FRAGMENT Mărturiile lui Radu Dona, medic militar în Primul Război Mondial: „Te iau în război, dacă eşti viteaz şi te-a rănit, te lasă să mori de frig în spital”
0
Joi, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, are loc evenimentul de lansare al jurnalului lui Raul Dona, medic militar în timpul primului război mondial. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din jurnalul semnat de Dona, apărut la editura Humanitas, sub titlul: „Jurnalul unui medic militar, 1917-1918. Cu acuarele şi desene de Niculina Delavrancea-Dona”, în îngrijirea Iuliei Vladimirov şi a Vioricăi Milicescu.
Jurnalul doctorului Raul Dona, care începe la 29 ianuarie 1917, cu prilejul aniversării fiicei sale în vârstă de trei luni, şi se încheie la 12 noiembrie 1918, într-un Bucureşti devastat de război, dar totodată martor al retragerii grăbite şi violente a germanilor, ne poartă, alături de autor, în vremea pribegiei din Moldova.
Graţie acestor pagini, ajungem să-i cunoaştem pe membrii
familiei sale, pe prieteni şi apropiaţi sau pe cei care-i erau potrivnici,
zugrăviţi în luminile şi umbrele inerente unui demers atât de personal, pe
fondul desfăşurării celor mai dramatice momente pe care le-a traversat România
în timpul Marelui Război. Însemnările lui Raul Dona sunt un veritabil tablou de
epocă, în care viaţa personală absoarbe ecourile conflagraţiei ce cuprinsese
lumea.
-FRAGMENT-
„Din prefaţă
Doctorul Raul Dona (1873–1924) s-a născut în familia generalului Nicolae Dona, participant, în calitate de comandant, la Războiul de Independenţă, şi a Emiliei Dona, una dintre cele patru fiice ale lui Cristian Virt Pester, antreprenor, din 1858, al Şcolii de Arte, şi ale Carolinei Wirth din Iaşi.
După obţinerea titlului de doctor în medicină şi a dreptului de liberă practică, Raul Dona îşi începe cariera în 1898, odată cu numirea sa ca medic la Roşiorii de Vede, în judeţul Teleorman. Urmează apoi transferul în plasa Dâmboviţa-Mostiştea, judeţul Ilfov, iar din iunie 1899 numirea ca medic secundar, pe o perioadă de patru ani, la Serviciul ginecologie al Spitalului Filantropia. După o mutare de doi ani la Serviciul chirurgical al Spitalului Colentina, revine, cu aceeaşi încadrare, la Spitalul Filantropia, încheindu-şi stagiul de medic secundar în 1903.
La 7 februarie 1916, Raul Dona se căsătoreşte cu Niculina Delavrancea (1890–1981), cea de-a treia fiică a scriitorului Barbu Delavrancea. Aşa cum notează în jurnal, nunta a avut loc la Dragosloveni, în apropiere de Râmnicu Sărat, la moşia lui Alexandru Vlahuţă şi a soţiei sale, Ruxandra, apropiaţi ai familiei Delavrancea. În vara aceluiaşi an România intră în Primul Război Mondial, eveniment ce avea să-l poarte pe autorul jurnalului de faţă la Cernavodă, apoi pe Valea Oituzului sau a Bicazului, unde se confruntă, ca medic militar, cu necesitatea tratării unui număr copleşitor de răniţi în condiţii aproape inumane. Înrăutăţirea situaţiei de pe front şi apropierea ar ma tei germane de Bucureşti au făcut ca familia Delavrancea să se retragă, spre sfârşitul toamnei anului 1916, în Moldova, aşa cum s-a întâmplat, de altfel, cu numeroşi locuitori ai Munteniei. Noul an îl găseşte pe doctorul Dona la Vaslui, alături de soţie şi fetiţa de câteva luni, botezată de asemenea Niculina şi alintată, cel mai ades, cu ape lativul Nuni sau Ienina. Jurnalul – care începe la 29 ianuarie 1917, cu prilejul aniversării celor trei luni împlinite de copil, şi se încheie la 12 noiembrie 1918, într-un Bucureşti devastat de război, dar totodată martor al re tra gerii grăbite şi violente a germanilor – ne poartă, alături de autor, în vremea pribegiei din Moldova. Graţie acestor pagini, ajungem să-i cunoaştem pe apropiaţii doctorului, pe membrii familiei, pe prieteni sau pe cei care-i erau potrivnici, zugrăviţi în luminile şi umbrele inerente unui demers atât de personal, pe fondul desfăşurării celor mai dramatice momente pe care le-a traversat România în timpul Marelui Război. Însemnările lui Raul Dona sunt un veritabil tablou de epocă, în care viaţa personală absoarbe ecourile confla graţiei ce cuprinsese lumea. […]
Raul Dona creionează, mai concis sau mai amplu, şi portretele altor apropiaţi: Barbu Delavrancea, de care îl leagă un ataşament deosebit şi pe care îl îngrijeşte cu devotament odată cu declanşarea bolii ce avea să îi fie fatală; surorile soţiei, Cella, Margareta şi Henrieta, pe care le admiră, pe fiecare în parte, pentru calităţile lor, dar la care nu regăseşte bunătatea şi înţelegerea Niculinei; Alexandru Vlahuţă şi soţia sa, sau, cu alte cuvinte, „măiestraşul“ şi „măiestriţa“, de care îl leagă o prietenie sinceră. În plan secund, se conturează profilul Mariei Delavrancea, al cumnatului său, medicul şi umoristul Alceu Urechia, sau al nepoatei sale, Margareta (Mimi) Ştefănescu. Aşa cum era de aşteptat, alături de figurile celor apropiaţi se aşază, aduse de evenimentele vremii, figurile conducătorilor şi ale politicienilor, faptele de arme sau trădările comandanţilor armatei şi, nu în ultimul rând, numele medicilor de pe front, bună parte dintre ei adevăraţi eroi ai Primului Război Mondial. […]
Pe de altă parte, Raul Dona nu trece cu vederea nici desfăşurarea principalelor evenimente politice şi militare: remarcă schimbările produse de Revoluţia din Februarie 1917 în Rusia şi împărtăşeşte îngrijorarea generală referitoare la ieşirea aliaţilor de la răsărit din război; notează decizia Statelor Unite de a se alătura Antantei; menţionează semnarea armistiţiului de la Focşani cu Puterile Centrale, la sfârşitul anului 1917; consemnează încheierea Tratatului de la Brest-Litovsk, din 18 februarie/3 martie 1918, care consfinţea ieşirea Rusiei din război, şi include, desigur, numeroase paragrafe referitoare la condiţiile impuse de germani României, culminând cu încheierea înrobitoarei Păci de la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918). Jurnalul se încheie la 12 noiembrie 1918, cu tabloul plin de optimism al retragerii inamicului din capitală: „Evenimentele politice sunt extraordinare. De unde la sosirea noastră în Bucureşti nemţii erau tari şi mari, ne surchideau, ne oprimau pe alocurea greu de tot, neputând găsi noi, românii, drep tate la ei… ce să vezi, într-o bună zi, se vorbeşte că pleacă! Pleacă nemţii!“
Scris din dorinţa de a-i lăsa fiicei sale câteva însemnări asupra primelor luni de viaţă, desfăşurate pe fundalul celei mai grele perioade prin care a trecut România în timpul Marelui Război, jurnalul lui Raul Dona se transformă într-o captivantă mărturie a vremurilor pe care le-a trăit, reuşind să îmbine tonuri şi registre diferite într-un tot unitar fermecător şi plin de savoare.
Iulia Vladimirov
Fragment din jurnal
2 febr. ’917
Bolnavii tremură de frig în spitale unde sălile au temperatura de afară, adică adesea -15, -10, şi carele de rechiziţie care ar trebui să transporte lemne sunt întrebuinţate la scoaterea şi căratul gheţei pentru a umple gheţăriile!! Când oamenii mor de frig, nu la figurat, ci în sensul adevărat, n-ar fi oare mai uman să aducă întâi lemne?
Luptătorii întorşi bolnavi, cari vin la spital, stau în frig, în viscol, 5-6 ceasuri înainte de a le veni rândul să fie văzuţi – e un singur nenorocit de doctor ovrei care, şchiop – fost rănit –, stă în frig pe la săniile şi carele pline de bolnavi, unii peste alţii, tifici în majoritate; se căzneşte să-i jongleze, plasându-i prin diferite servicii de izolare sau de neizolare, după cazuri etc. Adesea trimete bolnavi la un spital unde i s-a spus că sunt 8 locuri vacante şi, când ajung nenorociţii rebegiţi, sunt refuzaţi, îi aduce înapoi, mor de frig în sanie, alţii gem, plâng, imploră să fie băgaţi undeva „să nu-i mai poarte prin frig“. Halal de aşa îngrijire! Ce fac cei mari? De ce nu rechiziţionează localuri noi pentru plasarea acestor nenorociţi? Nu ştiu oare? Ori nu vor? Răspunsul este: ştiu şi răştiu, dar ei nu suferă de nimic şi… nu se face NIMIC. La Iaşi se dau concerte şi reprezentări aşa-zise de binefacere: într-un singur jurnal ce mi-a căzut din întâmplare în mână, am văzut 7-8 reprezentări anunţate în Iaşi în câteva zile, nici o săptămână.
Când vezi ordine tipărite pretutindeni şi afişate cu stricteţe că orice întrunire de 3 persoane sau reunire de câţiva oameni se va pedepsi cu cea mai de pe urmă asprime etc., te întrebi: nu e oare frica că o să crape băşica, că o să plesnească coarda prea întinsă şi o să sară norodul cu parul pe hoţii şi viermii cocoloşiţi prin gheliruri şi caşcavaluri grase?
Toţi luptătorii, din toate naţiunile, desigur că doresc pacea. O infimă minoritate, totuşi, ne duce pe toţi la peire. Din aceştia, unii văd ceva drept în persistenţa lor, alţii îşi văd interesul hoţiilor lor periclitat prin încetarea războiului. Când aude un ofiţer de pesmeţi – din cei bine vârâţi – că e vorba de pace, exclamă fără să vrea: „Ce ne facem noi?! Cum se poate pace?“ Desigur nu şi-a făcut suma!
Generalul Socec, pentru o prostie în comanda lui, este condamnat la 5 ani recluzie şi degradare în faţa frontului – foştii lui colegi au cerut să fie degradat chiar în faţa trupelor ce le comanda… iar Iliescu, care a făcut planurile mizerabile şi neghioabe, e trimes în Franţa cu 9 mii de lei pe lună misie. De, e viaţa scumpă acuma!!
Drepturile omului? N-ai nici un drept! Te iau în război, dacă eşti viteaz şi te-a rănit, te lasă să mori de frig în spital, căci d. ministru are nevoie la vară de gheaţă şi alţii de îngheţată – trebuie şi asta… Când întrebi: pentru ce gheaţă acuma? Ţi se răspunde… (gheaţă) pentru spitale – la vară! Oare nu cumva numai un spital e fără lemne şi eu, de indignare, mă revolt pe nedrept? Nu! Toate spitalele de aci n-au lemne, în toate degeră bolnavii şi personalul. Am făcut repetate rapoarte p[entru] asta la Comitet, dar… degeaba. Ţi se răspunde: iaca, o să dau ordin urgent!!! (Pădurea e la 2‑3 kilometri). Când se aduc lemne, se dă spitalelor lemn de tei şi răchită. Cerul2 nu se taie, e ordin să nu se atingă nici un stejar! Nu pot să ferb o apă, să spăl rănile, să mă spăl pe mâini, căci n-am lemne. Dar ce e şi mai revoltător este că nu ne dă nici săpun! După ce te umpli pe mâini de puroi, de sânge, de infecţie, apoi nici nu te poţi săpuni. Nu e săpun în tot Vasluiul. De ce? F[iind] că favoriţii îşi fac provizii, cum se făcea cu zahărul la Bucureşti, iarna trecută. Şi ce e, se ascunde, şi unde trebuie să fie, nu se dă.” (Copyright: Editura Humanitas)
Raul Dona (1873–1924) s-a născut în familia generalului Nicolae Dona şi a Emiliei, fiica lui Cristian Virt Pester, antreprenor al Şcolii de Arte. După obţinerea titlului de doctor în medicină şi a dreptului de liberă practică, Raul Dona şi-a început cariera în 1898, la Roşiorii de Vede, încheindu-şi stagiul de medic secundar la Bucureşti, în 1903.
În februarie 1916, s-a căsătorit cu Niculina Delavrancea, cea de-a treia fiică a scriitorului Barbu Delavrancea, absolventă a Şcolii de Belle Arte din Bucureşti.
Înfrângerile suferite de armata română la scurt timp după intrarea în Marele Război şi apropierea trupelor germane de capitală l-au determinat pe doctorul Dona să se retragă în Moldova, alături de familie. Jurnalul lui Dona, absolut inedit, a fost scris între ianuarie 1917 şi noiembrie 1918 şi reprezintă o tulburătoare mărturie a lunilor petrecute în pribegie, consemnând evenimentele vieţii de familie pe fundalul unui episod istoric decisiv pentru România în timpul Primului Război Mondial.
Se încarcă comentariile...
