FRAGMENT Romanul „Logodnica”, de Doina Ruşti, va fi ecranizat de regizorul britanic David Kinsella

FRAGMENT Romanul „Logodnica”, de Doina Ruşti, va fi ecranizat de regizorul britanic David Kinsella

Romanul scriitoarei Doina Ruşti, „Logodnica”, va fi ecranizat

După ce a realizat un scurtmetraj despre povestea de dragoste dintre el şi o basarabeancă din Chişinău, regizorul britanic David Kinsella intenţionează să reia povestea într-un lungmetraj după cartea scriitoarei Doina Ruşti, „Logodnica”. Adevărul.ro prezintă un fragment în premieră din cartea în care regizorul este personaj. Pe 21 septembrie, la librăria Humanitas de la Cişmigiu, are loc lansarea cărţii, în prezenţa scriitoarei şi a lui Kinsella.

Ştiri pe aceeaşi temă

David s-a născut la Belfast, dar este cetăţean norvegian. Alisa are sânge rusesc, dar se consideră moldoveancă din Chişinău. David n-a vorbit niciodată irlandeza, căci este britanic, protestant din Irlanda de Nord. Alisa vorbeşte româneşte, cu toate că se consideră rusoaică sută la sută. El a avut o copilărie cu bombe şi lupte de stradă. Ea este o orfană  din Ungheni. La un moment dat se întâlnesc, iar drumurile lor trec prin Bucureşti.

„David Kinsella este un regizor britanic, stabilit în Norvegia. De fapt, prin sînge este irlandez, plin de pasiune, ca toţi fidelii Sfântului Patrick, dar a ales să-şi potolească temperamentul de foc în liniştita şi calma Norvegie, care l-a adoptat”, spune producătorul de film Dan Burlac.

FRAGMENT

„La prânz, Roger mă aştepta în faţa hotelului. Aproape că uitasem de el. Mergeam la masă cu toată echipa. Cameramanul a spus ceva, iar ceilalţi au râs zgomotos. Până la urmă mi-au tradus şi mie:

— Zice că te-aşteaptă un frate de peste Prut.

Nu găseam nimic comic, dar când vine vorba despre râs, ştiu prea bine că nu povestea contează, ci cheia.

Roger butona un telefon, rezemat de-o maşină luxoasă, parcată prost, chiar în faţa hotelului. Cum stătea cu picioarele împletite, mi-au rămas în minte pantofii luaţi pe piciorul gol, nişte încălţări albe, din piele groasă. Amintindu-mi-l acum îmi apare ca o păstaie. Înalt, terminat cu două tălpi lungi. Cred că purta 45. Abia când l-am salutat a ridicat privirea şi şi-a schimbat poziţia corpului.

— Sunt… pentru telefonul Alisei, m-a anunţat el, ridicându-şi sprâncenele.

Bineînţeles, nu-l aveam încă. Dar puteam să-l cumpăr. Chiar Roger mi-a arătat un magazin nu departe. Telefonul lui avea GPS, aşa că se vedea destul de clar cât făceam până-colo.

— În zece minute suntem înapoi.

— Îţi laşi maşina aici? Poate c-ar trebui să parchezi în altă parte, i-am sugerat eu.

— Care maşină, prietene? Ce crezi, că eu umblu cu maşini de-astea?

Roger vorbea o engleză de filme, în care bastard ori fuck erau la ordinea zilei.

— E-a vreunui idiot, care şi-a luat-o acum şi vrea s-o arate la toată lumea.

— După cum stăteai rezemat…, am încercat eu.

Îmi dădeam seama că e un puşti, dar mă intimida totuşi prin acea nepăsare care-ţi bagă în cap ideea că orice-ai face nu-l afectează. Roger avea 23 de ani, din care 5 îi trăise la Bucureşti.

— Sunteţi prieteni de multă vreme? am început eu, mai mult ca să am un subiect de discuţie.

— Din gimnaziu. Era din cartierul unde stăteau ai mei. A avut şi ea viaţa ei necăjită. I-au murit părinţii şi-a stat pe la un unchi. Bătea ăla la ea ca la tobă. La început a venit şi ea la Bucureşti, a făcut prima clasă de liceu pe-aici, cu o bursă. Pe urmă n-a mai prins nimic şi s-a-ntors la Chişinău.

— Aha, de-asta ştie atât de bine româneşte.

— Păi ea-i româncă. Adică moldoveancă.

— Parcă înţelesesem că e rusoaică.

Roger era derutat. Mi-a aruncat o privire pe sub freza blondă care îi cădea drept, peste jumătate de faţa, ca o perdea. Era clar că nu voia să strice ceva. Aşa că a tăcut. Iar eu am insistat:

— Când am fost în emisiunea ei, zicea că a învăţat ulterior româneşte…

— Ah, şi-a dat el capul pe spate, vorbeşti de Alisa!

— Păi pentru cine ai venit aici? Nu pentru telefonul Alisei?

— Am crezut că zici de Julia!

Nu doar pentru Roger, ci pentru tot grupul lor, am înţeles mai târziu, Julia era un fel de căpetenie. Cum şi de ce îşi căpătase rolul ăsta, habar n-aveam.

Roger era angajat într-o conversaţie pe Twitter, iar din când în când mă ţinea la curent:

— E vorba despre migranţi, frate! Ungurii ăştia sunt tâmpiţi. Vor să închidă graniţele! Ai mai pomenit?!

Ce puteam să zic? Era clar că Roger era pro-migranţi.

— Oamenii ar trebui să aibă voie să circule peste tot. De unde ziceai că eşti?

— Din Regatul Norvegiei.

— Mi se pare că nici voi nu sunteţi în Uniune?! Da, aşa e: norvegienii şi-au băgat picioarele! Ce chestie, frate! Şi voi exact ca noi: în afara Uniunii Europe! Asta înseamnă că şi tu ai avut nevoie de viză ca să vii la Bucureşti! Nu-i aşa? Exact ca şi mine! La Consulatul Român din Chişinău sunt nişte cozi de-ţi cedează ficatul!

Dacă-i spuneam că am paşaport „James Bond“, precis începea să râdă. Mi s-a mai întâmplat. Pe lângă cel britanic, bineînţeles, am şi unul norvegian. Mă pot duce în orice colţ al Pământului. Norvegia plăteşte o groază de bani pentru ca cetăţenii ei să se bucure de toate privilegiile. În Uniunea Europeană sau oriunde. Ca să-i explic lui Roger mi-ar lua ceva timp. Oricum are o părere formată.

Intrăm într-un centru comercial, iar până la electronice ne oprim pe la Koton. Roger e interesat de tricouri.

Aş fi putut să stau cu echipa, să filmez o scenă, dar în loc de asta, o oră întreagă m-am plimbat cu acest Roger de la Chişinău, un puşti cu pantofi albi.

Până la urmă am găsit un smart-phone performant. Apoi am chemat un taxi şi i-am făcut semn să urce.

— Dar nu iau taxiul! Merg aici aproape! Trebuie să mai trec pe la cineva!

— Şi când te vezi cu Alisa?

— Nu ştiu! Oricum ea acum nici nu-i acasă, a plecat pe la nişte tipi.

Totul s-a derulat repede. Întâlnirea cu păluga de Roger mi-a umbrit o parte din încrederea pe care o avusesem în mine. Restul zilei am lucrat, iar către seară am sunat-o pe Alisa. Bineînţeles, fără succes. Abia târziu, am văzut că aveam un e-mail. Eram un pic contrariat. Poate că telefonul nu funcţiona. Îmi scrisese scurt, ora şi locul unde voia să ne vedem.” (Copyright: Editura Polirom)

Regizor de succes, David (foto:dreapta) este legat şi de România, unde are mulţi prieteni care îi cunosc viaţa şi pasiunile. Iar una dintre aceste pasiuni a vrut să-i fie transformată într-o carte. Fără ezitare, gîndul m-a dus la Doina Ruşti, stăpâna cuvintelor şi a poveştilor care te fascinează. Ca noi toţi, şi David a fost cucerit de farmecul ei narativ şi-a rugat-o să-i scrie povestea de dragoste. Altcineva vede uneori mai bine decît tine cheile ascunse într-o serie de întîmplări, mai spune Dan Burlac despre cum a apărut romanul „Logodnica”.

„Însă nu acesta a fost motivul principal al lui David. El a vrut să experimenteze condiţia de personaj. Să simtă pe propria piele ochii necruţători ai spectatorului. Desigur, şi-a închipuit că Doina va urmări faptele pe care el însuşi i le mărturisise, lucru imposibil, avînd în vedere originalitatea ei ieşită din comun. «Ce poveste este aceea, a întrebat ea, spusă pe o singură voce? Orice iubire presupune un El şi o Ea, două puncte de vedere.» Prin urmare, Doina a scris un roman admirabil, din două confesiuni, pe cât de diferite, pe atât de legate. Scris în trei luni, romanul „Logodnica” nu este doar povestea de iubire a lui David, ci şi o parabolă despre Est şi Vest, despre extremele Europei”, adaugă producătorul.

„Doina Ruşti are capacitatea rară de a surprinde ipocrizia indivizilor şi a societăţii, sub cele mai inofensive forme, dar care, sub lentoarea derulării epice, are o funcţie constant erozivă. O scriitură picturală (prin comparaţia perfect utilizată) şi cinematografică prin amploare.” (Ramón Acín, Turia)

Doina Ruşti (foto) este una dintre cele mai apreciate voci feminine ale literaturii contemporane. Tradusă în numeroase limbi, invitată la evenimente internaţionale, s-a impus în special prin romanele cu tematică diversă şi construcţie solidă. 

Dintre romanele sale, unele reeditate în colecţia Top 10+, amintim Fantoma din moară (2008), roman amplu despre comunismul românesc, distins cu Premiul pentru Proză al USR, Zogru (2006) şi Lizoanca la 11 ani (2009, reeditat în 2017 la Editura Polirom cu titlul Lizoanca) – recompensat cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române. Manuscrisul fanariot (2015) şi Mîţa Vinerii (2017), două bestselleruri, au deschis seria ficţiunii istorice. 

Doina Ruşti trăieşte în Bucureşti, este profesor universitar şi scenarist. 

citeste totul despre: