„Destine cu har” din viaţa Clarei Mărgineanu, „o adevărată Sylvia Plath a poeziei române”

Marţi, la Clubul Spice, din Capitală, va fi sărbătoare: remarcabila scriitoare şi jurnalistă Clara Mărgineanu îşi va lansa un nou volum: „Destine cu har”, apărut la Editura SMart, cu spijinul Asociaţiei culturale FAIR („Folkul acasă în realitate”).ary

O pledoarie pentru reportajul literar, valori şi normalitate, care va fi susţinută de Grigore Cartianu, Tudor Călin Zarojanu şi Lucian Vasilescu. Şi care va fi urmată de un spectacol susţinut de Ioan Gyuri Pascu, Ştefania Iacob, Maria Gheorghiu, Mihai Napu Band, Ovidiu Mihăilescu şi trupa „Joi”, Vasile Mardare, Eugen Avram, Tatiana şi Marius Ojog.

Intersecţia buclelor de timp

Se spune că viaţa unui om capătă forţă de reprezentare nu doar prin ceea ce insul lasă făcut sau zis în urmă-i, ci şi prin calitatea întâlnirilor pe care destinul i le-a hărărzit aceluia. Întâlniri reale, palpabile, sau, din pricina unor  naşteri prea timpurii sau prea târzii, doar atingeri, prin intersectările buclelor de timp. În acest din urmă caz, specia jurnalistică (pe nedrept socotită desuetă!) a reportajului literar îşi demonstrează virtuţiile recuperatorii. Astfel se explică felul cum în extraordinara carte al Clarei Mărgineanu rezonează personalităţi care, doar aparent!, nu par a avea prea multe în comun. De la Monseniorul Vladimir Ghika, Valeriu Gafencu şi Principesa Ileana, la Petru Dumitriu, Nicu Alifantis, Marius Tucă sau Ştefan Popa Popas. De la Vintilă Horia, Henriete Yvonne Stahl, George Bacovia, Zavaidoc sau Panait Istrati, la Vasile Andru, Petru Popescu, Ana Blandiana, Ion Gyury Pascu sau Ion Chichere. De la Edith Piaf, Vladimir Vîsoţki, Maria Vlady, la Tatiana Stepa, Sorin Poclitaru, Gheorghe Gheorghiu şi Cleopatra Lorinţiu. Şi de la mulţi alţii, la mulţi alţii.
Printr- „Un argument”, Alexandru Turcu remarcă procedeul (atât de simplu încât devine invizibil) prin care autoarea reuşeşte performanţa acestei uluitoare reuniuni: „Clara Mărgineanu alege din multitudinea de personalităţi ale istoriei culturale de ieri şi de astăzi un mănunchi de figure pregnante, pe care le prezintă nu prin prisma rece a unui cercetător ci, mai cu seamă, cu înţelegere, cu afecţiune. Filtrează prin propriul sine, punându-se – nemărturisit – în locul personajelor cărţii sale. Spuneam că le înţelege uman, cu căldură, pentru a le putea astfel dezveli, ca pe nişte statui, în faţa cititorilor. Dar aceste statui sunt statui create tot din carne: scopul cărţii de faţă nu este de a le impune ci doar de a le arăta, aşa cum au fost, lăsându-i-se cititorului
libertatea de a le considera sau nu, modele. Autoarei aşa îi apar.

Un compartiment aparte al cărţii este dedicat unor personalităţi contemporane din diverse arii de preocupări: de la poezie la muzică.
Cititorul le poate considera propuneri pentru viitoare evaluări ale culturii române, din care fac parte, fără doar şi poate. De asemenea, dau nota de nou a volumului şi, pentru mulţi, vor constitui adevărate
surprize sau revelaţii”.

La vremuri stupide, iubire prin adăugare

Aş îndrăzni să adaug că toate numele celebre citate mai sus îşi dau întâlnire şi dialoghează într-un teritoriu care le aparţine în egală măsură: sufletul cald şi abisal prin generozitate al poetei Clara Mărgineanu. Suflet care, tocmai din pricina capacităţii lui de a iubi prin adăugare, nu prin excludere, a fost izbit din plin de spasmele imbeciloide ale vremii.
Împotriva acestei nedreptăţi din pricina căreia scriitoarea suferă cumplit de câţiva ani, tocmai de la Beverly Hills îşi ridică pana însuşi marele prozator Petru Popescu, care o socoteşte pe Clara Mărgineanu a fi „o
adevarată Sylvia Plath a poeziei române”: „(…)am aflat că poeta Clara Mărgineanu nu mai este angajată a TVR Cultural – poziţia ei, ca şi a altora,au fost retezate, economisind bani corporaţiei şi făcând un pas larg înainte, în ignorarea, tot mai familiară, a meritelor celor demişi. Pentru mine, şocul a fost Clara. Poeta ale cărei forţă şi sensibilitate nu mai trebuie să le prezint, a lucrat ani de zile la un portret personal al României cum nu mai e altul. Ca bucureştean, ştiu că redescoperirea lui Zavaidoc şi a altor ere/aspecte/personalităţi esenţiale ale unui Bucureşti mereu ameninţat de „reclădire“, şi, deci, păstrarea acestor diamante în memoria colectivă, i se datorează şi Clarei Margineanu. Filmul ei despre „Zavaidoc“ a fost premiat de Uniunea Cineaştilor. Cu toate acestea, postul ei din TVR, unde a lucrat 18 ani, a fost desfiinţat. Clara a fost, încă înainte de a fi reporteră, o avidă cititoare despre trecut, o inspirată a poemului umplut de un suflu „al nostru“, nu pompos şi clişeu, ci subtil, bântuitor, melancolic şi ingenios, şi, pentru cei capabili să admire, de neşters. Clara Mărgineanu va continua să fascineze prin scris şi persoana ei, cum n-ar face-o? – e tânără şi plină de sevă. Dar de ce i s-a luat tocmai ei, camera de filmat? Pierdere, nedreptate, pericol personal pentru ea– doar Clara e o idealistă care nu investeşte în imobiliar! – orbire birocratică... le ştim pe toate... Eu le ştiu şi de aici, unde atâţi clasici ai filmului (Peter Bogdanovich, Billy Friedkin, Terence Malik, zeci de alţii) şiau văzut carierele tăiate de cuţitul corporat. Dar sperasem: nu, vă rog, încă nu în România! Simţul fragilităţii noastre culturale ar fi trebuit să ne ajute să nu fim scumpi la tărâţe şi ieftini la făină, mai ales la ceea ce dacă nu-l ai, nu-l mai poţi reface: testimoniul unei epoci pe care doar artistul îl poate oferi, cu adevărat sincer. TVR s-a despărţit (sper vremelnic) de o poetă şi martoră a lumii, fără egal. TVR a pierdut, cultura a pierdut. Dar dacă TVR se va menţine pe linia de plutire financiară, cum va supravieţui navigatoarea solitară Clara Mărgineanu, care e cunoscută unei întregi naţii şi comunităţi culturale? Totuşi largile pacheboate de stat care împart oceanul cu ea nu se gândesc să-i întindă, (eu timp de doi ani, n-am văzut) o „lifeline“, o parâmă de salvare? Clara trebuie să lucreze în cultură, cu scenariul, cu camera, cu gustul ei infailibil, şi cu răbdarea şi recunoaşterea de valori şi confraţi exprimate atât de generos (adică negelos, mare lucru între scriitori de orice generaţie!) în toate cărţile şi filmele ei”.

Concluzia, tristă şi revoltată, îi aparţine colegului nostru Grigore Cartianu: „Scrisul Clarei Mărginenenu arde precum suferinţele martirilor anticomunişti şi înţeapă precum spinii din coroana lui Isus”.