Ana Blandiana, un discurs despre durere şi supravieţuire, adică despre moarte şi înălţare

Ana Blandiana

La Ana Blandiana drumul dinspre frenezia inocenţei către o tranşantă limpezire etică, în numele responsabilităţii asumate, ar putea deveni subiect de studiu. Iniţiala trăire fără graniţe din anii debutului, cu vibraţia libertăţii totale, provoca desigur multă exuberanţă, iar lirismul, intrând în aceeaşi paradigmă, trebuia şi el să se conformeze. De aici dimensiunea dionisiacă şi luminozitatea solară a discursului.

Treptat, din acest soi de trăirism neîngrădit, Ana Blandiana va extrage doar atâta energie cât să-i asigure o tot mai vizibilă funcţionalitate reflexivă. Eliminând efuziunile sterile, poeta pune în ecuaţie însăşi redefinirea libertăţii. Prin urmare, fizionomia versului evoluează şi ea, de la candoarea aproape juvenilă înspre sobrietate şi spirit analitic. Din vocea începutului se păstrează doar câteva puseuri de retorism, bine temperate şi acestea. Elanul investigator câştigă teren, încât vechea disponibilitate extatică se rarefiază de la o carte la alta, în favoarea rolului filtrant al lucidităţii. Expunerea scenică de factură labişiană se transformă din când în când în confesiune, îngânarea şi şoapta devenind stăpânele portativului liric. Nu lipsesc însă voluptatea construcţiei şi efortul selectiv, conducând spre subtilităţi de gândire şi rafinament stilistic. Un proces alchimic prin care să se escamoteze orice intruziune emoţională. În paralel, sub imboldul reflecţiei, se construieşte masiv. Însă dincolo de aceste precauţii, pe filonul unei poetici cu specific feminin, reveriile şi inserţia sentimentală nu vor fi niciodată înăbuşite pe de-a-ntregul. Dar drumul străbătut de Ana Blandiana s-a modificat constant înspre hegemonia ideii, poeta privind tot mai des cu reticenţă orice impuls de pasionalitate. Prin sublimare, materia pare obligată acum să existe nu în latura sa fizică ci, prioritar, în cea spirituală. Acest parcurs poetic şi-a conservat în linii mari, până astăzi, specificitatea, îmbogăţit fireşte de la o etapă la alta cu valenţe noi, strict legate de experienţa biografică. Instrumentarul poetic s-a circumscris şi el pe aceste coordonate, urmărind esenţialul, exprimat cu extrem de puţine risipiri lexicale.

Obţinerea produsului liric printr-un limbaj de maximă economie se constată şi în Variaţiuni pe o temă dată (Bucureşti: Ed. Humanitas, 2018). Poeta are de evocat acum, într-o lumină profund spiritualizată, consecinţele despărţirii bulversante de cel drag. Cadrul e o permanentă împletire de concret şi irealitate, în care gesticulaţia, cu numeroase trimiteri culturale, ca o sublimă ceremonie, capătă aură simbolică. Pentru că, de fapt, despărţirea se dovedeşte imposibilă: ea s-a produs doar la nivelul aparenţei, fără efect asupra intimităţii sufleteşti, trecerea prin lume fiind precum o „haină“ şanjabilă: „Ştiam că e doar o haină, / Dar uitasem. / Şi abia când te-ai hotărât / S-o dezbraci / Mi-am adus aminte cu spaimă / (...) Lumea credea că eşti tu“ (Ştiam că e doar o haină). (Ne)despărţirea fiind lămurită din capul locului, rămâne poetei să definească noul tip de relaţie, oscilând mereu între aproximare şi palpabil, între luminozitate şi senzaţia umbrei de neatins. Acum relaţia, spre a exista, trebuie să treacă dincolo de materie, direct în spirit, pentru că „întotdeauna sufletul ne-a legat / Mai mult decât sângele“ (Ca între spirit şi trup). Pe aceeaşi cale abstractă, în nuanţe de feminitate ingenuă, se consumă acum şi „revederile“ fericite ale cuplului: „Totul este atât de miraculos, / Încât cine ştie dacă acolo / O secundă / Nu durează / Milenii...“ (Ne întâlnim ca într-un balon de săpun). Aşadar spaţiul de dincolo, misterios prin deducţie, conţine in primul rând incertitudini legate de valoarea timpului, amplificând astfel acea anxietate care vine parcă din poemele despre moarte ale Regatului Vechi egiptean. Sau din lamentaţiile pe aceeaşi temă ieşite din gura lui Ghilgameş. Pentru că bucuria şi sentimentul tragic, traversând istoria, sunt neschimbate.

Despărţirea la Ana Blandiana, vizând mai ales o realitate spirituală, pare de neimaginat, fiindcă aici arbitrajul aparţine unei puteri superioare şi indestructibile: „Ce e iubirea, dacă nu imposibilitatea de a fi despărţite două fiinţe care nu ele au hotărât să fie împreună? (...) Şi ce e iubirea dacă nu legea universală de desfiinţare a frontierelor?“ (Ce e iubirea). Şi pentru ca relaţia dintre parteneri să-şi menţină tonusul, memoria afectivă devine expansivă, trezind la viaţă amintiri aburoase şi provocând dialoguri imaginare. Dar aceste dialoguri sunt rare, întrucât cuvintele contează acum mai puţin, iar „îndrăgostiţilor le e suficientă vederea“ (M-am întrebat ce-aş vrea să-ţi spun). În fond miezul convorbirilor înseamnă nişte interogaţii fundamentale către cel plecat, ale căror răspunsuri nu pot fi decât subînţelese: „Sunt şi la voi anotimpuri?“ (Cad frunzele)?; „De fapt unde eşti?“ (De fapt unde eşti); „Sunt şi la voi sărbători?“ (De sărbători te simt mai aproape) etc. Regretul e pur omenesc, pentru că şi întrebările se nasc totdeauna când devin deja zadarnice: „Toate întrebările / Le-am pus prea târziu, / (...) Nu mai ştiu de ce amânasem, / Dar poate nici nu amân, / Ci pur şi simplu întrebările / Se nasc numai / Când nu mai are cine să le răspundă“ (Toate întrebările). În context, nu lipsesc momentele de cumpănă, când triumfă scepticismul cu privire la armonia şi capacitatea lumii de a fi pozitivă: „pe acest tărâm de sunete paralele / şi de bucurii care nu au nevoie unele de altele“ (Se aud nişte voci estompate de frunze). Iată un memorabil poem tanatic: „Abia cu moartea începe totul. / Doar că nu ştim ce. / Şi preferăm să confundăm / Taina cu neantul. / Numai când cineva drag, / Poate o parte din tine, / Calcă linia despărţitoare, / Totul se luminează / Pe durata unui fulger / Şi vezi cât de lungă e calea / Care începe acolo. / Atât de lungă încât / Nu vezi unde duce / Dar nici nu contează / Decât că începe din nou“ (Abia cu moartea începe totul). Ar părea că viziunea extincţiei n-are nimic înspăimântător. Dar seninătatea cu care poeta priveşte dincolo e, în traducere liberă, un fel de resemnare alambicată. Una care, intuind absurdul, ascunde şi suficientă tensiune: „Mă întreb adesea dacă, acolo unde eşti, îţi foloseşte la ceva ceea ce ştiai de aici, / sau trebuie să înveţi totul, asemenea celui ce vine /  pe lume şi învaţă să meargă, să vorbească“ (Mă întreb adesea dacă acolo unde eşti). Totul a stat şi stă sub semnul solitudinii suportabile: „Doar tu ştiai să construieşti o singurătate / în care puteam încăpea amândoi“ (Mereu). Şi numai acceptând mobilitatea cosmică poţi înţelege că „existenţa şi nonexistenţa /  se încopciază / din mers / şi eşti împins ca pe un plan înclinat / În celălalt univers / Unde nu te opreşti / În faţa uşilor împărăteşti / Ci aluneci, aluneci tot mai departe“ (Nimic nu e static). Pare că utopia dialogului în absenţa celuilalt e clară: „dincolo de Lethe / râul uitării, / te vei uita înspre mine / Fără să mă vezi / Şi mă vei auzi / Fără să înţelegi de ce-ţi vorbesc“ (Dacă vei fi obligat, cum bănuiesc). Dar există şi varianta optimistă: „Dispariţia de aici este o apariţie / În alt loc, în alt scop“ (Nimic nu e static) şi că până la urmă cel plecat a ajuns de fapt „acasă“, acolo unde timpul şi spaţiul sunt sinonime cu veşnicia şi infinitul.

Variaţiuni pe o temă dată e şi o demonstraţie de virtuozitate. Ana Blandiana orchestrează o amplă compoziţie simfonică, revenind contrapunctic la ideea că moartea e doar altă dimensiune a existenţei, care nu poate anula comuniunea sufletelor pereche. Textele reprezintă, privite astfel, variantele aceluiaşi poem, oscilând între emoţia erotică, rememorată discret, mai mult aluziv, şi meditaţia gravă cu privire la sens şi limite. Poeta decontează liric efectele şi reverberaţiile interioare după o experienţă traumatică. Inserţia textelor în proză nu distonează, ele acţionând ca un liant care consolidează structura de rezistenţă. Tot aşa cum cele câteva piese „clasice“, mizând pe rimă şi cadenţă, participă la fluidizarea discursului, conferindu-i savoare. Osatura acestor texte, construite echilibrat, îmbină solemnitatea şi efuziunea lirică. Meditaţia lasă rareori să răzbată spre exterior  semnele convulsiilor interne. Împăcarea e mai prezentă decât revolta. Vorbim acum de un lirism elaborat, cu infiltraţii livreşti şi glose despre viaţă şi moarte. Nu luxurianţa imagistică sau performanţa metaforică primează aici, ci strădania de a devoala zonele incerte ale propriei condiţii.