Titlul iniţial al acestor însemnări trebuia să fie „Solenoid sau Ultima Thule“ (a literaturii, bineînţeles), pentru că vedeam în această carte o nec plus ultra, o încununare a literaturii, de nedepăşit pentru moment, o Carte Totală, aşa cum sunt puţine în istorie (desigur, Cartea care să conţină Universul şi în cele din urmă să i se substituie la care visează personajele din „Nostalgia“ şi „Travesti“, ipostaze străvezii ale autorului).

Orizontala şi verticala

După ce am parcurs-o în diagonală şi am citit primele sute de pagini, mi-a fost clar însă că nu este vorba despre aşa ceva, şi aici, eventual, miza, dacă există, este cu totul alta. Singura carte de acest gen rămâne totuşi, până una alta, trilogia „Orbitor“, cu ambiţia sa nebunească de a cuprinde Totul şi încă ceva în plus, dar şi de a decela relaţiile subtile dintre lucruri. Însuşi autorul, la o întâlnire cu cititorii, descria „Orbitor“-ul („o carte imposibil de citit“, în opinia sa) ca având o structură ramificată pe orizontală, una „rizomică“ în accepţia sa, pe când cea a „Solenoid“-ului ar fi una axată pe verticală, având drept ţintă finală Ieşirea, străpungerea, spargerea bolţii care ecranează Lumea (mentală, de fapt, pentru că o altă temă importantă a cărţii este „natura realităţii“, considerată „cel mai înşelător dintre concepte“).

Într-unul din cele mai inspirate motto-uri date vreodată unei cărţi – cel din Arghezi, cu care se deschide „Solenoid“ –, şi care acţionează ca un disclaimer evident pentru oricine o deschide cu bună credinţă, cartea îşi conţine totodată şi propriul eşec, propria neputinţă. Pentru că, la urma urmei, atât personajul-narator fără nume al romanului, cât şi autorul şi cititorii săi, nu sunt decât oameni şi nimic altceva, iar atunci singura cale de mântuire posibilă, accesibilă, rămâne dragostea, desigur văzută ca principiu paulinic, „forţă dantescă“ sau cum mai vrem să-i spunem (adică Dragostea – aşa cum se intitula şi superbul volum optzecist de poeme, care-avea ca unul din motto-uri celebrul fragment din Sf. Pavel).

M.C. pe înţelesul oricui

Cred că, în cea mai mare parte, tocmai acestei paradoxale accesibilităţi i s-a datorat şi succesul incredibil al cărţii, atât la „intelighenţie“, cât şi la publicul obişnuit, care-a transformat „Solenoid“ în cea mai „populară“ dintre cărţile „mari“, grele ale lui Mircea Cărtărescu. Fără a vrea să intru acum în consideraţii stilistice, paginile cărţii par construite pe principiul „excesului“, al acumulării irepresibile de detalii, al ducerii până la ultimele consecinţe (narative şi stilistice) ale unor puncte de pornire. Iar punctele de plecare se află în integralitatea obsesiilor cărtăresciene, a toposurilor (biografice şi culturale) specifice autorului, binecunoscute din toate celelalte cărţi ale sale, „Solenoid“ acţionând şi ca un summum al acestora, un vârf şi o sinteză ale întregii sale opere.

Există şi aici pagini halucinante, uluitoare, care te lasă pur şi simplu fără respiraţie, de nivelul celor din „Aripa stângă“, să zicem (exemple: paginile 231-234, 329-334 sau, cele mai teribile, 519-522). În general, însă, tonul este unul „potolit“, sotto voce, aproape expozitiv, aş spune. Fără a mai detalia indubitabilele delicii estetice produse de lectura cărţii, voi încerca totuşi aici câteva umile obiecţii, de detaliu şi poate chiar de structură/construcţie.

„Însemnările unui nebun“

Presupun că „deliteraturizarea“ multor pagini este voită, pentru că, după cum se ştie, personajul principal este unul care-a renunţat la literatură, în urma insuccesului suferit la lectura din aşa-zisul „Cenaclu al Lunii“, şi scrie acum aceste pagini doar ca un act existenţial. Autorul Mircea Cărtărescu, un scriitor pursânge, nu are cum însă să nu producă, periodic, fragmente splendide (de genul celor date ca exemplu mai sus), pure excursuri – posibil gratuite – în zona imaginarului, fabulatoriului, halucinatoriului. Lucrul acesta, în cele din urmă, îl decredibilizează însă pe narator, cu „jurnalul“ lui cu tot.

Personajul acesta ar trebui să fie un „nebun“ (aşa cum M.C. intuieşte şi strecoară, în anumite momente, câteva indicii), dar manuscrisul său nu este în nici un caz cel al unui nebun. Astfel, această „creodă“ a lui Mircea Cărtărescu şi textul său nu reuşeşte să intre nici în categoria cărţilor „autiste“ de acest gen „strunite“ cum trebuie de un mare autor (Rilke, Strindberg, Nerval etc.), nici în cea a „nebunilor“ care fac „artă brută“, fără conştiinţă profesională (cazul unui Henry Darger, pomenit deseori în carte), irepetabilul Conte de Lautréamont situându-se în acest context probabil undeva la mijloc.

Un Iisus 4D

Trecând acum la chestiunea spirituală, textul pare să ignore complet că mântuirea, salvarea şi ieşirea din această lume se află la temelia (şi este motivaţia) tuturor căutărilor religioase, de când este omul om, iar creştinismul, prin puternica sa dimensiune soteriologică, a dus la apogeu această tendinţă. Ce spun nu este o pledoarie pentru nimic, ci doar constatarea unui fapt. Pentru cei vechi, aceasta era soluţia, şi punct, pentru asta credeau, nu pentru altceva. Desigur, autorul – şi personajul său –, trăind într-o vârstă (post)modernă, nu se mai pot raporta identic la acest gen de întrebări, dar asta nu anulează faptul că pentru cei vechi, care credeau, soluţia acestor probleme era mult mai simplă.

În mod paradoxal, Cărtărescu a reuşit un roman doldora de metafizică, dar fără nici o urmă de credinţă, căruia îi lipseşte total dimensiunea religioasă (nu spun că ar fi trebuit, dar genul de întrebări pe care le pune textul te conduc automat în zona aceasta). Nu poţi să-l reduci pe Dumnezeu la o problemă de topologie, iar pe Iisus să-l vezi ca pe un avatar / eon cvadridimensional, chiar dacă matematica este una dintre căile legitime de căutare ale Divinităţii, alături de toate celelalte. Speculaţii precum teseractul lui Hinton sau universurile multidimensionale este preferabil să rămână în zona SF-ului, de unde provin, nu cred că reprezintă soluţii la problemele metafizice, decât la un nivel foarte facil.

Ecce Supra-omul

Finalul – cu alter ego-ul cărtărescian preferând „dragostea umană mântuirii inumane“ – poate fi considerat dezamăgitor, dacă îţi doreai mai mult de la carte, dacă îţi doreai cu adevărat un Răspuns. Pe măsură ce stai să te gândeşti, totuşi, îţi dai seama că într-adevăr era singurul posibil, pentru a rotunji narativ textul. De-aici, probabil, întrebarea care străbate ca un fir roşu cartea: ce-ai alege să salvezi dintr-o casă în flăcări, un copil sau o capodoperă?, întrebare pe care personal o socotesc stupidă. Celor care însă, mai devreme, au fost „ridicaţi“, pur şi simplu, „la Cer“ – portarul Ispas sau mujicul siberian din povestirea din CPSF care-l obsedează pe personaj/narator/autor – nu li s-a oferit posibilitatea de alegere, ei au fost pur şi simplu Aleşi.

Ceea ce textul ignoră – şi ar fi putut să ne spună – este că, pentru a fi supra-uman, trebuie mai întâi să fii non-uman, şi aceasta nu are nici o legătură cu vreo vulgată ideologică modernă. Flaubert înţelesese asta când şi l-a ales (de două ori) pe Sfântul Antonie ca personaj unic al textului. Dacă această paradigmă a sfinţeniei, care-a fost poate ipostaza umanului cea mai supra-umană dintre toate („Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“), nu mai funcţionează astăzi, ea poate fi regăsită totuşi în aceste existenţe umile pe care le privim dispreţuitor, este o ipoteză pe lângă care textul trece razant, deşi o sugerează deseori.

Citeşte şi:

„Vârsta de 60 de ani e foarte cool“ – interviul meu cu Mircea Cărtărescu, ocazionat de împlinirea, azi 1 iunie, a vârstei de 60 de ani

VIDEO „Anomaliile“ lui Mircea Cărtărescu. Scriitorul a citit ieri din noua sa carte, la Librăria Humanitas Cişmigiu

INTERVIU Mircea Cărtărescu, scriitor: „Mă numesc Cărtărescu dintr-o greşeală de transcriere la primărie“