Herta Müller: „Patria mea era un sâmbure de măr“. Citiţi un fragment în exclusivitate din noua carte a laureatei Nobel

Herta Müller

Duminică, 20 noiembrie, la ora 14.30, în standul editurii Humanitas de la Gaudeamus, sub genericul Laureaţi Nobel la Humanitas Fiction, se va lansa volumul „Patria mea era un sâmbure de măr“, de Herta Müller. Vor vorbi: Simona Kessler, Alex Şahighian, Denisa Comănescu.

Cartea de faţă reuneşte discuţiile purtate de autoare la Berlin, în decembrie 2013 —ianuarie 2014, cu jurnalista austriacă Angelika Klammer. Titlul este un vers dintr-un distih pe care Herta Müller şi-l repeta mereu, ca pe o incantaţie, pentru a-şi da curaj când trebuia să meargă la interogatoriile de la Securitate: Patria mea era un sâmbure de măr, / căutându-mi drumul între seceră şi stea.

Discuţiile refac drumul parcurs de Herta Müller din satul natal până la scriitoarea de azi şi laureata Premiului Nobel  — este deci un volum autobiografic. Problematica e, în esenţă, cea cunoscută şi din alte opere literare şi eseistice ale autoarei, dar prin dialog amintirile şi reflecţiile ei dobândesc o acuitate deosebită. Consideraţiile despre scris ocupă un loc important, volumul fiind totodată un autoportret al Hertei Müller şi o ars poetica.

„Şi mai exista în casă o carte ţinută totdeauna ascunsă jos de tot în dulap, Cartea doctorului. Avea scoarţe negre şi era groasă cât două tomuri de Brockhaus. În Cartea doctorului erau descrise toate bolile şi cum să le tratezi singur. Cine citea Cartea doctorului nu mai avea nevoie de medic. De aceea vecinii o împrumutau deseori de la noi. Vecinele citeau şi ele Cartea doctorului, fiindcă, spre deosebire de citit în general, cititul ei te însănătoşea. Bolile erau secretele adulţilor, când era vorba de boli erau ruşinoşi chiar şi între ei. Când un vecin împrumuta Cartea doctorului nu-l întrebai niciodată ce boală anume îl interesa. În sat, bolile erau, uneori direct, alteori nemărturisit, pedeapsa Domnului pentru câte ceva. Bunicul îşi însemna ca un bibliotecar în carneţelul lui de notiţe cine a împrumutat în ce zi Cartea doctorului şi în câte zile o aduce înapoi. Cartea doctorului le era interzisă copiilor. Vara Cartea era arareori împrumutată, nimeni n-avea timp de bolit.“

Herta Müller, Patria mea era un sâmbure de măr

„La Herta Müller frumuseţea şi groaza sunt strâns învecinate. […] Urâţenia era mereu prezentă, atotputernică şi de neînvins; frumuseţea, în schimb, era un program de rezistenţă individuală, şi prin urmare o problemă de supravieţuire. Frumuseţea putea fi produsă mai cu seamă prin limbaj.

Greu de spus ce ar fi devenit Herta Müller în absenţa dictaturii care a forţat-o să scrie pentru a se autoafirma şi care a fost subiectul major al vieţii ei.

Dar forţa de atracţie magnetică pe care o exercită cuvintele asupra ei ne face să presupunem că ar fi existat atunci un alt factor declanşator.“

Süddeutsche Zeitung

„Interviurile se consideră că ţin de genul jurnalistic, nu de cel literar, dar prin felul emoţionant, tulburător în care se mărturiseşte Herta Müller în această carte de interviuri, ea a creat literatură, şi anume literatură majoră.“                            Der Spiegel

În seria de autor „Herta Müller“ au apărut:

Leagănul respiraţiei

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul

Călătorie într-un picior

Omul este un mare fazan pe lume

Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică

Ţinuturile joase

Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi

Animalul inimii

Patria mea era un sâmbure de măr

Herta Müller s-a născut la 17 august 1953 în satul Niţchidorf din Banatul şvăbesc. A studiat germana şi româna la Universitatea din Timişoara, lucrând apoi ca traducătoare într-o fabrică şi ca profesoară. A intrat în vizorul Securităţii şi a început să fie persecutată după refuzul ei de colaborare şi în urma prieteniei cu membrii societaţii Aktionsgruppe Banat. În 1982 debutează cu volumul de povestiri Ţinuturile joase (Niederungen, Kriterion; Humanitas Fiction, 2012), masiv cenzurat, care va apărea în 1984 oi în RFG. Din 1985 operele Hertei Müller au fost interzise în România. Presiunile tot mai puternice din partea Securităţii au forţat-o să emigreze în Germania în 1987, iar de atunci trăieşte la Berlin. Publică romane: Omul este un mare fazan pe lume (Der Mensch ist ein großer Fasan auf der Welt, 1986; Humanitas Fiction, 2011), Călătorie într-un picior (Reisende auf einem Bein,1989; Humanitas Fiction, 2010), Încă de pe atunci vulpea era vânătorul (Der Fuchs war damals schon der Jäger, 1992; Humanitas Fiction, 2009), Animalul inimii (Herztier,1994; Humanitas Fiction, 2016), Astazi mai bine nu m-ao fi întâlnit cu mine însami (Heute wär ich mir lieber nicht begegnet, 1997; Humanitas Fiction, 2014), Leagănul respiraţiei (Atemschaukel, 2009; Humanitas Fiction, 2010); volume de eseuri, între care Hunger und Seide (Foame şi mătase, 1995), Der König verneigt sich und tötet (Regele se înclină şi ucide, 2003) şi Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică (Immer derselbe Schnee und immer derselbe Onkel, 2011; Humanitas Fiction, 2011), volumul  de interviuri Patria mea era un sâmbure de mar (Mein Vaterland war ein Apfelkern, 2014), volume de povestiri, pre-cum şi volume de poeme-colaj. Este laureată a numeroase premii, printre care Premiul european pentru literatură Aristeion (1995), Premiul IMPAC Dublin (1998), Premiul pentru literatură al Fundaţiei Konrad Adenauer (2004). Academia Suedeză îi atribuie în 2009 Premiul Nobel pentru literatură. Opera literară a Hertei Müller este tradusă în peste 45 de limbi.

Citiţi în continuare un fragment în exclusivitate pentru ziarul „Adevărul“ (copyright editura Humanitas Fiction):

Patria mea era un sâmbure de măr

                   Herta Müller

O discuţie cu Angelika Klammer        

(convorbiri)

Traducere din germană şi note de Alexandru Al. Şahighian

Seria de autor Herta Müller, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

Premiul Nobel pentru Literatură 2009

© Humanitas Fiction 2016

Lansare de carte la Gaudeamus 2016

Duminică, 20 noiembrie, 14.30, în standul editurii Humanitas

Laureaţi Nobel la Humanitas Fiction
„Patria mea era un sâmbure de măr“ de Herta Müller
Vor vorbi: Simona Kessler, Alex Sahighian, Denisa Comănescu

• Fragment –

„Animalul inimii este povestea unor prieteni care ajung în vizorul Securităţii după ce, nemulţumiţi de versiunea oficială a sinuciderii unei colege de facultate, încep să pună întrebări şi să se informeze. Una dintre absurdităţile cu care se confruntă este faptul că Lola, ca sinucigaşă, este exclusă din Partid.

Este un fapt real. Pe când studiam, una dintre student a fost exclusă post-mortem din Partid. Se spânzurase în dulap cu o cingătoare. Căminul studenţesc era în fierbere, toţi vorbeau despre asta. Sinuciderea era tabu în viaţa publică. Cred că excluderea din Partid a fost considerată ca o măsură „preventivă“, oricât de ciudat suna acest cuvânt DUPĂ moarte. Pentru Universitate, locul sinuciderii era inacceptabil. Marea şedinţă post-mortem cu excluderea din Partid trebuia să împiedice ca aşa ceva să se mai întâmple vreodată într-un cămin studenţesc. O asemenea agitaţie era periculoasă pentru viaţa cotidiană, era nevoie de linişte şi ascultare. Într-un cămin studenţesc cu şase până la opt fete în fiecare cameră şi cu un singur dulap pentru toate, sinuciderea era considerată o faptă antisocială fiindcă nu putea fi muşamalizată. Marea şedinţă post-mortem fusese convocată pentru a prezenta această sinucidere ca pe o ofensă adusă Universităţii şi Partidului. S-a spus că moarta „nu merită“ să fie studentă a Universităţii „noastre“ şi membră a Partidului „nostru“. Nefericirea moartei, deznădejdea ei au fost înfăţişate ca o trădare. Chiar şi acel „al nostru“ acaparator era o neruşinare. Dar cel mai îngrozitor la această şedinţă era deraierea totală din orice omenie. Cea care se spânzurase oricum nu mai făcea parte nici din Universitate, nici din Partid, prin moartea ei demisionase. Adevăratul mesaj al şedinţei era: dacă tot vă omorâţi, căutaţi-vă alt loc, nu ne inoportunaţi cu cadavrul vostru.

În săptămânile următoare, peste căminele studenţeşti, peste cubul de beton al Universităţii şi hăţişurile parcului plutea o tăcere ireală, un cer fragil. Îmi părea că nici unul dintre noi nu mai avea pământ sub tălpi, când păşeam călcam prin frunţile noastre. Eram cu chipul desculţ.

După mulţi ani, în perioada de defăimare din fabrică, m-am gândit şi eu la sinucidere. Am căutat locul potrivit, sus de la fereastra blocului, pietrele potrivite pentru buzunarul de la pardesiu şi locul potrivit la râu. Apoi însă, vizita la fabrică a „musafirului blond“ mi-a alungat gândul sinuciderii. „Te aruncăm în râu“, mă ameninţase el. După care,gata, mi- a trecut şi mi s- a trezit pofta de viaţă tocmai fiindcă sinuciderea mea ar fi fost un cadou pentru acel mizerabil. În vremea celor mai rele şicane mă dezvăţasem să mai dorm, nici nu mai ştiam cum se face asta. Eram atât de obosită cronic, vântul parcă sufla prin mine, picioarele mi-erau de plumb, iar capul, o bilă transparentă de sticlă. Cunosc asemenea stări, „cu chipul desculţ“ nu-i o metaforă suprarealistă, ci unicul lucru care descrie o astfel de stare. Întotdeauna m-am încrezut în plante, şi o fac până în ziua de azi. Ele-mi arată ce nu poate fi spus prin cuvinte. După acea şedinţă post-mortem de la Universitate, teii în floriţi se-amestecaseră şi ei cu sinuciderea. Erau pe jumătate trecuţi, împrăştiind pulberea lor galbenă peste drumuri, garduri, acoperişuri. Totul era de un alburiu luminos şi mirosea aşa cum numai un număr mare de tei pe jumătate trecuţi putea mirosi pe lungile străzi – totul mirosea a zahăr-de-hoit. Nu ştiu de ce-i aşa, dar când în impasurile pe care le trăieşti se-ntâmplă să fie o culoare, atunci ea va reveni ori de câte ori vei mai trece prin lucruri asemănătoare. Când cu ani mai târziu m-am gândit eu însămi la sinucidere, totul era din nou de- un alburiu luminos.

Aşa am ajuns la concluzia că la oraş sinuciderea e luminoasă, strălucind într- un alb lăptos.

Dar sinuciderea o cunoşteam încă din sat, şi-acolo îmi păruse pe-atunci de o culoare întunecată, albastru indigo. Culoarea avea de- a face cu dudele. Tatăl mătuşii mele se spânzurase de un dud din fundul curţii. Se jucase adeseori cu mine. Şi îl admirasem – în odaia lui, pe perete, era o bufniţă împăiată şezând pe o cracă. El dormea în această odaie fără să se teamă de ea. Nouă însă ne era frică tuturor, fiindcă bufniţele chemau moartea în casă chiar când se aşezau mult mai departe pe acoperiş. Bufniţa împăiată nu mai chema pe nimeni, dar tot bufniţă rămânea. O bufniţă cu voal, nu una care cheamă moartea, spunea mătuşa mea. Prea convinsă nu eram, că doar şi morţilor li se punea un voal în sicriu. Iar tatăl ei s-a spânzurat cu ani mai târziu de- un dud – ca şi bufniţa lui cu voal, îşi găsise şi el craca. Sinuciderea lui era de culoare întunecată cu un rotocol albastru indigo în jurul gâtului.

La oraş, adeseori sinuciderea nu- i aparţinea sinucigaşului – iar cei care o comiteau îşi înfăptuiau treaba infamă şi mâinile proprii nu- i înspăimântau niciodată, oricâtă strălucire ar fi fost în jur.

Felul cum se raporta regimul la sinucidere era pervers. Pe de- o parte, ea nu trebuia să existe în viaţa publică, dar totodată se înscenau sinucideri pentru a disimula omorurile politice.

(…)

Să mai revenim o dată scurt la excluderea din Partid a studentei moarte. Toţi cei aflaţi în aulă votează pentru. Şi Lola însăşi ar fi ridicat şi ea mâna, aşa scrieţi, dar ce mai conta. Asta arată cum şi individul conlucrează la crearea unor condiţii care apoi îl distrug.

Ce- nseamnă aici condiţii care îl distrug? Cei mai mulţi nu numesc asta distrugere. Adaptarea este un lucru normal dacă vrei să ajungi ceva într- o dictatură. Şi cei mai mulţi vor acest lucru, vor o ocupaţie sigură şi un salariu. Chiar şi pentru a trece neobservat – şi în felul acesta încă n- ai ajuns nimic – trebuie să plăteşti preţul tăcerii. Aşa încât trebuie cel puţin să te prefaci că te adaptezi. Într-o dictatură distrugerea persoanei este un lucru normal, imposibil de evitat. Te distruge fie adaptarea, fie refuzul. Eu consideram că zelul politic însemna o distrugere cu care individul este de acord. Căci nu exista altă alegere decât distrugerea prin consimţământ sau autodistrugerea prin refuz. Pe măsură ce treceau anii, observam tot mai mult cât de încordaţi ajunseseră nervii mei, mă simţeam distrusă, şi nu intactă. Ca studentă m-am cantonat în zona gri, lipseam de câte ori puteam, învăţam pe cât de puţin posibil şi citeam cărţi care erau interzise la facultate. Nu puneam preţ pe note mari, reuşeam să mă strecor prin examene.

La acea şedinţă post-mortem de-atunci n- am fost de faţă – nu din curaj, ci de scârbă. N- aş fi suportat să asist. Dar fetele din cămin îmi povesteau despre aplauzele în ritm frenetic. Poate că groaza aplauda şi ea deopotrivă, dar asta n- a perturbat ritmul aplauzelor.

Toată ziua nu auzeai decât „se cere ca“ sau „noi trebuie să“. Mulţi se obişnuiseră cu acest trebuie, se deprinseseră să funcţioneze fără să se mai gândească la ce fac. Erau dresaţi, aproape toate propoziţiile începeau cu acest veşnic trebuie. Şi „trebuia“ să fii mereu prezent la facul tate. Să-ţi arăţi prezenţa era mai important ca orice altceva. Unul dintre scopurile principale ale Universităţii era controlul. Să asişti la toate cursurile, să notezi fiecare cuvânt şi la examene să spui pe de rost totul – pentru asta primeai notele maxime. Era comod. Bănuiesc că cei mai mulţi nici nu căutau să aibă idei proprii.“