Iisuşii lui George Banu, într-o carte
0
Pornind de la un Iisus baroc din America latină şi de la altul modern, sculptat de Apostu şi oferit de Andrei Şerban, George Banu a adunat, în cartea "Iisuşii mei", publicată de Editura Nemira, o splendidă familie de Iisuşi culeşi în lume, vechi sau recenţi, îndepărtaţi sau apropiaţi, martiri crucificaţi sau prunci inocenţi. Volumul a fost lansat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (8-17 iunie).
Graţie colaborării cu fotografa Mihaela Marin, criticul de artă George Banu îi prezintă, în cartea "IIsuşii mei", pe Iisuşii de care s-a înconjurat, în casa sa, şi-şi mărturiseşte atracţia pentru Ei nu atât ca figuri religioase, cât ca manifestări ale sacrului de proximitate, amprente înscrise în spaţiul laic, pe peretele biroului sau în camerele casei. "Iisuşii mei" devine o meditaţie actuală despre necesitatea artei sacre ca permanentă invitaţie la depăşire de sine. Ea serveşte de refugiu rarilor însinguraţi ai lumii moderne. Şi de consolare contra deprimării care ameninţă peste tot. Arta de ajutor!, se arată în prezentarea volumului publicat de Editura Nemira.
FRAGMENT
Motivaţie
Text de George Banu
"Îmi e casa împestriţată de Iisuşi. Unde mă întorc dau cu ochii de ei, agăţaţi pe pereţi, nemişcaţi pe mobile disparate, pictaţi pe pânze rănite de timpul scurs sau de o conservare defectuoasă. Coabitez cu Iisuşii… îmi sunt parteneri tăcuţi, dar şi elocvenţi. Oriunde şi oricând, la ţară sau la Paris, în Normandia sau în Corrèze – ne însoţim. Şi ne regăsim, mai cu seamă în inima nopţii sau la ora insomniilor cronice, când, prinşi în cuiele casei, ei îmi permit să-i privesc îndelung. Dar, la rândul lor, ei mă privesc de undeva, de altundeva, de aproape, de departe.
Dialoguri mute, dar constante. Aşa cum, demult, comunicam regulat cu imaginile oamenilor văzuţi din spate, parteneri de veghe la ceas de înnoptare. Dimineaţa scrutăm lumea, seara ne îndepărtăm de ea. Iisuşii azi, ca şi aceste personaje odinioară familiare, îmi permit, mulţumită coexistenţei cu ei, să mă dedic unui schimb de priviri, şi nu de cuvinte, schimb discontinuu, când întrerupt de eclipse pasagere, când traversat de scânteieri incandescente. Nimic nu e deliberat: nici adunarea de Iisuşi ce mă însoţesc, nici comunicarea, episodică, neprogramată, cu ei. Hazardul a determinat constituirea acestei comunităţi, iar starea psihică ne afectează relaţia. Comunicarea e imprevizibilă, însă mereu latentă. Noi putem tăcea – şi unii, şi alţii –, dar niciodată nu putem uita. Ne suntem reciproc necesari. Din această convingere mi-am legat viaţa de fiinţele ce întorc spatele lumii sau de Iisuşii care o răscumpără. Când sunt epuizat, îi abandonez pe unii sau alţii şi dialoghez, pe comunul fond de tăcere, cu aceşti actori de substituţie, care sunt marionetele… nu vreau să sacrific teatrul mintal pe care, în clipele de îndoială, astfel îl constitui. Aceasta îmi e triada de parteneri.
Îmi e scumpă dispersia aliaţilor intimi, Iisuşi, marionete sau oameni văzuţi din spate, ce par a fi mai fideli decât prietenii apropiaţi care, arbitrar sau agresiv, adesea au dispărut. Nu-I pot uita, dar nu ne mai regăsim. De aceea, în acest „cabinet de curiozităţi“ care-mi e apartamentul, mi-am creat o familie de parteneri distincţi, sacri sau laici. Ei mă aşteaptă… eu nu le sunt stăpân, ci doar fidel interlocutor. Încrederea, împărtăşită, nu ne părăseşte. O ştiu, o simt. Aici nu e loc pentru trădare. Ei sunt „cei mai buni prieteni ai mei“.
De ce, în ciuda longevităţii ei, îmi revel atât de târziu relaţia cu Iisuşii? Interogaţie legitimă ce-şi află răspunsul în nevoia de a conserva secretă o legătură ambiguă, putând să producă interpretări superficiale, o legătură ce poate induce în eroare şi de aceea reclamă o rezervă vigilentă. Marionetele, nu, dar Iisuşii trebuie protejaţi. Această atracţie pentru ei nu mi-am formulat-o public din teama unei greşite interpretări, căci cultiv cu aceşti protagonişti ai casei o relaţie nu clericală, religioasă, ci una personală, subiectivă, individuală. De ce-mi sunt zidurile pecetluite de Iisuşi? De ce, fără program prealabil, în numele unei pasiuni progresiv resimţite, i-am reunit într-o adunare intimă? Întrebare decisivă. Acum, la capăt de viaţă, descopăr că răspunsul provine din raportul neformulat aprioric, dar organic dezvoltat nu cu arta în general, ci cu arta… sacră. Complexitatea ei reclamă devoţiune afectivă şi longevitate analitică; doar astfel îmi explic relaţia cu Iisus şi cu reprezentările sale acumulate în jurul meu. El mă atrage şi pentru că răspunde unei indeterminări care, timp de o viaţă, m-a sedus: fiind om şi zeu, Iisus se situează în intervalul lui entre-deux. Nu doar om familiar, dar nici zeu străin. În El îi recunosc pe amândoi, constant reuniţi. El nu e nici de aici, nici de acolo sau, mai exact, e şi de aici, şi de acolo… de aceea, când Îl privesc, fiecărei apariţii i se asociază umbra dublului, a sacrului sau a umanului. L’autre face, mereu prezentă! Niciodată complet absentă. Iisuşii mei formează o adevărată familie şi ei îi consacru aceste rânduri, aceste gânduri. Iisuşi anonimi, găsiţi în lume, Iisuşi dăruiţi, Iisuşi crucificaţi, Iisuşi arhaici şi Iisuşi recenţi: o asemenea aglomerare atestă persistenţa atracţiei, nicicând dezminţită. Am achiziţionat Iisuşi în Slovenia şi Italia, în Polonia şi România, în Franţa şi Portugalia, căci de câte ori îl întâlneam pe Acela cu care înnodam spontan o relaţie directă, proprie, m-am străduit, luând reale riscuri financiare, să mi-L apropii: unicul criteriu a fost tocmai perspectiva unui dialog pe termen lung cu fiecare dintre ei. Niciodată decorativi, Iisuşii mei s-au reunit în numele unui apetit constant de… coexistenţă. Căci ce am căutat a fost nu o adoraţie unică, singulară, proprie interioarelor dominate de imaginea exemplară a lui Iisus, ci una de proximitate cu o familie care-i permitea să se demultiplice, şi mie să-L privesc în contextul plural al variantelor, aşa cum îmi place să văd nu doar un Hamlet, ci Hamleţii lumii. Şi astfel, Iisuşii, apropiaţi ai mei, mi-au învestit casa şi, în acest context intim, indisociabil, ne-am asociat.
Coexistenţa cu sacrul şi umanul totodată – iată ce Iisuşii mi-au permis!
Nu-mi e casa loc sfânt, căci e spartă, fărâmată în bucăţi ca şi mine, mereu fără centru şi fără direcţie, prizonier al clipei şi permeabil la imprevizibil: n-am nimic dintr-un obstinat, de aceea nici Iisuşii nu sunt singuri, ci învecinaţi altor personaje străine, chiar contrarii, actori, curtezane… protagoniştii din strada Rivoli 18, dezvăluiţi într-o altă mărturie.
Chinezii spun că „drumul se desenează pas cu pas“, dar dacă paşii te conduc când la dreapta, când la stânga, mai e vorba atunci de un drum? Mai degrabă schiţează o diagramă a rătăcirii şi, totodată, a libertăţii.
Prizonier al nici unei căi, al nici unei vocaţii, îmi asum astfel propensiunea de a satisface fără reţinere tentaţiile fugitive, ivite pe parcurs. Mă defineşte atracţia spre divers şi neîmplinit ca pe partizanii scriiturii fragmentare sau ca pe colecţionarii de „curiozităţi“, refractari la orice program sistematic sau opţiune definită. De aceea iubesc fără de margini muzeul lui Frederic Marès de la Barcelona, unde saloanele cu păpuşi se învecinează cu legiunile de Iisuşi. Iubesc, de asemenea, Muzeul Inocenţei al lui Orhan Pamuk, de la Istanbul, unde circulăm printre exponate disparate şi desuete, ieşite din circulaţie, peceţi de memorie. Un asemenea muzeu „interior“ e un autoportret! Dar nu scris la persoana I, nici pictat în faţa oglinzii, ci realizat prin conservarea, fără principiu de ordine, a obiectelor lumii de ieri sau a socie tăţilor de altundeva. Recente şi familiare, asemenea obiecte sunt lipsite de aura celor din marile muzee… ele sunt reunite în numele unei decizii personale deplin asumate, explicite. Dar totodată ele n-au nimic din absurdul obiectelor minore, obsesiv conservate de maniaci, ca obsesia tatălui lui Brook pentru linguriţe sau a altora pentru maşinuţe sau cutii de chibrituri. În faţa acestui exerciţiu compulsive al colecţionarilor nu mă pot resemna: prea stupid, prea orfan de imaginar. Iubesc prezenţa afectivă a obiectelor de artă care sunt reunite în numele unei comunicări personale, pe termen lung, obiecte care, îm preună, traduc propriile-mi aşteptări şi, totodată, neputinţa alegerilor ferme. A rezista îndelung proximităţii e proba la care sunt supuse. Ele au nevoie de concentrarea spaţiilor şi de fidelitatea partenerului.
Raportul cu spaţiul privat distinge dispoziţii şi revelă identităţi. S-ar putea chiar defini o tipologie „bachelardiană“, căci variantele abundă şi opţiunile sunt multiple. Flagrantă e opoziţia între adepţii peretelui gol, imaculat, scindat ici şi colo de un obiect rar, şi cei care, dimpotrivă, ca mine, prin acumulare, îşi transformă casa într-o nevrotică fişă autobiografică". (Text de George Banu, Copyright Editura Nemira)
George Banu, teatrolog şi critic de artă
Teatrologul, în camera sa de lucru FOTOGRAFII Mihaela Marin
George Banu, născut pe 22 iunie 1943, la Buzău, este teatrolog şi profesor universitar român stabilit la Paris. Din martie 2013 este membru de onoare al Academiei Române. A studiat la Academia de Teatru şi Film de la Bucureşti, unde l-a avut drept coleg pe cunoscutul regizor Andrei Şerban. La sfârşitul anului 1973 s-a stabilit la Paris, unde predă teatrologia la Sorbona, din 1974. A scris numeroase reviste de referinţă consacrate scenei contemporane şi principalelor sale personalităţi, lucrări traduse în numeroase limbi, dintre care menţionăm: Livada de vişini, teatrul nostru, Reformele teatrului în secolul reînnoirii, Shakespeare – lumea-i un teatru, Nocturne, apărute la Editura Nemira.
Fotografiile din carte sunt realizate de Mihaela Marin, fotograf specializat în domeniul artelor spectacolului de teatru şi operă. A publicat volume consacrate creaţiei lui Dragoş Galgoţiu, Silviu Purcărete etc., precum şi albume dedicate operei recente a lui Andrei Şerban. În prezent lucrează cu Opera Naţională din Paris, cu Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi festivalurile de la Cluj.
Se încarcă comentariile...
