FRAGMENT „Marele Marinar”, un roman inspirat dintr-o poveste reală, de Catherine Poulain
0
Adevărul.ro prezintă, în premieră, un fragment din romanul „Marele Marinar” de Catherine Poulain, cu insterţii autobiografice din perioada în care autoarea a lucrat pe un pescador din Alaska.
Nu este uşor să fii femeie pe un vas de pescuit: dormi pe punte, în frig şi umezeală, îţi intră sare în rănile din palme, unde te-au ros frînghiile năvoadelor, iar marinarii se uită strîmb la tine, fiindcă aduci ghinion. Măcar cu ei ajungi să te descurci: te adoptă după ce, în port, colindaţi cot la cot prin baruri, spelunci şi moteluri mizere.
Lili, eroina poveştii din „Marele marinar”, se trezeşte îndrăgostită şi obligată să aleagă între propria libertate şi bărbatul misterios şi impunător care i-a zăpăcit mintea.
„Toată acţiunea trece în această carte prin corpuri, prin materie, prin gesturi, prin mişcarea de pe vapor. Prin sudoare, durere, dar şi prin pasiune şi printr-un soi de plăcere. Lili, eroina lui Catherine Poulain, îşi va cîştiga locul într-o lume a bărbaţilor. Marele marinar este un minunat prim roman al unei scriitoare cu un talent impresionant.”- (L’Express)
FRAGMENT
„Mi‑au găsit nişte cizme cu care n‑aveau ce face la bord. Unele adevărate. Sunt foarte mari şi găurite la gleznă. Iau apă. E frig. Mi‑au găsit şi un impermeabil de pescuit – salopetă şi haină – mai mare şi mai rezistent decât fâşul meu de clovn.
Urc în timonerie cu cafeaua. Dau peste Jesse, mă lipesc de perete. El mă îmbrânceşte. Lunganul sfrijit stă tolănit cu nonşalanţă în fotoliul lui de căpitan.
— Eşti bine, vrăbiuţă ?
— Da. Când o să fac şi eu de cart, ca toţi ceilalţi ?
— Trebuie să vorbeşti cu Jesse despre asta.
— Când ?
— Când dai de el.
Cerul e opac. Ceaţa ne învăluie. Bărbaţii au pus pe poziţii stabilizatoarele de ruliu de fiecare parte a vaporului, ca două aripi de fier din care n‑ar mai fi rămas decât osatura. Rebelul are un legănat ciudat, de pasăre prea grea care nu izbuteşte să‑şi ia zborul, foarte aproape de valuri. Talazurile grele sunt ca o redută, vaporul care vrea să treacă peste ele rămâne pentru o clipă în suspans pe creastă, înainte să coboare din nou în văile verzui. O ploaie fină şi deasă cade pieziş. Ieşim din nou în frig. În linişte, tragem pe noi impermeabilele şi mănuşile de cauciuc, ne legăm centurile. Ian e încordat, lui Dave i‑a pierit zâmbetul, Jesus şi Luis par cenuşii pe sub tenul lor bronzat. Jesse îşi ascute cuţitul. Dau peste priviri care nu mă văd. Simon se agaţă de montanţii chesoanelor, gata să ţâşnească la primul răcnet al bărbaţilor. În ochii lui, aceeaşi angoasă care‑mi strânge şi mie măruntaiele.
Skipperul s‑a aşezat în colţul castelului, lângă parapet. Cu mâinile pe manetele exterioare de comandă, măreşte viteza când zăreşte geamandura, vaporul virează, încetineşte, caută cea mai bună poziţionare faţă de derivă. Jude a ridicat o cange, prinde baliza şi o saltă la bord.
— Trageţi !
Şi toţi se agaţă de cablu. Tensiunea e cumplită. Ian reduce şi mai mult viteza, înaintează uşor, se pune în faţa priponului, firul se destinde. Dave îl saltă în gura scripetelui de viraj. Bărbaţii zbiară. Skipperul răcneşte: Dezlegaţi baliza şi geamandura ! Repede ! Motorul hidraulic se pune în mişcare. Ne tragem răsuflarea. Priponul urcă bălăngănindu‑se. Ian accelerează. Jude încolăceşte cablul. Eu îi dau la mână un jgheab gol când un pripon e urcat cu totul la bord. Îl deznod repede pe următorul. Pun deoparte jgheabul în ruliul violent. E foarte greu, doldora de apă şi de momeli vechi. În spate, Jesus şi Luis taie calamarii în bucăţi. Huruitul motoarelor şi vuietul hulei sunt asurzitoare. Vântul ne zumzăie în urechi. Bărbaţii tac. Ian se întunecă la faţă. Cârligele care se întorc goale atârnă trist. Din loc în loc, un mic cod negru tresaltă la capătul unuia şi alunecă pe masa de tranşare. Jesse îi despică cu dibăcie pântecul cu cuţitul lui ascuţit. Îl spintecă mânios şi‑l aruncă la capătul mesei, în gaura care dă în cală. Trec aşa mai multe ore. Când baliza apare, în sfârşit, skipperul îşi aruncă furios mănuşile, îşi scoate combinezonul, pleacă de pe punte fără să ne spună un cuvânt măcar.
Dăm cu furtunul. Punem totul la loc. Vaporul şi‑a reluat viteza într‑o tresărire îndârjită. Jude îşi aprinde o ţigară. Dave îmi zâmbeşte.
— Nu‑i grozav, aşa‑i ?
Ne apucăm din nou de agăţat momeli, pentru mult timp, foarte mult timp, până să aruncăm din nou pripoanele în mare, punem din nou momeli în cârlige înainte să le urcăm iar la bord, şi tot aşa, fără sfârşit.
Şi‑apoi nu mai există nici zile, nici nopţi, doar ore care se înşiră, cerul care se întunecă, întunericul care acoperă oceanul, atunci trebuie aprinse luminile de pe punte. Cum e să dormi… Uneori mâncăm. Micul dejun la patru după‑amiaza, prânzul la unsprezece seara. Devorez tot. Cârnaţii care se scaldă în ulei, fasolea roşie prea dulce, orezul lipicios, cred că fiecare înghiţitură o să‑mi salvez viaţa. Bărbaţii râd.
— Da’ ce înfulecă !
Nimerim bancul de cod negru în a treia noapte. Marea nu s‑a liniştit. Eu şi Simon ne tot dezechilibrăm, în toiul efortului, şi ne izbim de colţurile chesoanelor sub privirile furioase ale bărbaţilor. Ne ridicăm fără un cuvânt, cu un sentiment de vinovăţie. Dar diseară n‑o să mai avem timp. Primul pripon ajunge la bord şi un val de peşti se năpusteşte spre noi în flux aproape neîntrerupt. Bărbaţii chiuie de bucurie.
— Priveşte, Lili, dolari, toţi ăştia sunt dolari ! strigă Jesse apucându‑mă de umăr.
Ba nu, nu dolari… peşti cât se poate de vii… creaturi preafrumoase care hăpăie aer cu gura lor stupefiată, care se răsucesc înnebunite peste strălucirea albă a aluminiului, orbite de neon, se ciocnesc fără contenire de universul aspru în care orice contur e tăios, orice senzaţie răneşte. Nu, dolari, încă nu.
Nu‑i timp de pierdut, masa e deja acoperită de peşti. Mi se întinde un cuţit. Simon îşi face loc între mine şi John. Jesse se întoarce alergând, agitând cuţitul pe care‑l ascuţea, cu vârful înainte, în tresăririle vaporului. Îi surprind privirea lui Jude: o lucire de mânie rece se aprinde preţ de o clipă la vederea omuleţului nesăbuit, o ridicare imperceptibilă din sprâncene. Sângele ţâşneşte, trupurile negre freamătă şi se răsucesc.” (Copyright Editura Polirom)
Catherine Poulain (57 de ani) are o biografie chiar mai senzaţională decît cea a eroinei romanului său de debut: la 18 ani ajunge la concluzia că nu va fi niciodată o intelectuală şi că singura activitate potrivită pentru ea este munca fizică. Va munci, aşadar, din greu şi va străbate lumea nefăcînd decît asta: lucrează într-o fabrică de conserve din Islanda, pe un şantier naval din Statele Unite, ca sezonier în Canada şi, timp de zece ani, pe un pescador în Alaska. Expulzată din SUA fiindcă lucrase fără permis de muncă, se întoarce în Franţa, tot la muncă grea: e ciobăniţă în Haute-Provence, iar toamna merge la cules de struguri în Médoc. Locuieşte într-o rulotă.
„Viaţa înseamnă să fii în mişcare. Să mergi ca pe sîrmă. Cred că am făcut bine ce-am făcut”, a declarat Poulain într-un interviu pentru Libération.
Cîştigătoare a numeroase distincţii literare (printre care Premiul pentru roman Ouest-France, Premiul Joseph-Kessel, Premiul Gens de Mer, Premiul Livre & Mer Henri-Queffélec, Premiul Pierre Mac Orlan), Catherine Poulain s-a aflat în 2016 printre finaliştii prestigiosului Premiu Goncourt.
Se încarcă comentariile...
