INTERVIU Alex Ştefănescu, critic literar: „M-am retras din viaţa amoroasă. Sunt un fost bărbat“

INTERVIU Alex Ştefănescu, critic literar: „M-am retras din viaţa amoroasă. Sunt un fost bărbat“

Mai exact, Alex Ştefănescu s-a retras în biblioteca sa, pentru a citi toate cărţile care se află în spatele fotoliului pe care stă. Citiţi despre ele în „Istoria literaturii române contemporane“ FOTO: Eduard Enea

Criticul literar Alex Ştefănescu (66 de ani) vorbeşte, cu asumată autoironie, despre aventurile sale din lumea literară şi despre potenţialele aventuri din lumea dominată de sexul frumos, prea frumos.

E o obişnuită aglomeraţie matinală într-un metrou bucureştean. Un oarecare tânăr ziarist citeşte cu un aer preocupat un volum. I-l dăruise, în ziua precedentă, criticul literar Alex Ştefănescu, la finalul unui excepţional interviu. Citeşte, râde şi-apoi începe să se foiască, să se încrunte şi iar să râdă. Spre dezaprobarea vizibilă a celorlalţi călători: „Nţ, nţ, nţ“. „Bărbat adormit în fotoliu“, volumul pe care-l citeşte ziaristul şi în care se găsesc toate lucrurile despre nu s-a vorbit la interviu, e format din texte scurte, ca nişte pastile. Mici crâmpeie din amintirile criticului literar, scrise de Alex Ştefănescu. Volumul are coperte mov pe care nu poţi să le păstrezi închise, aşa că textele debordează de umor.

Alex Ştefănescu e un povestitor aşa cum trebuie să fie un povestitor: e ager, spiritual şi sentimental. Iar întâlnirile cu el sunt dintre acelea care se ţin minte. Şi, uneori, se încheie aşa: „Aştept să mă vizitezi şi fără interes. De pildă, la iarnă, să facem un om de zăpadă. Ori la primăvară, când înfloreşte grădina“. Poate că de asta oamenii cu care a lucrat ţin minte glume şi întâmplări care încep aşa: „Alex Ştefănescu intră în birou şi...“.

„Weekend Adevărul“: De unde-aveţi umor, domnule Ştefănescu?
Alex
Ştefănescu:
E o bucurie de a trăi, o vitalitate pe care o am de când m-am născut. Şi e o bună-cuviinţă faţă de cei din jur: nu este politicos să apari în lume supărat. E ca şi când ai ieşi în pijama. Chiar dacă am momente dramatice, momente în care sunt descurajat, n-ar fi frumos să transmit şi celor din jur o stare proastă.

 

Are 17 volume de critică literară

 Numele: Alex Ştefănescu
 Data şi locul naşterii: 6 noiembrie 1947, Lugoj
 Starea civilă: căsătorit cu Domniţa Ştefănescu.
 Studiile şi cariera: Şcoala primară şi liceul le-a urmat la Suceava, între 1954 şi 1965.
A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti în 1970.
A lucrat în redacţiile publicaţiilor „Tomis“, „SLAST“, „România liberă“ şi „Magazin“ între 1971 şi 1989, pentru ca în 1990 să devină redactor la „România literară“ şi apoi, în 1995 – redactor-şef al revistei.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din 1977 şi a fost membru al Consiliului de Administraţie al TVR în perioada 1998-2002.
Este autorul a 17 volume de critică şi teorie literară, precum şi de antologie, jurnal politic, proză şi comedie romantică. De asemenea, a fost premiat de Uniunea Scriitorilor pentru „Istoria literaturii române contemporane (1941-2000)“.
A publicat peste 5.000 de articole de critică literară în presă.
La sfârşitul anului 1994 a înfiinţat o editură particulară,„Maşina de scris“, condusă de soţia sa, Domniţa Ştefănescu.
 Locuieşte în: Bucureşti.

 

Le-aţi câştiga empatia.
Îmi place să fiu simpatizat ca un om puternic, nu-mi place să fiu compătimit. Deşi am văzut că sunt femei cărora le plac bărbaţii incapabili, ca să aibă grijă de ei, să-i mângâie. Dar acum, pentru mine, nu mai e cazul, pentru că m-am retras din viaţa amoroasă – când am declarat asta, la 60 de ani, Nicolae Manolescu m-a-ntrebat ironic: „Din care viaţă amoroasă?“. Ne mai tachinam într-o vreme: el zicea, în glumă, că vrea să aibă cât mai multe aventuri amoroase, dar să nu se ştie, eu spuneam că vreau să nu am deloc aventuri amoroase, dar să se ştie că am.

V-aţi retras cu capul sus.
Când am împlinit 60 de ani, Biblioteca Judeţeană din Deva mi-a propus să mă sărbătorească acolo, într-o aulă. Când am anunţat că m-am retras din viaţa amoroasă, un tânăr a urcat pe scenă şi a spus la microfon: „Îi mulţumim din suflet domnului Ştefănescu pentru că s-a retras, fiindcă era un concurent foarte primejdios“. Alt tânăr obraznic a spus: „Dumneavoastră nu sunteţi deloc complexat în faţa tinerilor. Sunteţi bătrân, gras, aţi spus că sunteţi şi bolnav...“. I-am răspuns: „Păi, de ce să fiu complexat în faţa voastră când eu vă întrec la orice! Hai să facem un concurs pe loc! De literatură“. Sala: „Normal, la literatură vă pricepeţi, sunteţi specialist“. „Atunci de umor.“ „Lăsaţi-o cu umorul, că dumneavoastră aveţi experienţă.“ „Atunci o partidă de şah!“ „Domnule Alex Ştefănescu, nu ne aburiţi! Un concurs de sex facem?“ Ăla era momentul culminant. Trebuia să ies din situaţia aceea, altfel era pierdută partida. Le-am răspuns: „Sunt de acord şi cu un concurs de sex. Îl desemnaţi pe cel mai macho dintre voi, să vină aici pe scenă. Dar cu o condiţie, să fie echitabil: el o face cu o tipă din generaţia mea şi eu cu o tipă din generaţia voastră“.

„Să le fie ruşine că nu sunt geniali!“
Sunte
ţi o persoană conflictuală?
Îmi place competiţia. Stările conflictuale nu sunt pentru c-aş avea un spirit distructiv. Nu sunt negativist, nu-mi place să descurajez oamenii, dar îmi place foarte mult competiţia. Ce mă miră cel mai mult la tineri e că sunt apatici. M-aşteptam ca în rândurile lor să fie o explozie de exuberanţă, de entuziasm. A fost o grevă a liceenilor în urmă cu câţiva ani: şi-au pus pe piept o pancartă pe care scria „Nu suntem geniali!“ pentru că li se cerea să înveţe prea mult. Le-am spus că m-aşteptam să protesteze că învaţă prea puţin. În al doilea rând, cum să se laude cu faptul că nu sunt geniali? Să le fie ruşine că nu sunt geniali! Orice tânăr trebuie să fie genial. Apoi, să constate cu tristeţe că nu e. Avem o viaţă unică, nu-i păcat să ne-o trăim ca oameni mediocri? E extraordinar de trist.

Dar dumneavoastră aţi constatat până acum că nu sunteţi genial?
Da.

Când?
În ultimii ani, când am văzut că sunt bolnav de inimă, că n-o să mai am mult de trăit şi că proiectele mele literare rămân nerealizabile. Credeam despre mine cu totul altceva. Şi anume că o să fac o operă care să intereseze umanitatea, nu un cerc restrâns dintr-o ţară mică. De exemplu, pe Adrian Păunescu l-am întrebat când se poate considera cineva un scriitor realizat, celebru. El a zis: „Atunci când cineva îţi trimite din străinătate o scrisoare pe care scrie doar numele şi ţara, iar scrisoarea ajunge la destinaţie“. Aşa cum spunea că i s-a întâmplat lui.

Lansarea cărţii „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”





 

M-am îmbolnăvit de inimă“

Dumneavoastră aţi primit altfel de scrisori după lansarea „Istoriei literaturii române contemporane“. Câteva dintre ele te înfioară. V-au afectat?
Eu am lucrat 10 ani la cartea asta. M-aşteptam să fie reacţii diferite, ca unii să se înfurie. Dar reacţiile au fost atât de violente, încât atunci m-am îmbolnăvit de inimă. Am ţinut o evidenţă: s-au scris 270 de articole: 100 pentru şi 170 împotrivă. Dar astea împotrivă erau scrise cu o ură devastatoare, nu puteai să le rezişti psihic. Unul zicea: „Păstrăm oricând în casă o sticlă de şampanie pentru momentul fericit când vom afla că Alex Ştefănescu a fost lovit de tramvai“.

Oribil!
Şi părinţii mei trăiau. Sunt câteva lucruri de spus: cine m-a tratat cu atâta duşmănie? Cei despre care n-am scris nimic în „Istorie“. „Dar eu nu exist?“, mă întrebau. Dar pe harta României pe care apar fluviile şi râurile nu apar şi pârâiaşele. Apar lacurile, apare marea, dar nu apar bălţile care se formează după ploaie. Unele pretinse personalităţi dispar, prin reducere la scară, dar nu pentru că le-am exterminat eu. Octavian Paler m-a lăsat cu mâna întinsă la o recepţie şi mi-a vorbit cu multă duşmănie. Alţii, pentru că am scris prea puţin sau n-am scris îndeajuns de elogios despre cărţile lor. Alţii, pentru că, deşi am scris elogios despre ei, i-am elogiat şi pe alţii, care erau duşmanii lor. Dar cel mai tare m-au duşmănit cei care ar fi putut să scrie ei cartea şi n-au scris-o.

Ori cei care au scris-o puţin mai târziu?
Da, chiar Nicolae Manolescu. El m-a susţinut toată viaţa şi îi sunt infinit îndatorat pentru ce a făcut pentru mine. Dar, în momentul în care am început să am succes, s-a enervat groaznic. Mă jignea în public, era exact ca o femeie geloasă. Manolescu e criticul literar numărul unu al ţării noastre de după război. Dar el vrea să fie primul în orice moment, în orice privinţă.

Cum l-a salvat sora de la moarte


                                                                               La 2 ani, alături de părinţii săi
Care-i prima amintire pe care-o aveţi?
Eu sunt unul dintre puţinii oameni care au amintiri din vremea când sugeau la ţâţa mamei lor. Am supt până la 4 ani. Am fost un mare răsfăţat. De la 24 la 28 de ani, mama aşteptase să facă un copil. S-a bucurat extraordinar când a rămas însărcinată şi m-a iubit extraordinar de mult. Îmi aduc aminte perfect când s-a născut fratele meu. Pe vremea aia, naşterile se făceau acasă, cu moaşă. Dar bărbaţii erau alungaţi din jurul femeii de către moaşă. Eu cu tatăl meu stăteam într-o cameră alăturată şi aşteptam cu emoţie ca mama să nască. Din curiozitate, am deschis uşa să văd ce se întâmplă. L-am văzut pe fratele meu – pe care-l tachinez acum pentru asta. M-am speriat groaznic. L-am întrebat pe tata: „Ce-a păţit mama?“. Pe vremea respectivă, aveam o păpuşică de cauciuc vopsit, sub formă de marinar. Avea şi părul desenat pe cap. Tata a improvizat: „Mama a înghiţit din greşeală marinarul, iar acum au venit să i-l scoată“. Exact când zicea tata asta, m-am uitat alături, unde am văzut marinarul.

În 1956, Alex Ştefănescu mai mângâia corzile vioarei

Eraţi răsfăţat. Nu v-aţi simţit nedreptăţit având un frate?
Când s-a născut sora mea eram foarte gelos. Eram obişnuit să fiu iubit, alintat şi, dintr-o dată, atenţia se concentrase asupra nou-născutului. Am fost surprins de părinţi în faţa căruciorului ei cu un ciocan uriaş. Să-nlătur rivalul. Sora mea s-a dovedit însă cea mai bună fiinţă din câte am cunoscut. Mergând până la sacrificiu. Odată m-a salvat şi de la moarte.

Un romantic pe dealurile Sucevei

Cum?
Când eram copii, s-a spart gheaţa de deasupra unui pârâu. Am intrat sub gheaţă. Pârâul avea ape repezi şi, dacă mă ducea mai la vale, eram mort, nu mai aveam cum să ies. A sărit şi ea, m-a tras de acolo, ne-am udat amândoi, dar m-a salvat. Şi acum ar face la fel. Fraţii mei sunt profesori universitari, sunt mult mai deştepţi decât mine, fac lucruri mult mai importante decât mine, dar nu sunt la fel de cunoscuţi ca mine. Munca asta a lor, ştiinţifică, nu e atât de vizibilă într-o societate.

Întâlnire între tată şi fiu, peste Prut

Pe bunicul dumneavoastră l-aţi cunoscut, în adolescenţă, peste Prut. Cum s-a întâmplat?
Cu tatăl său, înainte de admiterea la facultate

Tatăl meu, în momentul când s-a stabilit că o parte din nordul ţării trece la ruşi, conform pactului Ribbentrop-Molotov, făcea armata la Marină, pe un vas fluvial, pe Dunăre. Comandantul l-a chemat şi i-a spus: „Din acest moment, Herţa rămâne la URSS. Mai e o perioadă de graţie de trei zile, în care care poţi să hotărăşti dacă rămâi acolo sau în România“. „Rămân în România, pentru că România este ţara mea şi cu timpul o să încerc să-mi aduc şi părinţii.“ Prin scrisori erau cenzurate, cu mare greutate, au stabilit o legătură. Tata s-a înţeles cu bunicul meu să vină într-o anumită localitate pe malul stâng al Prutului, iar tata să vină pe partea românească, să se vadă peste râu, asistaţi de grăniceri. Grănicerii din Republica Moldova erau foarte ameninţători, erau cu armele îndreptate asupra bătrânului. Tatăl meu găsise mai multă îngăduinţă la grănicerii români şi m-a luat şi pe mine. Cu mine de mână, a apărut în faţa tatălui lui, care era la o distanţă foarte mare. Au povestit, în câteva fraze, ce face fiecare, cum o duce. Tata plângea. Bătrânul mi-a zis mie: „S-ajungi să conduci ţara, să faci ceva pentru ca pământul ăsta să se întoarcă la România!“. Mai impresionant este ce mi-a povestit Grigore Vieru: biserica din satul unde era el născut fusese transformată de sovietici într-un depozit de materiale. Nu mai aveau biserică, nu mai aveau preoţi. La Paşte, când voiau să sfiinţească pasca şi cozonacul, femeile aşteaptau să bată clopotul la o biserică românească de peste Prut şi ridicau în văzduh bucatele, pentru ca sunetul clopotului să le sfiinţească. Mă mir că vă interesează astfel de lucruri. De obicei, vine o nouă generaţie care are alte preocupări.

Tineri critici literari, în 1979 Valeriu Cristea, Alex Ştefănescu, Gabriel Dimisianu, Eugen Simion şi Nicolae Manolescu (de la stânga la dreapta)

Vă adresaţi şi lor. Sunteţi, de pildă, blogger adevarul.ro.
(râde) În primul rând, eu nu-i consider pe tinerii de azi nici mai presus, nici mai prejos decât pe cei dinaintea lor. Ceea ce contează este numai şi numai valoarea individuală. Un bătrân degeaba e bătrân dacă e un prostovan, iar un tânăr fără experienţă poate avea o inteligenţă sclipitoare. Eu vreau să ţin pasul cu cei tineri şi să-i provoc la întrecere oricând. Aşa că vreau să fiu bun şi la Internet.

Înainte de 1989, făceam curte unor librărese ca să-mi pună cărţi deoparte. Mi-aduc aminte o scenă amuzantă: era o librăreasă într-un halat albastru, cu buzunare în faţă. Am vrut să-i dau o ciocolată, dar ea mi-a făcut semn să am grijă să nu vadă ceilalţi din librărie. Atunci, cu spatele la ea încercam să-i bag ciocolata în buzunar. O tot pipăiam, ea chicotea. Nu găseam buzunarul.

„Fu..-o, bă!“ „Mulţumesc, nu ştiam mai departe“

Citiţi comentariile din subsolul articolelor?
Cum să nu! Şi îmi place să le răspund, să îi surprind. Să vă dau un exemplu din viaţa de fiecare zi: eram elev şi mă plimbam cu prietena mea prin parc, în Suceava. Stăteam pe-o bancă, arbori bătrâni, statuia lui Ştefan cel Mare. Eram foarte emoţionat pentru că era prima dată când o sărutasem. Ea era ruşinoasă. Alături, era un grup de trei muncitori care rânjeau grosolan. Unul dintre ei a strigat: „Fu...-o, bă!“. Am simţit că-mi cade cerul în cap, pentru că îmi stricau un moment aşa de frumos, de delicat. Mi-ar fi plăcut să-i bat pe toţi trei, dar n-aveam nicio şansă! M-am ridicat de pe bancă, m-am dus către ei, ei au încremenit de uimire, m-am dus la ăla care-a strigat, i-am întins mâna şi i-am spus: „Îţi mulţumesc, domnule! Mi-ai dat o idee excepţională. Chiar nu ştiam ce să fac mai departe!“.

Cum au reacţionat?
Din cauza surprizei şi fiind proşti, li s-a blocat mintea. Eu i-am lăsat, m-am dus înapoi la fata mea. Ei încă nu-şi reveniseră din stupoare, dar mi-am dat seama că, atunci când vor realiza că mi-am bătut joc de ei, se vor înfuria. Am plecat repede. Pe drum, ea mi-a spus cu umor: „Alex, tu ai vorbit serios?“.

Şi aţi rămas mai mult timp cu fata respectivă?
Nu. A fost, cum se întâmplă în adolescenţă, o poveste frumoasă, de-o vară.

„Ticălosule! Vei fi strivit de roata istoriei!“


Aţi candidat de două ori la alegerile parlamentare.
Am pierdut alegerile pentru că am reprezentat un partid care n-a avut succes. Eu am un mare respect pentru PNŢCD. Încet-încet, acum acest partid renaşte.

Cu cine aţi votat pe 20 mai 1990?
Cu Raţiu.

Când aţi devenit membru în partid?
În ’94.

V-aţi ars carnetul de membru PCR?
Nu. L-am pus în arhivă. Soţia mea, ploieşteancă, ironică, mi-a spus, când s-a prăbuşit PNŢCD-ul: „Bravo, Alex, în două partide ai fost de-a lungul vieţii şi ambele s-au prăbuşit!“. În Partidul Comunist trebuia să intri dacă voiai să lucrezi în presă. Era o condiţie – la fel cum trebuie să mergi acum cu buletinul de analize medicale ca să te angajezi.

Vi s-a propus sau aţi cerut dumneavoastră?
Mi s-a explicat că, dacă nu sunt membru de partid, nu pot să lucrez în presă.

Şi aţi acţionat în consecinţă.
Da.

„Nu ştiam că există Securitatea“

În timpul facultăţii aţi fost anchetat de Securitate, dat afară din UTC, pentru pamfletul „Ţăran şi secretar“, după „Împărat şi proletar“ al lui Eminescu.
Acea parodie a fost de unică folosinţă. Am scris-o pentru un chef la căminul studenţesc. Eu nu eram un luptător anticomunist, eram un tânăr naiv, venit de la Suceava, care nici nu ştia că există Securitatea. Aveam însă nişte reacţii de bun-simţ la ceea ce vedeam în jurul meu: vedeam că ţăranii o duc mult mai prost în Gospodăria Agricolă Colectivă decât atunci când lucrau individual pământul. Apoi, am văzut că bunica mea a fost obligată să intre în Gospodăria Agricolă Colectivă, alţii au fost ameninţaţi, bătuţi sau chiar omorâţi. Aşadar, ce am făcut eu n-a fost o politică anticomunistă, cum mi-ar plăcea acum să fi făcut.

Nu i-aţi spune „disidenţă“?
În niciun caz. Pentru că nu aveam conştiinţa opoziţiei mele politice. M-am născut în 1947, cu o lună înainte de a fi alungat Regele. Mi-am trăit viaţa numai în interiorul comunismului. Nu aveam nici termen de comparaţie. Cei care trăiseră şi înainte de război se aflau într-o situaţie dramatică, fiindcă puteau să compare. Reacţiile mele erau de bun-simţ, nu aveau nimic subversiv. Dacă m-ar fi luat cineva deoparte şi mi-ar fi spus că suntem o ţară care a pierdut războiul, că am fost ocupaţi, că trebuie să încercăm să trăim şi aşa, că nu avem de ales, poate m-ar fi convins. Cea mai mare dorinţă a mea era ca Dumnezeu să ia România cu totul şi s-o mute cât mai departe de URSS. Dar nu aveam o conştiinţă politică. Eram un adolescent, citeam Dostoievski, Tolstoi, eram cu gândul la univers, cu privirea după fetele frumoase din jurul meu.

Am fost odată la o spălătorie de maşini unde totul funcţiona foarte bine, iar patronul era un ţigan. M-am dus să-l felicit. Nu-i venea să creadă! A zis că sunt primul care vine să-i spună că a făcut un lucru bun. Când văd ceva frumos vreau să spun lucrul acesta! Este important să ne susţinem moral unii pe alţii.

18 ore pe zi, la Malmaison

Cum a decurs ancheta?
A fost foarte brutală. Deşi n-am fost bătut, am fost anchetat săptămâni la rând, uneori şi 18 ore pe zi, într-un subsol la Malmaison.

Locul unde a fost chinuită elita României.
Toţi cei care au trecut pe acolo până în ’66 au făcut închisoare. Eu am nimerit într-o perioadă de dezgheţ ideologic şi am scăpat cu o pedeapsă administrativă.

Un Robespierre trimis la ghilotină

Ce vă întrebau?
Era un anchetator mai în vârstă care mă ameninţa mereu că mă bate şi unul mai tânăr care îmi dădea de înţeles că el e mai prietenos şi că nu vrea să-mi facă rău. Mă obligau să reconstiui toate afirmaţiile făcute în ultimul an: pe stradă cu o fată, la un seminar, într-o pauză, la un restaurant unde beam o bere cu prietenii. Ziceau aşa: „Inculpat, recunoşti că pe data cutare, la ora cutare, la restaurant cutare, ai spus că în România se face o industrializare forţată care nu este compatibilă cu stilul de viaţă românesc?“. „Nu-mi amintesc!“ „Cum să nu-ţi aminteşti, ticălosule?! Nu-ţi dai seama că ai să fii strivit de roata istoriei? Eşti un nemernic, un duşman al regimului, rişti să fii împuşcat, ai să fii condamnat la moarte!“ „Nu-mi amintesc, dar, dacă dumneavoastră spuneţi, admit. Recunosc că de gândit aşa gândesc!“ Ăştia scriau cu mâna lor, în limba lor de lemn, iar pe mine mă puneau să semnez. Eu mai făceam corecturi, că mă îngrozea limbajul acela atât de grosolan. Nu eram deloc curajos, plângeam ca un copil. Nu înţelegeam ce au cu mine, nu ştiam dacă am să ies de acolo. Altă chestie barbară pe care au făcut-o şi pentru care nu pot fi iertaţi a fost când s-a organizat şedinţa de excludere din UTC.

Ce s-a-ntâmplat?
Atunci m-au luat într-o dubă şi m-au însoţit de la Malmaison până la facultate. Pe drum, ca să-şi bată joc de mine, mi-au spus că mă duc în afara Bucureştiului să mă execute, că am fost condamnat la moarte. Atunci, am trăit un moment de panică groaznică. M-am zbătut ca un animal captiv să scap de acolo, voiam să sar din dubă. Ţin minte că aveam un sacou care, în cursul acelei zbateri, s-a pierdut prin dubă. Am ajuns la şedinţa UTC într-o cămaşă albă. După ce-au trecut anii şi a căzut comunismul, unul dintre martorii acuzării, colegul meu, George Radu Serafim, a scris un articol care spunea că ar depune din nou mărturie, dac-ar mai avea ocazia. Spunea că, pentru a impresiona fetele, Alex Ştefănescu a venit într-o cămaşă albă, ca şi când ar fi fost un Robespierre trimis la ghilotină. A vrut să braveze, să facă pe eroul în faţa noastră.

Cei 18 ofiţeri de Securitate

V-aţi văzut dosarul la CNSAS?
Da. A fost un moment emoţionant. Scrisesem poezia „Ţăran şi secretar“ pe o hârtie pe care am motolit-o şi am aruncat-o la coş. Am găsit-o în dosar netezită, dar păstrând urmele mototolirii. După 40 de ani, am găsit hârtia care-mi adusese atâta rău.

Aţi avut alte surprize la CNSAS?
Am avut o surpriză plăcută să văd că niciunul dintre colegi nu era informator;  au fost doar martori ai acuzării. Asta arată că nu informau Securitatea în mod sistematic, ci au fost constrânşi să dea informaţii în legătură cu mine. Neplăcut m-a impresionat faptul că de mine s-au ocupat, în total, 18 ofiţeri de Securitate. 18 bărbaţi bine îmbrăcaţi, bine plătiţi, cu maşini la scară, aveau ca obiect al activităţii terorizarea unui tânăr de 19 ani. Ce ruşine! Ei aşa îşi justificau salariile.

„Vasilico, vino, măi, să jumulim o gâscă!“


Unde-aţi primit repartiţie după absolvire?
Într-un sat, Cajvana, din nordul ţării. I-am scris lui Nicolae Manolescu să mă salveze de-acolo. Era un secretar de partid care mi-a cerut să caut în cărţile lui Eugen Ionescu o piesă cu comunişti. Eugen Ionescu numai piese cu comunişti nu scrisese! Era 1971, când se împlineau 50 de ani de la aşa-zisa înfiinţare a Partidului Comunist. „Dumneavoastră sunteţi singurul cu facultate din satul nostru. Să căutaţi...“ „Dar n-a scris...“ „Căutaţi mai bine!“ Era atât de mare noroi în satul acela că, la un moment dat, mi-am pierdut un pantof definitiv în noroi. Mergeam, noroiul mi-a prins pantoful, m-am aplecat să-l caut şi nu l-am mai găsit. A dispărut fără urmă.

Eraţi profesor?
Eram profesor la o şcoală generală. Am făcut un gest de care sunt mândru. M-am căsătorit în 1970, exact în anul terminării facultăţii. Eu şi soţia mea, Domniţa, eram hotărâţi, oricum, să ne căsătorim. Dacă ne-am fi căsătorit înainte de repartiţie, am fi primit 0,50 puncte în plus la medie şi am fi putut obţine un post mai bun. Dar am hotărât că e nedemn să folosim dragostea noastră ca să obţinem un avantaj administrativ. Şi ne-am căsătorit după repartiţie. Am plecat la ţară împreună. Acolo erau posturi câte voiai, pentru că nu fusese niciodată un licenţiat şi era şcoala plină de suplinitori.

Cum era?
Mi-am luat foarte în serios munca de profesor, dar nu puteai să predai nimic acolo. De exemplu, în timpul orei veneau ţăranii şi-i luau pe copii la muncă. Nici nu ziceau „Bună ziua!“. „Vasilica, vino, măi, încoace, că trebuie să jumulim o gâscă!“ O luau pe Vasilica şi o duceau. „Staţi puţin“, îi rugam, dar nici nu vorbeau cu mine. Profesorul era un intrus, un personaj inoportun acolo. Unii nu-şi trimiteau copiii la şcoală deloc. Mă duceam în curţile lor şi-mi arătau toporul. Acolo erau foarte mulţi ceangăi, nu predominau românii.

Cum li se spunea fetelor?
Cum să li se spună? Fete! A, cum le chemau? „Fă!“

Nu, nu! Cum se cheamă fata de ceangău?
(râde) Nu m-am gândit. Nu poţi să-i spui „ceangoaică“.

Ironiile frumoasei Domniţa Andreiovici din Ploieşti


Cum aţi sedus-o pe viitoarea doamnă Ştefănescu?
Eu aveam un foarte bun prieten, George Arion. Odată, stăteam noi în ultimul rând, într-un amfiteatru, şi ne uitam la fetele din anul nostru: 165 de fete erau. Şi 5 băieţi. Un paradis al fetelor frumoase. Eu acum am aflat, la bătrâneţe, că eram foarte apreciat de fete. Eu credeam că n-am niciun succes. Mi-a povestit o colegă că eram poreclit „Mirabila sămânţă“, titlul unui volum de Lucian Blaga. Porecla mea literară este şi erotică. În fine, în loc să urmărim cursul, eu şi George stabileam un top al celor mai frumoase fete din an. Pe locul I am hotărât amândoi că trebuie să o înscriem pe Domniţa Andreiovici.

Şcoala de la Berceni: Tania Radu, Domnita Ştefănescu, Dan C.Mihăilescu, Alex. Stefanescu, Gabriel Liiceanu, în grădina lui Alex Ştefănescu

Andreiovici?
E un nume sârbesc. Ea vine dintr-o familie foarte bună din protipendada Ploieştiului. Familia ei era vizitată în mod frecvent de părintele Galeriu, care a ajuns apoi faimos, de Toma Caragiu, care lucra la Teatrul din Ploieşti, numele unui strămoş al ei a fost dat unei străzi din Ploieşti, pentru că a contribuit la modernizarea oraşului, iar unchii ei au fost proprietarii unui conac mare la Valea Călugărească, cu o pivniţă de 200 de metri pătraţi, au avut dealuri cu plantaţii de viţă de vie şi chiar păduri şi munţi. Conacul a devenit, după naţionalizare, sediul IAS.

Miliţianul incult şi familia Andreiovici

Au făcut închisoare?
Unchii ei, da. Bunica şi alţi membri ai familiei au fost bătuţi să recunoască faptul că au ascunşi bani de aur. Iar în casa ei s-a instalat un miliţian. În timp ce ea cu părinţii şi fratele erau la mare, un miliţian cu familia lui s-a instalat în casa lor. La întoarcerea de la mare, i-au găsit acolo. Pe ei, Andreiovicii, i-au lăsat doar în două cămăruţe şi un WC care a trebuit să fie şi a fost ani la rând şi bucătărie. Apoi miliţianul care avea doar câteva clase primare voia să-şi continue studiile, dar nu învăţând, ci invocându-şi funcţia şi ameninţând cu ea. Noaptea, târziu, după ce îşi lua supradoza zilnică de alcool, bătea cu cizmele în uşa familiei Domniţei şi zbiera, ameninţând că dacă banditul de tată al Domniţei, care era profesor, nu îl ajută să ia note de trecere la şcoală, îl trimite direct la Canal. Au trăit momente groaznice. Dar eu nu ştiam despre Domniţa decât că era foarte frumoasă.

Deci, era pe locul I.
Aşa că am hotărât să mă căsătoresc cu ea. Dar fără să-i spun şi ei. Eu cu George Arion am stabilit că e cea mai frumoasă. I-am spus: „Mă căsătoresc cu ea!“. „Ba mă căsătoresc eu!“ „Nu, eu am zis primul!“ Au trecut cinci ani de facultate şi nu i-am zis nimic. Într-o zi, o văd cu o verighetă la mână. M-am speriat groaznic.

„În zori, am stabilit că ea va rupe logodna“

Dar nu vă vorbeaţi?
Mai făceam câte-o ironie, dar colegial. Nici nu ne-am plimbat, nimic. Oricum, m-am mirat că se mărită din moment ce eu hotărâsem să se mărite cu mine. L-am trimis pe George ca mesager. Dar el, în loc să-mi fie loial, i-a făcut curte. Nu i-a ieşit. Până la urmă, a stabilit o întâlnire între ea şi mine. Ne-am plimbat o noapte întreagă şi, în zori, am stabilit că ea va rupe logodna. Inelul nu era de căsătorie, era doar logodită cu altcineva. În familiile din lumea bună de pe vremuri, logodnele se puneau la cale de către familii. Era hotărât să se mărite cu cineva din Ploieşti.

Şi-ntr-o noapte aţi convins-o?
Ne-am plimbat pe străzile Bucureştiului, iar inelul de logodnă l-a aruncat într-un lac. Ea nu-l plăcea deloc pe acela, dar se logodise şi pentru că era o presiune socială. Trebuia să te măriţi, să nu rămâi fată bătrână. Alţii au comentat după aceea prozaic: „Nu era păcat de aurul ăla?“. Mai ales că, după aia, am umblat să găsim aur pentru noi, pentru că în timpul comunismului nu se găsea aur.

Ce-aţi făcut?
Se găseau peniţe de aur, aşa că am cumpărat foarte multe peniţe de stilou, pe care le-am dat la bijutier. Verighetele noastre sunt făcute din peniţe. E un simbol... involuntar.

Cărţile nu mai sunt favorizate acum de împrejurări, dar e mai bine! Să intre în concurenţă liberă cu toate tentaţiile care există. Scriitorii să-i seducă pe cititori dacă pot! Dacă nu, înseamnă că nu merită. Sunt mulţi scriitori care se plâng că publicul nu mai este ce-a fost. Este ruşinos! E ca un bărbat care s-ar plânge că o femeie nu se lasă cucerită de el.

N-aveţi copii.
Nu. Noi am hotărât să n-avem copii. Ni se părea că e prea urât în comunism şi că nu putem să livrăm comunismului un copil care va fi educat de acest sistem. Va fi şoim, pionier, UTC-ist, va trebui să-l ajutăm să fugă din ţară. În sfârşit, ni s-a părut că nu putem să aducem pe lume un copil în regimul în care trăim. E o pierdere să nu ai un copil, dar este şi un avantaj, dacă te ocupi de literatură, pentru că poţi să faci exclusiv asta. Cu soţia mea m-am înţeles foarte bine – mă înţeleg în continuare. Suntem de 43 de ani împreună şi, neavând copii, ea a devenit copilul meu, iar eu copilul ei. Ea este ironică şi, când am eu elanuri romantice la vârsta asta, ea mi le retează.

Ce spune?
Păi, odată i-am spus: „Domniţa, toate personalităţile au câte-o amantă tânără, numai eu nu am! De ce crezi?“. M-aşteptam să spună că eu sunt un om cinstit, care nu-şi înşală soţia, dar mi-a spus: „Pentru că nu eşti personalitate!“.

„De fapt, sunt un fost bărbat“

Mereu povestiţi despre domnişoare frumoase, aşa şi pe dincolo. Ce spune soţia?
Am fost odată la o întâlnire cu mai mulţi intelectuali, unde s-a improvizat un concurs de umor. M-am dus la microfon şi-am zis: „Sunt căsătorit cu soţia mea de-atâta timp. De-a lungul anilor, am avut două obsesii în legătură cu ea: să nu mă-nşele şi să nu mă prindă“. Credeam c-am luat locul I. Dar a venit ea la microfon şi-a spus: „Aşa este. Dar nu i-a reuşit niciuna dintre ele!“. Eu, de fapt, sunt un fost bărbat.

Ce-nseamnă asta?!
Am făcut acum un turneu de conferinţe, unde m-am fotografiat cu foarte multe femei frumoase la cererea lor. Recordul este cu 13 femei frumoase. Superbe. M-a întrebat un ziarist de ce am succes la femei. Pentru că par inofensiv ca bărbat. Chestia asta le face pe ele să aibă încredere, dar şi pe soţii, şi pe taţii lor. Nu prezint niciun pericol. O chestie curioasă e că acum, când sunt bătrân, gras, bolnav, sufăr de fibrilaţie, abia mă mai mişc, acum am un succes nebun la femei.

„Puiul“, de Alex Ştefănescu


Când aţi scris ultima oară poezie?
Scriu şi acum, dar nu public, pentru că nu vreau să fiu vulnerabil.

Dac-aţi arunca un ochi critic peste poezia pe care-aţi scris-o la început, ar intra în „Istorie“?
Când am avut revelaţia poeziei lui Nichita Stănescu mi-am dat seama că n-am să pot niciodată să-l ajung. Eu începusem să scriu înainte de a şti de existenţa lui Nichita. Dar el duce foarte departe curajul artistic.

Ce fel de poezie scrieţi? Se încadrează într-un gen, de ce nu publicaţi?
Dac-aş putea privi de foarte sus poezia pe care-o scriu, aş spune că e o poezie epică, nu lirică. Talentul meu este să povestesc întâmplări. Poezia constă în a decupa o întâmplare din realitate şi a o povesti.

Cu Johnny Răducanu

De exemplu?
Când eram copil, mergeam în vacanţă la ţară, la bunica. Ea punea ouă la cloşcă. Aduna 20 de ouă de la găini însămânţate de cocoşi şi le dădea în grijă unei găini care cădea cloşcă. Ea ocrotea timp de trei săptămâni ouăle, le ţinea la căldură, apoi ieşeau puii. Era un moment impresionant când venea vremea ieşirii puilor, când ei spărgeau coaja cu cioculeţele lor mici şi ieşeau la lumină. Se năşteau din ou. Copil fiind, nerăbdător să văd chestia asta, m-am dus fără ştirea bunicii, când încă nu se împlinise sorocul, am luat un ou şi l-am spart eu. Mi-a zguduit sufletul ce-am văzut atunci: un pui pe jumătate format. De la cioc şi până la mijloc era pui, iar în rest era gălbenuş. L-am adus la viaţă pentru o secundă ca să-l omor. Astfel de întâmplări sunt poeme, sunt în jurul nostru, iar lumea nu le vede.

Bujorii. Există nişte plante care se numesc bujori. Bujorii se vând sub formă de boboci şi se deschid în casă. Am cumpărat odată un buchet de bujori, l-am pus în vază, dar a trebuit să plec din Bucureşti. În lipsa mea, nevăzuţi de nimeni, bobocii se desfăcuseră, stătuseră înfloriţi, iar petalele se scuturaseră. Am găsit vaza cu nişte cotoare. Faptul că aceste flori îşi desfăşuraseră frumuseţea fără spectatori aproape că m-a făcut să plâng. Atât de trist mi s-a părut. Ei au adus la lumină tot ce-au avut mai frumos şi nu s-a uitat nimeni la ei. În schimb, eu am văzut nişte cadavre.

„Pe Nichita l-aş întreba cum suportă invidia celor din jur“


Ce nu l-aţi întrebat niciodată pe Nichita Stănescu?
L-aş întreba cum suportă invidia celor din jur. Nichita Stănescu a trezit o gelozie literară cumplită întrucât succesul lui nu era un succes obişnuit. Era un succes spectaculos. Era adorat, era o admiraţie mistică faţă de el. El nici nu avea adresă, dormea la locuinţele femeilor care-l iubeau. Parcă era un zeu nordic atunci când mergea pe stradă. Chestia asta nu era uşor suportată de alţi poeţi, care încercau să-l minimalizeze, să-l acuze, dar el era deasupra tuturor acestor rivalităţi. Am văzut odată un film cu un prinţ care e urmărit de inamici. Când îşi dă seama că nu mai are scăpare, scoate o pungă cu bani de aur şi o aruncă. Aşa făcea Nichita Stănescu: dădea tot, risipea tot. Toţi banii, premiile literare, totul împărţea prietenilor. Erau el şi poezia pe lume, atât. Îi declara geniali pe alţii, îi îmbrăţişa, îi sărbătorea, numai ca să fie lăsat în pace.

V-a scris o poezie, „Silex“, pe care aţi ars-o, la îndemnul lui, ca să rămână doar între dumneavoastră şi el. Nu vă pare rău?
Nu-mi pare rău, pentru că a rămas acest gest extraordinar de frumos. M-a întrebat: „Alex, îţi place poezia?“. „Da.“ „Atunci să-i dăm foc, ca să rămână numai a noastră!“ N-am fost unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Nichita, dar am fost simpatizat de el. Am şi scris o carte despre Nichita Stănescu.

Compar creaţia literară cu înaintarea unui schior pe zăpadă. Sunt două moduri de a coborî: să mergi pe o pârtie făcută de alţii înaintea ta, lucru pe care-l fac scriitorii mediocri, şi să înaintezi pe o zăpadă virgină.

Carte care ar fi putut să se transforme, după ’89, în lucrarea dumneavoastră de doctorat, avându-l drept conducător pe Nicolae Manolescu. Ce s-a întâmplat?
Înainte de ’89, n-am avut voie să-mi dau doctoratul, deşi mi-am dorit foarte mult. Iar după ’89 mi s-a părut că-mi cârpesc biografia. Fusesem numit de Paul Cornea şi Nicolae Manolescu decan al Facultăţii de Jurnalism, unde am rămas trei zile, deşi după 24 de ore am hotărât să renunţ. A rămas în locul meu Mihai Coman, care rămăsese fără loc de muncă. Mai târziu, Coman a uitat cine l-a adus la facultate.

Dar de ce v-aţi retras?
Pentru că foştii profesori făceau presiuni asupra mea ca să-i păstrez. O făceau într-un mod lamentabil, mă linguşeau. Unul dintre ei, care ulterior a ajuns un om foarte important, mi-a sărutat mâna până la cot.

„O să dispară scrisul“


Scrieţi frumos. Caligrafic.
O să dispară scrisul de mână.

Şi nu-i păcat, pe undeva?
E păcat, dar mereu pierdem ceva ca să câştigăm altceva. Şi trăsurile erau frumoase, şi rochiile din secolul al XIX-lea.

Şi hârtia?
Dispare. Dar nu e tragic. Literatura nu e carte, e text, e o combinaţie de cuvinte. Textul poate fi scris şi pe zăpadă, şi pe computer. Hârtia o să rămână pentru cei mai rafinaţi.

„Le apar pete pe suflet, se fac urâţi şi nu ştiu din ce cauză“


Vă imaginaţi cum arată o persoană care n-a citit niciodată o carte?
Să ştiţi că eu îmi dau seama, uitându-mă la un om, dacă a citit sau nu. Ieşim pe stradă, ne uităm la trecători şi eu spun: „Ăsta a citit, ăsta n-a citit!“.

Cum faceţi?
Ăştia care n-au citit sunt urâţi şi ei nu ştiu din ce cauză.

Cum adică?
Cu sute de ani în urmă, când marinarii plecau pe mări şi oceane şi stăteau cu lunile, se îmbolnăveau de o boală ciudată, care atunci nici nu avea nume: le apăreau nişte pete hidoase pe faţă din cauza lipsei vitaminei C. Pentru că ei nu aveau alimente proaspete, făceau scorbut. Aşa se întâmplă şi cu oamenii de azi: le apar pete urâte pe suflet, se fac urâţi şi nu ştiu din cauză.

Le schimbă fizionomia?
Nu, nu e vorba de o plastică a fizionomiei. E vorba de o anumită lumină pe care o capătă un om care citeşte. O anumită nobleţe, o cizelare a trăsăturilor. Să vedeţi poza lui Eugen Simion când era tânăr, cu o figură de ţăran. Frumoasă, dar tot ţăran. Şi să vedeţi ce distincţie are acum, la bătrâneţe.

Numai în tehnică poate exista un progres. Spre exemplu, un calculator de azi este mai bun decât altul de acum câţiva ani. În literatură nu există progres, ci numai o schimbare de mode. Contează numai talentul autorului, nu formula pe care o adoptă.

„Floare albastră“ pentru începători

Nu vă amărăsc figurile astea urâte?
Nu. Cred foarte mult în educaţie. Vă dau un exemplu: au venit nişte prieteni la mine, al căror fiu dădea Bacalaureatul, însă nu apucase să citească „Moromeţii“, de Marin Preda. M-au rugat pe mine să-i povestesc romanul. Tânărul s-a întors la părinţi şi le-a spus: „Nu mi-aş fi închipuit că e o carte atât de frumoasă. Din manualele şcolare reieşea că e o carte... filosofică“. M-am uitat apoi şi eu în manuale. Poezia „Floare albastră“ e una din cele mai graţioase poezii ale lui Eminescu. El se ironizează pe sine: în poezie apare o zgâtie de fată, o ştrengăriţă, care ar vrea să se hârjonească, să râdă, să se sărute, să se îmbrăţişeze cu poetul. Poetul stă şi se gândeşte la probleme metafizice, la „câmpiile asire“, la „îndepărtata  mare“. Ea-l trage de mânecă şi-i spune că au codrul aproape, că pot să se sărute, „căci va fi sub pălărie / ş-apoi cine treabă are!“. Eminescu, pentru prima dată, îşi dă seama că-n atitudinea sublimă a geniului este şi ceva comic.

Ce-a vrut să spună poetul?


Cum e explicat
ă poezia în manual?
Poezia asta atât de graţioasă şi de încântătoare e comentată aşa: „1. Care este diegeza acesui poem? 2. Identificaţi actanţii din poem. 3. Stabiliţi serii de neologisme şi arhaisme“. N-au nicio legătură cu frumuseţea poeziei. Ca şi cum ai lua flori de măr şi le-ai da prin maşina de tocat carne. Păi, literatura e o desfăşurare liberă de frumuseţe. Trebuie să te bucuri de ea. Toate comentariile acestea îi condamnă pe tineri la frigiditate estetică. Îi înfirmizează. Tinerii abia aşteaptă să scape de literatură şi nu mai citesc toată viaţa. Pretind că măcar pe câteva sute de tineri i-am convins că merită să citească.

Cum?
Nu zicându-le că sunt inculţi, ci spunându-le că literatura e o sursă de plăcere. „Măcar încearcă o dată! Te convinge ultimul traficant de droguri să accepţi o plăcere periculoasă? Încearcă şi literatura, care nu-ţi pune viaţa în pericol!“ Asta e lucrul cel mai straniu: oamenii au inventat matematica, agronomia, medicina pentru că aveau nevoie. Dar literatura au inventat-o numai ca să se desfete. Cum să transformi un mijloc de desfătare într-o corvoadă? Literatura ar trebui predată în şcoli exact invers: eu, dac-aş fi profesor, i-aş cere lui Ion Popescu: „Ce carte-mi recomanzi să citesc?“. „Păi, n-am ce să vă recomand.“ „Nota 4.“ Elevii să pledeze pentru cărţi, iar eu, în mod foarte discret, să le dirijez gustul. Plus că studiul literaturii se face în mod greşit, de la literatura veche la cea recentă. Ce plăcere să găsească un tânăr în a citi nişte cărţi vechi, într-un limbaj arhaic din care nu înţelege nimic? A!, noi, filologii, poate avem o voluptate vicioasă să vedem cum erau folosite cândva cuvintele.

Am avut o controversă cu Mircea Cărtărescu: el spunea că Nichita Stănescu e depăşit, fiind doar modern, iar el şi ceilalţi optzecişti, care reprezintă poezia postmodernă, se află cu un pas înainte.

Ar trebui să înceapă cu contemporani?
Da, pentru că sunt din lumea lor. Noi vedem un rafinament filologic în proza lui Creangă, dar un tânăr se împiedică de limba aceea dialectală, oricât de artistizată ar fi. N-o gustă. Nu că n-ar fi în stare, ci pentru că n-are experienţa lecturii. E imposibil să vadă un elev frumuseţea limbii de-atunci. Bine, am şi un pistol cu permis de port-armă. (râde)

„Omori oamenii pentru o pubelă?!“

Aţi avut probleme?
Mi s-a furat un generator electric din garaj. Avea 180 de kilograme, l-au ridicat peste gard. (n.r. – gardul domnului Ştefănescu este înalt) Nu i-am auzit. Poliţiştii mi-au spus că, dacă ieşeam, puteau să mă omoare. Aşa că mi-am cumpărat pistol.

Aţi folosit pistolul până acum?
Ce comic! Singura dată a fost când un beţiv mi-a furat pubela de gunoi. Noaptea am auzit zgomote. M-am dus în pijama, cu pistolul în mână, exact ca Jupân Dumitrache, în „O noapte furtunoasă“. Am strigat: „Stai, că trag!“. Ăla n-a stat. Conform regulamentului, am tras un foc în plan vertical. Poc! Ăla s-a oprit şi m-a moralizat tot el pe mine: „Bravo, domnule, omori oamenii pentru o pubelă?!“. Eu m-am simţit atât de ridicol!

citeste totul despre: