INTERVIU Scriitoarea Ioana Nicolaie: „Înaintea unei operaţii chirurgicale, am hotărât să scriu «Pelinul negru»“

Volumul „Pelinul negru“, despre efectele exploziei  de la Cernobâl, e scris ca o formă de revoltă, punând în discuţie ce înseamnă normalitatea şi care sunt graniţele ce o despart de oamenii socotiţi cu handicap.

 Cernobâl înseamnă „pelinul negru“ sau „iarba neagră“, căci explozia centralei nucleare din aprilie 1986 nu se putea petrece decât într-o zonă a negrului, a amărăciunii.  Romanul „Pelinul negru“, publicat de Editura Humanitas, e scris, spune autoarea Ioana Nicolae, „din punctul de vedere e al unei fetiţe născute la câteva luni după dezastru a cărei existenţă e ca o frânghie care, pe măsură ce calci, se tot subţiază, până devine o sforicică ce sfârşeşte, inevitabil, prin a se rupe. Iar căderea nu înseamnă strivirea pur şi simplu de asfalt, ci scufundarea din uman în subuman“.

„Weekend Adevărul”: Naraţiunea din „Pelinul negru” este din perspectiva personajului principal, un copil de 7-9 ani, Bulţa Augustina. Ar fi fost acelaşi efect dacă naraţiunea ar fi fost una heterodiegetică?

Ioana Nicolaie: Oare cum se vede lumea prin ochii unei insecte? Dar prin aceia ai unei pisici? Dar prin aceia încă nedetectaţi, deşi ar putea exista, ai unui sertar? Dacă facem un exerciţiu de imaginaţie şi ne închipuim măcar parţial răspunsurile la aceste întrebări, putem intui şi de ce un autor alege să spună o poveste prin ochii unui personaj. Fetiţa-narator din ”Pelinul negru” îi oferă cititorului doar o parte a desenului, acesta fiind nevoit să-l umple. Agustina simte magic şi poetic, aidoma oricărui copil, deşi ceea ce-o înconjoară musteşte de dramă. 

Temele mari ale cărţii se referă la efectele Cernobîlului – copilul se naşte la câteva luni după explozia reactorului nuclear şi, fără să ştie, suferă urmările tragediei -, cât şi la anestezierea pe care oamenii o preferă oricând suferinţei brute. Agustina, deşi iniţial pare un copil obişnuit,  descoperă când ajunge la şcoală că oricât de mult s-ar strădui nu reuşeşte să citească. Cum acţiunea se petrece la începutul anilor nouăzeci când dislexia nu era ceva familiar, fetiţa rămâne repetentă de două ori, ulterior fiind trimisă la o şcoală pentru copii cu nevoi speciale.

”Pelinul negru” este, prin urmare, şi un inventar parţial al mecanismelor invizibile care duc la distrugerea stimei de sine. Ce înseamnă normalitatea şi care sunt graniţele ce o despart de oamenii socotiţi cu handicap este una din întrebările la care acest roman încearcă să răspundă. 

În multe cazuri, profilul unui personaj se modifică în timp ce romanul este scris. Cum vi se pare personajul Augustina acum, când romanul e în lume, faţă de clipa în care l-aţi conceput? 

E bine aşezat. Uneori vocea i se aude atât de tare încât pare strigată la megafon. Ce faceţi cu marginalii? rosteşte ea. Cum vă ruşinaţi încă de toţi handicapaţii? De ce nu le oferiţi condiţii? De ce-i condamnaţi pe părinţi la traume îngrozitoare? Cum de în comunităţile mici se găsesc încă ”nebuni” de batjocorit? Cum simt semenii de care râzi şi pe care-i arăţi cu degetul? Cine te învaţă discriminarea? Unde e compasiunea? Ce se petrece cu orfanii? Cum sunt crescuţi, cine-i îndrumă, câţi dintre ei au o viaţă acceptabilă?

Sau, din alt registru, de ce nu învăţaţi nimic din istorie? Cum de o explozie nucleară poate distruge milioane de vieţi fără să răspundă cineva pentru asta? Mai sunt şi alte întrebări care se referă însă la literatură, la minunea ei, la tot felul de fiinţe extraordinare precum un porc, sau un băieţel bun şi altruist pe nume Sever. E şi câte ceva despre Edenul împrejmuit de primii ani de viaţă. Şi mai e ceva, insuportabil de concentrat: dorinţa unor fetiţe închise într-o instituţie de-a avea şi ele o mamă.

Este foarte interesantă alăturarea dintre consecinţele unui eveniment precum cel de la Cernobîl şi perspectiva unui copil atins de aceste consecinţe. Cum a fost procesul de scriere a unui roman care să îmbine ceva atât de sumbru cu viziunea unei fetiţe precum Augustina?

Înainte de-a se face, orice carte seamănă cu un puzzle. Autorii strâng cartonaşe disparate cu câte un fragment din imagine şi-acela poate fi începutul sau centrul unei mari suferinţe, poate fi o dungă stacojie de dragoste sau pulberea de aur izvorând dintr-o floarea-soarelui răsărită misterios în molozul unui şantier. Cert e că niciodată nu poţi fi sigur că vei avea timpul, şi energia şi mai ales dorinţa de-a le pune pe toate cap la cap astfel încât să obţii desenul final. ”Pelinul negru” a venit încet, după ce-n cutia care-l strângea în mintea mea câteva puncte începuseră să fie deosebit de dureroase. 

Momentul în care am ştiut că e absolut necesar să-l scriu a izbucnit acut într-o sală de aşteptare, înaintea unei operaţii chirurgicale.

Cuiva apropiat mie urmau să-i fie extirpaţi nişte noduli care n-ar fi apărut niciodată fără explozia aceea nenorocită. Cum în cazul altcuiva la fel de apropiat mie fusese cancer, de data asta eram copleşită de groază. Şi ca să treacă timpul acela infinit de dinaintea venirii anestezistului am început să vorbim despre copilărie. Ne-am amintit tot felul, despre păpuşi străvechi, tutuane şi drugi, despre lumina verzuie care acoperea satul bunicilor mei, despre muşcatele umplând pridvorul, despre râul de lângă stâncă. Ea s-a oprit când a fost dusă în blocul operator, dar eu n-am scris ”sfârşit” decât după doi ani, când fusesem deja pentru câteva luni la Berlin, unde am şi migălit aproape jumătate din carte, şi după ce mă reîntorsesem în ţară unde am lucrat teribil de greu, din cauza programului deosebit de solicitant.

N-a fost uşor să stau atâta vreme în mintea unei fetiţe căreia i se destructurează sensurile, i se face praf şi pulbere lumea, pentru ca în final să aibă lipit de ea pentru totdeauna un gigantic certificat pentru persoană cu handicap psihic.

Dar ca să răspund totuşi ceva mai strâns la întrebare, tema urmărilor Cernobîlului mă preocupă de câţiva ani. Într-un volum de versuri al meu, ”Autoimun”, m-am străduit să surprind alte câteva manifestări, la fel de dramatice, ale acestora. Totuşi, cum poezia, indiferent de cantitatea de emoţie pe care ai turna-o în ea, are puţini cititori, probabil că nu e multă lume care să-mi fi citit acea carte.

                                                                                                   Ioana Nicolaie alături de fiul ei, Gabriel

Sunt foarte mulţi copii prezenţi în acest roman. Credeţi că dacă nu aţi fi fost profesoară aţi fi putut reda la fel de bine raporturile care se stabilesc între Augustina şi ceilalţi copii?

Nu-mi dau seama dacă îmi dă un avantaj predatul literaturii sau atelierele pe care le ţin pentru copii, inclusiv cele de scriere creativă, cum nu ştiu nici dacă faptul că am crescut într-o familie foarte numeroasă, cu doisprezece copii, eu fiind al patrulea, îmi influenţează felul în care optez pentru un narator, pentru un tip de scene, pentru nişte personaje, fie ele şi copii. Probabil că sunt importante toate acestea, însă nu doar ele, ci şi cantitatea de informaţie culturală la care am avut acces în timp, cărţile citite, eroii din ele care pot fi iubiţi câteodată mai mult decât aceia din viaţa reală, faptul că în studenţie m-a interesat în mod special teoria literară sau că am avut şi încă mai am mare încredere în variile forme ale literaturii. Dar şi mai mult decât acestea s-ar putea să conteze felul în care mă văd eu în oglinzile interioare. De multe ori îmi par o fetiţă de treisprezece, paisprezece ani care n-a luat în piept lumea. Deşi a crescut, a trebuit să facă faţă sărăciei teribile din anii nouăzeci – a-ţi cumpăra atunci un croisant însemna să ai bani -, a avut tot felul de slujbe – multe sunt surprinse în alt roman, ”O pasăre pe sîrmă” -, a trăit multe şi bune, şi frumoase, câteva şi grele, ba chiar a reuşit să-şi găsească timp să ducă la bun sfârşit câte-o carte sau alta. A ştiut de la bun început că în literatură e  mai simplu dacă-ţi iei un pseudonim masculin. Dar cum n-a făcut-o atunci, n-ar face-o nici acuma, când se mai iluzionează cu prea puţine lucruri. Căci sic transit gloria mundi, nu-i aşa?

Figura lui Sever, fratele fetiţei-narator, este una aparte. De ce tocmai el, dintre toţi fraţii, este păzitorul fetiţei?

Pentru că încă are vederea clară a copiilor, cea directă, neînceţoşată de verdicte, de probe la care ai fost supus şi pe care n-ai reuşit să le treci, de inflexibilitatea unei învăţătoare care nu mai vrea în clasa ei un copil diferit. Pentru Sever, Agustina e sora cu care se joacă frumos, pe care-o simte deplin şi pe care ştie că trebuie s-o apere. Din păcate, cum fetiţa are de trecut obstacole tot mai mari, ca acelea de la şcoala specială, care sfârşesc prin a o schimba şi pe ea, Sever rămâne îndărăt, aidoma unei fiinţe desăvârşite a paradisului iniţial.

Drumul fetei seamănă întrucâtva cu al fiecăruia dintre noi, căci dacă în primii ani de viaţă ne-am simţit cu toţii nemuritori apoi am fost izgoniţi afară, în realitate.

Agustinei, din păcate, i se adaugă şi altele, precum o excludere progresivă căreia, cu slabele ei puteri, nu poate să-i facă faţă. 

Sunt sfâşietoare scenele de la şcoala specială în care se vorbeşte despre mame... Imaginile cu grupurile de fetiţe chele care visează la mamele lor... Cât înţelege mama Augustinei din condiţia fetiţei?

Am spus de mai multe ori şi voi relua şi aici unul din lucrurile fără  de care ”Pelinul negru” ar fi avut altă faţă. Cele peste o sută de pagini care surprind viaţa unor copii dintr-o şcoală specială ceauşistă – căci povestea e plasată la puţin timp după căderea comunismului – pleacă dintr-un singur punct de tensiune.

Eram în primul an de facultate şi, cum urmau sărbătorile de iarnă, am fost rugată să preiau o fetiţă dintr-o şcoală specială ca s-o duc la ai ei în vacanţă. Se făcuse ger, începuse să ningă, văd şi acum înaintea ochilor trotuarul viscolit pe care păşeam ca să ajung în instituţia cu pricina. Am trecut uşor de poartă, am ajuns la directoare şi n-a avut nimic împotrivă să preiau copilul eu, o fată de doar nouăsprezece ani. Dar pentru că începuse o mică furtună de zăpadă şi mai erau câteva ceasuri până la tren, am fost nevoită să rămân în instituţie.

”Mama, când mă iei acasă?” m-a tras de mânecă prima fetiţă care mi-a ieşit în cale. Suferea de un strabism evident, dar în rest părea absolut normală. ”Mama, când mă iei acasă?” m-a apucat de geacă, la primul etaj, o alta. Şi când am intrat în dormitorul fetiţelor de clasa a doua, m-au înconjurat toate, ca să mă întrebe disperat un singur lucru: ”Mama, când mă iei acasă?” Aşa întrebau pe oricine ajungea acolo şi putea fi o posibilă mamă.

Şi-acest mama când mă iei acasă s-a fixat ca un sfredel în mintea mea şi a dus peste două decenii la scrierea unei istorii care se petrece parţial într-o şcoală specială. 

Cât despre mama din roman, ea trebuie să facă faţă propriei poveşti, la fel de traumatică şi, oricât de ciudat ar părea, la fel de nedreaptă. Ea rămâne ca un sâmbure de nucă nescos din coaja lui, pe care-l simţi însă cu partea de amar clar reliefată, cu doza de implacabil limpede arătată. Agustina vorbeşte despre ea răspicat, deşi încă nu poate s-o înţeleagă. Răspunsul la ghicitoare ar trebui să-l aibă cititorii şi nu mă îndoiesc că îl au.

Păpuşile Tutuana şi Druga devin reprezentări ale fluctuaţiilor interioare ale Augustinei. Până la urmă, creatoarea sa cum o vede, drugă şi tutuană,  mai degrabă tutuană, sau mai degrabă drugă?

Tutuană este un cuvânt inventat, în economia romanului servind nu doar pentru a denumi o păpuşă de care fetiţa e ataşată, ci şi pentru stabilirea unor contrarii în funcţie de care glisează povestea.

Tutuana este, prin urmare, proiecţia binelui şi a frumosului. Druga, prin opoziţie, este păpuşa urâtă şi pe care copilul o socoteşte rea. Fireşte că ea îşi doreşte să-i semene tutuanei şi nu drugii. Evoluţia personajului este, prin urmare, dublu vertebrată. Numai că ingenuitatea copilului şi felul lui luminos de-a vedea lumea sunt continuu contrariate de întâmplările prin care trece. Dacă o vreme e convinsă că va reuşi să rămână în ”normalitatea” familiei, a fraţilor ei, pe măsură ce creşte lucrurile se schimbă şi par a duce în direcţia opusă. Gradaţia aceasta a texturilor în interiorul cărora se mişcă Agustina mi s-a părut importantă. Cum reuşeşti să găseşti nodurile acelea care, deşi aparent minore, schimbă complet psihologia cuiva? Romanul acesta este, desigur, şi un studiu de caz. Cât despre relaţia mea emoţională cu acest personaj sau cu altele nu sunt foarte multe lucruri de spus. În fiecare pagină scrisă e implicată şi tensionată. Uneori, pe parcurs, fiindcă povestea se ramifică şi apar pe neaşteptate tot felul de situaţii noi, îmi doresc să găsesc căi de salvare. În cazul Agustinei însă n-am îndrăznit să fac prea mult, fiindcă nu eu, ci viaţa a ales pentru ea. Că răţuşca cea urâtă se dovedeşte o minunăţie de lebădă nu are prea mare importanţă, odată ce alţii au confecţionat deja eticheta. A fost greu să scriu multe pasaje din carte, n-o să uit cum după ce mă ridicam de la masa de lucru aveam nevoie şi de câte un ceas ca să reîncep să vorbesc, să pătrund din nou în realitate. Începeam să gătesc, căci urma masa de prânz, şi încetul cu încetul mă întorceam în mine. Până a doua zi când o luam de la capăt.

Unde aţi scris romanul?

L-am început la Berlin unde soţul meu, Mircea Cărtărescu, avea o bursă prestigioasă,  Wissenschaftskolleg. Cum n-am rămas decât trei luni acolo, iar reinserţia în ţară nu e niciodată simplă, am făcut o pauză destul de lungă până când, în vacanţa de vară – căci numai atunci am timp de lucru – am reuşit să-l duc la capăt. Apoi l-am mai ţinut nişte luni bune în computer, parcă nu venise momentul să fie arătat. Acum, după ce-a ieşit în lume, e pe cont propriu, sper să vorbească limpede pentru cât mai mulţi şi să ridice măcar două, trei semne de întrebare.

Ioana Nicolaie, alături de soţul său, scriitorul Mircea Cărtărescu 

Pentru că una dintre relaţiile prezente în roman este şi cea dintre profesor-elev şi pentru că dumneavoastră sunteţi profesoară, cred că pot să vă întreb care consideraţi că ar fi profilul unui pedagog pentru copii cu nevoi speciale? 

E discuţie lungă şi complexă. Până la ce se petrece într-o instituţie sau alta, ar trebui să ne preocupe măcar identificarea exactă a diferenţei. Una e să fii autist şi alta să ai un handicap fizic. Una e să fii dislexic şi alta să suferi de sindrom Down. Una e să fii hiperactiv şi alta e să te naşti cu retard mental sever. Şi-apoi, da, ar trebui să existe un personal specializat pentru fiecare categorie în parte.

Acum câţiva ani când am trăit pentru o vreme în Stuttgart am fost impresionată că vedeam pe stradă tineri sau copii afectaţi de sindromul Down. Călătoreau cu transportul public, vorbeau unii cu alţii, se comportau cât se poate de firesc în situaţiile sociale.

În România nu cred că am văzut vreodată pe cineva cu sindrom Down, poate doar la ştirile tv. Asta nu înseamnă că aceşti oameni nu există, ci doar că sunt ţinuţi îndărătul unui perete de ignoranţă, că sunt ţintuiţi în marginea aceea de unde nu te mai poţi întoarce.

Cum aţi ştiut când să opriţi povestea Augustinei? Cum v-aţi dat seama că este suficient?

Întrebarea aceasta îmi aminteşte de o alta pe care mi-a pus-o o cititoare. ”Dar ce s-a întâmplat până la urmă cu Agustina?” ”Păi ce să se întâmple?! Ce-am scris în carte!”. ”Nu, nu despre asta e vorba, ci despre ce s-a întâmplat după ce s-a terminat cartea?”. Or lucrul acesta mi s-a părut deosebit de măgulitor, căci esenţialul întrebării se referea la cantitatea de viaţă concentrată în roman. Dacă eroina mea îşi depăşise condiţia de personaj şi pătrunsese în realitatea acestei cititoare, nu puteam fi decât bucuroasă că-şi duce mesajul mai departe. Am avut multe reacţii de la cititori, spontane, ca impresii imediate, sub forma unor postări pe reţelele de socializare sau chiar a unor sms-uri. Am mulţumit pentru fiecare în parte şi m-am simţit norocoasă.

Pentru ce fel de cititor este „Pelinul negru”?

Pentru cel care călătoreşte prin el, desigur. Cel mai greu azi este să ajungi la publicul tot mai rarefiat, din păcate (să nu uităm că o statistică recentă ne plasează ca fiind cei mai necititori din Europa, doar 2% dintre români cumpără cărţi prin comparaţie cu 35% în alte ţări). Se publică mult, apar mereu volume foarte bune, scrise şi de autori români, de ce să cumpere cineva tocmai cartea ta? Dacă totuşi asta se întâmplă înseamnă că e ceva care o spijină. Poate e nevoie de povestea din ea, poate funcţionează şi terapeutic, aidoma tragediei antice care, după Aristotel, avea ca funcţie principală catharsisul, deci purificarea.

Spuneaţi, la un moment dat, într-un interviu, că scrisul de literatură pentru copii vă relaxează, în timp ce literatura de oameni mari vă tensionează. De ce, de această dată, aţi ales tensiunea?

Nu e neapărat vorba de o opţiune, aşa s-a întâmplat până acum. În momentele mele grele, căci şi artiştii se îmbolnăvesc, nu-i aşa?, nu m-am putut apropia de unele subiecte care mă preocupă, aşa că am ales să scriu pentru cei mici. Cărţile cu Arik mi-au fost de mare ajutor, pur şi simplu mă înveseleau. Apoi în ”Ferbonia” am plonjat cumva eroic şi m-am bucurat să trăiesc pentru o vreme într-o lume cu enigmă, cu suspans şi cu nişte fiinţe foarte haioase.

Dacă în volumele mele de versuri sau în romane am mai curând tonalităţi grave, în cele pentru copii mă simt liberă şi chiar cu umor. Nu-mi rămâne decât să le alternez, sunt convinsă că ambele talere sunt necesare pentru un bun echilibru.  

 În ce condiţii scrieţi? Diferă ele în funcţie de tipul de literatură pe care îl abordaţi?

Primul ingredient şi cel mai greu de procurat e timpul. După ce fug întreg anul, ca o furnică pierdută de muşuroi, sunt deosebit de bucuroasă când vine vara şi, în sfârşit, voi face doar ceea ce mă interesează. Nu plec în niciun concediu, căci numai gândul că mi-aş pierde câteva zile de lucru mă face să intru în panică. Îmi vizitez cel mult părinţii, pentru o săptămână, căci ei sunt departe, la Sângeorz-Băi, în nordul ţării, şi îi văd rar. Apoi încep să migălesc la un proiect care se lasă de cine ştie câtă vreme aşteptat. Ca să fiu eficientă, trebuie să scriu dimineţile, după o uşă care să mă separe de forfota casei. Cu toate acestea, băiatul meu vine încontinuu la mine, are mereu câte o întrebare de pus, unde-i şurubelniţa aia, dar cheia de la bicicletă, ce mâncăm azi etc.

Ce sentiment lasă finalizarea unui roman cu o astfel de încărcătură emoţională?

Am fost uşurată când am terminat ”Pelinul negru”. Am avut şi inima strânsă, căci mi-aş fi dorit cu adevărat ca finalul să fie totuşi altul. Şi mi-a părut rău să  mă despart de felul atât de tandru în care personajul meu vedea lumea. Mi-l închipui uneori pe un covor zburător pe care a reuşit să-şi salte întreaga familie, chiar şi pe tată, dar mai ales pe porcul Guiţu, ca să iasă  uşor din timp, cu toţii, şi astfel să se salveze.

Din ce am înţeles, urmează, din nou, literatură pentru copii. Ne puteţi da câteva detalii despre ce proiecte aveţi în această direcţie?

Aş vrea ca până în toamnă să termin un volum nou pentru copii, un fantasy în care eroii din ”Ferbonia”, Luvia, Fil şi Piper, au parte de tot felul de aventuri neaşteptate. Se va numi ”Vertijia”. Despre cum îl scot încetul cu încetul la iveală, despre ce găsesc în lumile noi pe care le explorez, voi spune mai multe când va fi gata. Deocamdată descopăr o materie diferită şi asta mă provoacă. Totuşi, abia aştept să se umple paginile şi să vină ziua aceea în care voi spune: ce bine, am răzbit şi de data asta! 

Numele: Ioana Nicolaie

Data şi locul naşterii: 1 iunie 1974, Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud.

 Starea civilă: căsătorită cu Mircea Cărtărescu.

 Studiile şi cariera:

A absolvit în 1997 Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.

 A lucrat în învăţământ, în presă şi în domeniul editorial.

A publicat mai multe volume de versuri („Poză retuşată“, „Nordul“, „Credinţa“, „Cenotaf“, „Autoimun“ – desemnat de către USR „Cartea Anului”  2013), antologia „Lomografii“, trei romane („Cerul din burtă“, „O pasăre pe sîrmă“, „Pelinul negru“) şi literatură pentru copii („Aventurile lui Arik“, „Arik şi mercenarii şi Ferbonia“).

A fost nominalizată la premii naţionale şi internaţionale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Volumul „Nordul“a apărut în germană, în 2008, „Cerul din burtă“ a fost publicat în 2013 în suedeză şi, în 2014, în bulgară, iar „O pasăre pe sârmă“ se traduce în sârbă. „Autoimun“ a apărut în bulgară în 2016. A fost inclusă în şaptesprezece volume colective româneşti.

Invitată pentru lecturi şi conferinţe la numeroase festivaluri naţionale şi internaţionale de literatură.

Locuieşte în: Bucureşti.