despre „11 elegii”:
„- Acum ce sentiment îţi dă cartea?
- Sunt străin de cartea aceasta.
- De ce? Prin ce?
- Prin faptul că ea a fost scrisă şi revelaţia efectuată”

 

2. Cap. „Metaforă şi revelaţie”:
„-Dar ce e revelaţia?
- Revelaţia e acel salt instantaneu şi lucid care pune în echilibru adevărul interior cu cel obiectiv. E nu are timp, nu  are spaţiu, ea e simultană cu începutul şi sfârşitul timpului şi simultană cu orice punct din univers. Ca ea să se producă, trebuie mai întâi şi întâi să se înalţe pe îndelete eşafodul, să se lustruiască butucul, să vină călăul  îmbrăcat în cagulă şi, cu o singură lovitură de bardă, să reteze gâtul lung şi inconştient al prostiei care ţine legată steaua de alte stele”

3. Cap. „Tangenţa la real”:
„Niciodată n-o să obosesc să ascult mesajul genetic din mine”

Cap. „Punctul de fugă”
„Nu-mi voi astupa niciodată urechile şi nu-mi voi închide niciodată ochii (cum mă sfătuieşte distinsul filosof grec Platon) ca să aud în mine propria mea informaţie genetică. Sunt mult prea curios ca să generalizez cu grăbire dialectica gândirii umane şi nu mă abate câtuşi de puţin gândul s-o schimb de dragul frumuseţii formale în îngheţare metafizică”

4. Cap. „Naşterea şi devenirea artei poetice”
„ (…) o lungă şi mistuitoare cercetare a dispoziţiilor nucleelor de tensiune în poezie”:
- „Practic am încercat într-o serie de poezii, plecând de la una şi aceeaşi revelaţie, serii-serii de accelerări şi încetiniri ale fluxului emoţional, capse de explozie şi dungi de linişte. Începeam poezia într-un registru clasic, rimele din bogate deveneau simple, din perfect ritmul se trunchia, apărea apoi versul alb ritmat şi, în final, duritatea unei expresii ieşite cu totul  din logica clasică a poeziei. (…) Visam să creez poeme în care dispersarea nodulilor de tensiune să nu fie ritmică, ci plasată numai după nevoile revelaţiei, împrumutând câte ceva din constucţiile foarte moderne ale muzicii simfonice contemporane sau, mai rar şi cu mult mai târziu, câte ceva din tendinţa spre fiinţă pregătită de tatonări, înfiripată şi, după aceea, iar pierdută în tatonări, a muzicilor primitive, revelate mie în chip natural, dar şi beneficiind de câteva lămuriri şi chei oferite de către marele nostrum compozitor Aurel Stroe”
- „Primul tip de material al poeziei este cuvântul şi are ca rezultat înţelesul cuvintelor, iar a doua etapă a poeziei este tragicul ca material al ei, având ca rezultat destinul. Dacă înţelesul cuvântului este superior cuvântului, ideea de destin este o descendenţă a dimensiunii tragicului”

- „Versul are natură metalingvistică”

- „ -Simplu vorbind, revelaţia începe cu explozia.
- (…) Exemplu?
- Cel mai bun exemplu este chiar Oda în metru antic.Primul vers: Nu credeam să învăţ a muri vrodată este şi cel mai puternic şi total. Restul nu este decât un arc de amortizare a revelaţiei sau, mai bine zis, ecoul ei disimulat în imagini”.
- „Poezia pulsatorie”: „Poezia pulsatorie, numită astfel, evident dă impresia unei formule. Ea nu este, însă, câtuşi de puţin, o formulă, cu un mod de a acţiona mai real asupra realului, un mod de a lovi ţinta mai scurt şi, deci, nu de sfidare a tehnicilor formale, de la forma fixă până la forma liberă. Ea nu mai descrie o stare de spirit, ci o reface şi o retrăieşte o dată cu cititorul, discursul poetic contopindu-se cu înteţirea sau cu alinarea centrilor, nucleelor de tensiune a revelaţiei. Începi, dacă starea de spirit e aluvionară, aluvionar, dacă se înteţeşte, după necessitate, treci în cadrul aceleaşi poezii de la versul alb la versul liber, finalul poate fi stins şi melodios sau, dimpotrivă, abrupt şi aritmic. Eminescu a simţit în Oda în metru antic acut nevoia dislocării unei revelaţii în metafora bombastică, iar finalul acestei ode atinge chiar stadiul candoarei şi al implorării naive: Mie redă-mă!. Este ultima spirală şi cea mai de jos a amortizării primului vers”.
- „- O poezie pulsatorie poate fi impersonală?
- Da! În acelaşi timp, poate fi şi o poezie personală. Poezia impersonală ţine de atitudine, poezia pulsatorie e un mijloc de a da mai multă realitate poeziei
- (…) Prin ce diferă atitudinea faţă de sentiment într-o poezie personală, de atitudinea faţă de sentiment într-o poezie impersonală?
- Prin dimensiunea tragicului”.


• Ca în Dumas, după 20 de ani, Aurelian Titu Dumitrescu vine cu precizări:
1.  ”Se spune că fiecare întrebare îşi conţine răspunsul. De aceea, o revelaţie nu poate fi niciodată gîndită, ci întotdeauna trăită. între viaţă şi revelaţie există un raport direct, nemediat. Nici măcar de idée”.
2. „Iată una dintre posibilele definiţii ale transei: acea stare de spirit în care energia nu transferă, nu comportă sentimente. Sau – transformă toate sentimentele în direcţia în care ea se deplasează spre cuvînt. Am simţit mai multe tipuri de muţenie. Această muţenie de transă este aşteptarea uitată a cuvîntului.

Uneori durează atît de mult o transă! Pînă să ajungi la cuvînt, poţi aştepta săptămîni în şir! însă, dacă nu ai avut pînă atunci revelaţii, nici nu ştii că aştepţi revelaţia. Aceste muţenii au consecvenţă. Sînt o formă fascinantă de comunicare. Ele transferă energii colosale”.

3. „Orice revelaţie are substanţă unică. Este irepetabilă. Nu poţi trăi încă o dată aceeaşi revelaţie”.
4. „Nichita Stănescu a fost un poet prin excelenţă. Domnia-sa a aşezat poezia deasupra oricăror preocupări ale spiritului. Să mă ierte Dumnezeu dacă greşesc, a aşezat-o chiar înainte de religie. Adică lui Nichita i-a fost indiferentă accepţiunea pe care dicţionarele, religia creştină, practicile artistice ale Antichităţii, Renaşterii ori cele mai tîrzii o conferă noţiunii. Nu din ignoranţă. Nici din ipocrizie: nu se considera superior. Avînd respect faţă de toate religiile, Nichita vedea în revelaţie un moment de simultaneitate a enunţului său, a logosului său, cu toate punctele din Univers. O copleşitoare extindere...
- Spontană şi concomitentă...
- Nu l-am întrebat, nu ştiu să răspund. Este de căutat în “Antimetafizica“ această definiţie pe care mi-o amintesc în spiritul ei, dar probabil că nu o reproduc exact, pentru că am fost nevoit, cum am mai spus, să uit cartea. însă, prin revelaţie, Nichita voia să elibereze mesajul său genetic! El nu avea în vedere o anumită divinitate care să-i transmită asta. Mai degrabă era o coincidenţă de logos între enunţul său şi mesajul divin pe care Nichita îl concepea clar, dar fără să precizeze întotdeauna de la care anume divinitate  venea acest mesaj. La el, scopul revelaţiei era acesta: eliberarea mesajului genetic!

Credea că poetul trebuie să-şi exprime rădăcinile şi să le introducă într-un Logos universal, îmbogăţindu-l şi extinzându-l asupra firii omeneşti într-o măsură şi mai mare decît era pînă atunci.

La Nichita Stănescu, această revelaţie se producea în stare de transă, într-o stare şamanică, atunci cînd spiritul ieşea cu totul din trup, păstrînd din acesta poate numai gura, spre a dicta acel text, şi colinda la înălţimi nebănuite, care te speriau. Spaima pe care ţi-o producea era mult mai mare decît plăcerea estetică. Nu pentru că se strîmba, nu pentru că te înjura, nu pentru că te ameninţa. Ci pentru că îl simţeai la asemenea altitudini că nici intuiţiile nu-ţi mai permiteau să-l urmăreşti, nici firea, nici natura lucrurilor.

În Vinerea Paştelui, Cezar Baltag – care, în preajma morţii sale, nu accepta să discute despre moarte, ci păstra, cu preferinţă, între prieteni, tot preocupările poetice şi religioase – mi-a pus aceleaşi întrebări pe care mi le pui tu: ce înţeleg eu prin revelaţie, ce am priceput de la Nichita, ce credea Nichita despre revelaţie. I-am spus ceea ce am enunţat pînă acum, după formularea întrebării tale. Mi-a zis că viziunea sa diferă. Era, într-adevăr, o viziune apropiată de cea din dicţionar: dacă Nichita vedea în revelaţie un vers mare, Cezar Baltag vedea un clopot de sticlă, sub care se năşteau versurile mari. Fiindcă revelaţia este numai una singură, să zicem a religiei în care trăieşti.

Este o singură deschidere spirituală uriaşă, care naşte versuri mari, înrudite unele cu altele, nu prin cuvinte nefolosite, ci prin natura intimă a acelor versuri. Adică nici unul dintre aceste versuri mari nu poate părăsi reve¬ ¬ laţia, deschiderea, explozia iniţială de spirit. Nici spaţiul în interiorul căruia se nasc aceste versuri. Vezi, de aceea spun că Nichita Stănescu era un poet de deschidere. El nu făcea deosebiri politice – nu cred că ăsta e cuvîntul cel mai bun –, oricum, nu stabilea priorităţi între religii. Nichita putea să trăiască trei săptămîni într-o religie, doi ani – în alta.
- Nu credea în religia instituţionalizată?
- E prea mult spus! Credea! Dar, la el, poezia şedea înainte de orice. Nu că era un păgîn! Însă nu s-a apucat să facă sisteme... El trebuia să scrie foarte bine poezie. Atît. Era deschis spre orice religie, spre orice fel de viaţă spirituală. La el în casă intrau nu numai oameni de toate naţiile, ci şi oameni de religii diferite. Dacă era sedus de o adîncime de spirit din religia cuiva şi rămînea aşa, sedus, o săptămînă, poemele pe care le dicta aveau o atingere cu ceea ce îl îmbogăţise pe el spiritual de la omul
care-i călcase pragul. El nu-şi propunea o disciplină religioasă în interiorul poeziei sale. Eu am practicat acest tip de revelaţie în care, intrînd în transă – şi pierzînd contactul cu tine însuţi pe durate destul de lungi (nu doar o jumătate de oră sau trei minute), nu găseam ieşiri. Urmăream să ating acel enunţ simultan cu cît mai multe puncte din Univers – cum spunea maestrul meu – după care, devenind credincios autentic şi practicant, am căutat acele convingeri religioase în cadrul cărora să-mi pot dobîndi şi păstra fericirea. În care să pot iubi viaţa şi în care – mai ales aici stă deosebirea – să nu-mi distrug sufletul şi trupul scriind. Să nu-mi distrug fiinţa. Deci, am migrat din conceptul lui, după o vreme. Păstrînd şamanizarea, păstrînd transa în poezie!
(…)
   - Katharsisul care urma, pe cine elibera? Pe poet sau pe       Divinitate? Era vorba de nişte mesaje divine transmise prin structura genetică a poetului sau de mesajele personale ale poetului transmise către Divinitate?
- Din perspectiva lui Nichita, cred că era vorba de o coincidenţă. Mesajul lui coincidea şi capta mesajul Divinităţii, în cele din urmă. Că doar nu putea să producă el mesaje în interiorul Divinităţii! Prin atingerea de Logosul divin, căpăta o decriptare a mesajului său genetic, pe care o exprima. Eu am ajuns din student la Ziaristică, la “Ştefan Gheorghiu“, poet religios, obsedat de revelaţie. Pornind de la revelaţiile lui Eminescu – primul poet de revelaţie din literatura noastră şi autorul celor mai profunde de pînă acum - Nichita Stănescu, teoreticianul poeziei de revelaţie în cultura română şi cel care a actualizat acest gen de poezie  (cît de ridicol!), a fost asimilat cu materialiştii. Revelaţia este un fenomen idealist, iar Nichita este autorul acestei doctrine. Şi vin toţi tîmpiţeii care l-au şantajat în timpul vieţii lui şi-i dau o apartenenţă politică! Or să treacă şi spasmele ăstea şi o să vedem că, în “Antimetafizica“, Nichita fundamentează teoria revelaţiei şi că multe pot fi apropiate de această teorie, dar în nici un caz materialismul.
- Mesajele poetice revelate sînt mesaje de sine, despre sine sau mesaje ale sinelui dumnezeiesc? Katharsisuri ale poetului sau ale Divinităţii?
(…)
- Din cele trei tipuri de activitate a spiritului, pe care noi le-am lămurit aici – idee, gînd, revelaţie – am evoluat spre ele şi în interiorul lor după cum urmează. Foarte greu şi foarte tîrziu am ajuns la revelaţie. M-am apropiat de revelaţie trăindu-mi ideile şi am început să am idei intensificînd activitatea gîndirii, panicîndu-mi gîndirea. O vreme am avut idei – chiar se vede în multe din cărţile mele – şi decupaje de viziune (fiindcă, mulţumită talentului, nu m-a părăsit niciodată viziunea). Dar n-ajungeam la revelaţie. Şi-atunci păstram tot acest amalgam de viziune, idei, un pic de gînduri – pe care n-am putut să le cenzurez întotdeauna, deşi ele sînt fundamental nepoetice, sînt orice altceva decît poezie – şi puţinele revelaţii pe care le aveam şi pe care căutam să le fac cît mai expresive. Acest Haos pe care eu îl intenţionam cosmic se vede mai bine în “Quasimodo“ – prima mea carte-poem. Dar eu nu m-am depărtat de nici o învăţătură a lui Nichita Stănescu. Eu nu mai concep revelaţia cum a trăit-o domnia-sa. Dar nu mi-a spus niciodată: “Să trăieşti revelaţia aşa cum o trăiesc eu“. Mi-a spus ce este revelaţia, cum să ajung la ea, cum să intru în transă, cum să păstrez această disciplină de scris. Niciodată nu mi-a spus:”Să ai revelaţie creştină, budistă, mozaică, daoistă“. Nu mă interesa. Şi nici nu credea că mi se potriveşte: mă îndemna ca, la rîndul meu, să-mi ascult mesajul genetic. Or, în concepţia sa, acest mesaj, exprimîndu-se, te ducea spre un tip de revelaţie care îţi este propriu şi în care te simţi cel mai bine.
- Vorbeşti mereu despre un drum către revelaţie.
- Care este transa...”
6. „Eu îţi vorbesc despre transă. Îţi vorbesc despre cum se scrie, după ce eu am dovedit că ajung acolo. Eu îţi spun ţie ce-mi amintesc din ce trăiesc, care-i calea spre acolo. Deci ai în mine un practicant care-ţi face proba că ajunge şi trăieşte asta. îţi spun ce-mi aduc aminte, pentru că memoria nu-ţi funcţionează pe tot acest parcurs. După ce dictez, nu mai ştiu nici un vers din ce-am dictat. Eu îţi spun ţie adevărul.

           7. - Ajungi la revelaţie sau îţi este dăruită?
            - Păi ajungi la ea, ca să-ţi fie dăruită! Nu ţi se dăruieşte dacă n-ajungi la  ea! Sigur că-ţi este dăruită.
        - Ce înseamnă să ajungi la ea?
         - A intra în transă! Finalul reflecţiei pe care Cezar Baltag o face la cartea mea “Monologuri“ este acesta:”El nu are talent. El are nebunia care îl transcende“. Asta înseamnă – spus, aşa, pămînteşte şi domestic, să nu speriem lumea – capacitatea acelui artist de a intra în transă. De a nu-şi distruge trupul intrînd în transă! Că, după aceea, nu mai are cu ce să călătorească spre acele ceruri din care porneşte revelaţia. Şi înseamnă suma disponibilităţilor sale de a trăi ceea ce a văzut, a înţeles şi a enunţat. Dacă ideile ţi le mai poţi trăda cîteodată, revelaţiile nu pot fi trădate. Este fatal să-ţi trădezi o revelaţie. Ştii cum e revelaţia? Ca o operaţie de organe. Dacă ţi-ai scos ficatul şi ţi-ai pus ficatul altuia, nu-l mai poţi pune la loc pe al tău. Noul ficat te înlocuieşte fundamental. Ca şi revelaţia, rămîne în tine, deasupra posibilităţilor tale de a te schimba, de a renunţa la ea, de a o trăda, de a o umili. Orice fel de luptă împotriva gîndirii duce tot la gîndire. Orice fel de luptă împotriva unei idei duce la pierderea caracterului - dacă este ideea ta (mă refer la propria ta creaţie) - sau, dacă din caracter duci lupta ta împotriva acelei idei, la creşterea unui cerc în plus în tulpina copacului. Orice fel de luptă împotriva revelaţiei duce, pur şi simplu, la pierderea totală a minţilor. La distrugerea spiritului tău. Nu ai cum să lupţi împotriva propriilor revelaţii. Nici împotriva revelaţiilor altora. Uneori, nu le-nţelegi cînd le citeşti, dar le poţi înţelege zece ani mai apoi.

                 8.  Iată: dacă ai revelaţie şi n-ai transcendenţă, devii captiv în propria ta viziune. Ajungînd la revelaţie prin transcendenţă, te eliberezi chiar de propria ta viziune. De aceea, fericit este artistul care are revelaţie: devine autonom faţă de propria lui viziune. Cînd ai numai viziune, şi nu revelaţie, devii captivul acelei viziuni. Ea este ca o “fata morgana“. Te tot duci spre această viziune pînă cînd nu se ştie cum o să sfîrşeşti. Cînd ai transcendenţă, intri profund în sacru. Asta te eliberează de viziune şi-ţi dă gingăşiile unui copil, fericit lîngă mama lui, într-o zi de duminică de iarnă. Revelaţia te eliberează de propria ta viziune. Pentru revelaţie îţi trebuie şamanizare, deci transă şi transcendenţă – capacitatea, adică, de a-ţi transcende viziunea. Apropiat de ce vorbim acuma, a se vedea în “Antimetafizica“ – în capitolul “Despre arta poetică“ – raportul pe care Nichita îl stabileşte între revelaţie şi arcul de amortizare a revelaţiei. Arcul de amortizare a revelaţiei este viziunea”.
• După cum îşi aminteşte Aurelian Titu Dumitrescu, Nichita Stănescu "...voia să transmită neapărat. Simţea că e posesorul unor adevăruri pe care le-a descoperit şi n-avea cui să le dea. Şi, pentru că el nu se lăuda niciodată, zicea, recunoscîndu-şi indirect aceste merite: <<M-aş face de un ridicol total să fiu genial şi să mă laud că sunt genial. E stupid!>>... Înainte de a fi un poet de geniu, el era un spirit superior. Seducător, plin de farmec. Mi-a spus chestia asta nu lăudîndu-se, ci doar ca să-mi atragă atenţia asupra fenomenului. Era aproape disperat că n-are cui transmite. De-asta a şi început Nichita ANTIMETAFIZICA. Cine e deştept şi citeşte cartea asta cu atenţie trebuie să înteleagă acolo o formă de disperare a lui Nichita Stănescu de a comunica nişte adevăruri la care ajunsese, trăind tragic cîteva decenii din viaţa sa, distrugându-şi trupul, în numele unei iniţieri pe care n-avea cui s-o transmită. Trebuia s-o destăinuie cuiva care ar fi avut disponibilitaea nativă de a o duce mai departe, de a proba că Nichita Stănescu a avut dreptate cînd a zis cutare lucru. Iată, dom'le, s-a dovedit! A venit Titu, despre care Nichita a spus că a cumva, şi a scris nişte cărţi-poem, cu care dovedeşte că a avut o relaţie cinstită cu maestru său. Dovedeşte ca Nichita ştia ce spune despre poezie. Lui Nichita i-a ieşit figura asta! Prin ANTIMETAFIZICA, el constituie doctrina idealistă a revelaţiei. Una dintre puţinele doctrine idealiste autentic româneşti, care are ca bază revelaţiile eminesciene. Extinse, prin selecţie, în cultura lumii. Prin alăturare, prin comparaţie, prin adaos. Cum să creadă cineva că puteam el să-l izolez pe omul ăsta doi ani de zile, să-mi transmită el, în cîte o săptămînă, opt pagini de adevăruri fundamentale pe care le descoperea atunci? Cum să creadă cineva că între periuţa de dinţi şi ceaiul de pe masă, îi ieşea figura cu adevărul fundamental? Aia este o formă de disperare. Dar găsise nebunul care să probeze că Nichita Stănescu, cînd vorbea despre poezie, ştia ce spune. Chiar dacă eu mor mîine, lui Nichita i-a ieşit figura asta! I-a ieşit lui şi i-a ieşit poeziei naţionale! Se numeşte teoria revelaţiei. Mai sunt mari autori care scriu revelaţii, dar nu s-au gîndit dacă se numesc chiar aşa. După aia s-au recunoscut, după aia au început să umble cu aceste concepte care sînt ale lui Nichita, ca semantism aplicat în comentariul de poezie şi în gîndirea despre natura poeziei. Neştiind să se laude, obişnuia să se alinte zicîndu-mi:<<Bre, bătrîne, păi pe vremea mea nu  ştia nimeni cu balonul, dom'le>>"

 

• Ce a urmat? Vă voi povesti acum. Nu-l cunosteam personal pe Aurelian Titu Dumitrescu. Îl ştiam doar ca fiind discipolul cel mai iubit al lui Nichita Stănescu, împreună cu care scrisese „Antimetafizica“, o carte care a făcut vâlvă la începutul anilor ’80. Şi îi citisem volumele de poeme, publicate la „Litera“.

În 1996, făcuse parte dintr-un juriu convocat de editura „Vinea“, spre a-l desemna pe câştigătorul unui concurs de debut în poezie. S-a întâmplat ca insul să fiu eu. Un an mai târziu, la etajul al patrulea al Teatrului Naţional, unde se ţinea un târg de carte şi unde s-a lansat placheta laureată, Titu a vorbit în întâmpinarea ei. Apoi m-a felicitat, mi-a dăruit textul discursului şi a dispărut în mulţime. Către miezul nopţii, la închidere, m-am îndreptat spre liftul pustiu. Am intrat, am dat să apăs butonul de parter, când el s-a ivit îngândurat în prag. A intrat şi el, ne-am salutat iar, am pornit în jos. Patru etaje. Trebuia să-i spun ceva important, aveam la dispoziţie doar câteva secunde, visasem la momentul acela mai mult de un deceniu, dar mă temeam să nu gafez şi să-l tulbur. Etajul al treilea. Gata! Mi-am luat avânt si i-am zis: „Domnule, pe dumneata Nichita te-a învăţat să fii poet“. A ridicat întrebător ochii atât de verzi încât păreau negri şi a constatat că nu e singur în colivie. Etajul al doilea. Eram un tâmpit dacă dădeam înapoi: „Nu vrei să mă înveţi si pe mine ce te-a învăţat pe dumneata Nichita?“. M-a scanat cu privirea lui electrică, s-a oprit undeva deasupra frunţii mele şi a rostit apăsat: „Da“. Primul etaj. „Şi nu vrei să scriem împreună, aşa cum ai făcut dumneata cu Nichita, o carte despre poezie?“. Parter: „Ba da“. Uşile metalice s-au deschis . Peste o săptămână, începeam convorbirile noastre, în redacţia revistei „Viaţa Românească“. Timp de trei ani, acestea au însumat 24 de ore. Peste încă doi ani, apărea „Ateliere în paragină“, sora mai mică a „Antimetafizicii“. Mult mai târziu, Titu mi-a mărturisit că habar n-avea c-o purta în cap.
 

După încă un deceniu, Maestrul Sorin Dumitrescu avea să lanseze la editura „Anastasia” un studiu exploziv, „Tablou cu orbi”, care a zdruncinat din temelii toată exegeza de până azi despre opera lui Nichita Stănescu, demonstrând că revelaţiile cele mai abisale ale poeziei sale ultime, socotite de inteligenţa critică a vremii a fi nişte eşecuri literare, adică nişte texte lipsite de şarmul de până atunci,  sunt de fapt nişte uluitoare şi de netăgăduit revelaţii creştine, nişte experieri unice, nişte recunoaşteri şi abandonări ale cuvintelor lui Nichita în Cuvântul. Din această perspectivă şi remarcând că ATD girează din viaţă ediţia de lux a „Antimetafizicii”, efortul imens al editurii „Anastasia” capătă o anume rigoare. Ea anunţă astfel cutremurul planetar care stă să vină în paradigmele artei de aici şi de aiurea: dislocarea naturală a culturii renascentiste şi înlocuirea ei cu o alta. După exprimarea pe care Dumnezeu i-a „suflat-o” monahului Rafail Noica, ea poartă numele de „CULTURA DUHULUI SFÂNT”. Pe care o tot aşteptăm să vină „în timpul vieţii noastre, iar nu în timpul vieţii altora”, cum zicea acelaşi „antimetafizic” Nichita. ( Text de Ciprian Chirvasiu)

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite