Despre selecţia de texte din „Maimuţa carpatină”: Le stă bine împreună
0Că despre o realitate deloc agreabilă, uneori chiar grav malformată, se poate scrie echilibrat, cu calm, uşor amuzat, cu oarecare mizantropie, fără încrâncenare, răutate sau ură, dar şi fără ca scriitorul ori ziaristul să devină un vânzător de indulgenţe cu preţ redus ori „la ofertă”, cum se spune azi, o dovedeşte cartea „Maimuţa carpatină” a lui Radu Paraschivescu.
Apărut în 2013 la editura Humanitas, volumul conţine o selecţie din textele publicate de gazetarul serios, superior şi benefic contaminat de scriitorul omonim care e Radu Paraschivescu în revista Esquire. 30 la număr, tipărite în premieră în intervalul 2006-2013.
Texte selectate şi cărora, vorba autorului, „le stă bine împreună’’, atât de bine încât, dacă te hotărăşti să te apuci să le citeşti, trebuie să fii pregătit, să ai la dispoziţie câteva ore bune. De ce? Cartea, deşi una de publicistică, e, până la un punct, aidoma romanelor de aventuri. Ajungi la final de capitol, ţi-ai propus să te opreşti acolo că mai ai şi altceva de făcut, vrei să continui a doua zi, dar pe neaşteptate îţi spui „ei, hai, hai să mai citesc una!” şi apoi încă una, şi încă una.
Subiectele despre care scrie Radu Paraschivescu sunt cât se poate de banale. Ne-am ciocnit, ne ciocnim de realitatea surprinsă în ele în fiecare zi. Iar realitatea aceea culmea e că a ajuns să nu ne mai mire ori şocheze. Totul face parte din “aventura” existenţei noastre cotidiene. La urma, urmei, nu trebuia să vină Radu Paraschivescu să ne deschidă ochii şi să ne vorbească despre traseismul de toate felurile care „dobândeşte pentru mulţi naturaleţea respiraţiei”.
Despre kitsch, „copilul cu handicap al artei” au scris cărţi şi tratate docte Hermann István sau Abraham Moles, atâta doar că nici unul, nici altul nu a avut ocazia de a vedea nici tablourile „angajate” şi generos plătite, pe vremuri de Nicolae Ceauşescu, mai recent de un fost rector al Universităţii ieşene, ale lui Sabin Bălaşa, nici exploatarea fără limite a figurii lui Vlad Ţepeş în zona Branului, nici palatele ţigăneşti ce străjuiesc drumul dintre Bucureşti şi Alexandria (concurate, poate, de cele pe care le văd eu, mai frecvent decât aş dori, parcurgând în maşină ruta Oradea-Cluj), nici Dallas-ul de la Slobozia ctitorit de, între timp chematul la Domnul, Ilie Alexandru şi nici nu au băut coniacul Ţărăncuţa.

Îi cunoaştem cu toţii pe vânătorii de muzee şi pe campionii vizitatului, ne oripilăm în faţa devoratorilor de înmormântări, pe cei ce semnează imaginare condici de prezenţă la orice îngropăciune de “român celebru”, am călătorit nu o dată în taxiuri conduse de şoferi fie nepoliticoşi, fie pregătiţi în toate domeniile chiar mai bine decât ilustrele doamne Paula Iacob sau Monica Tatoiu. Nu trebuie să fim lingvişti reputaţi precum doamna Rodica Zafiu care se bate nu fără rost, ci, din păcate, fără rezultate, cu monştri lingvistici de genul cuvântului locaţie (eu îl aud până la suprasaturaţie pe la tot felul de festivaluri de teatru care, orişicât, sunt manifestări de cultură, aşa încât, fie şi numai din acest motiv, socotesc lupta pierdută). Suntem familiarizaţi cu tot felul de imitaţii.
Ne-am amuzat cu toţii, asumându-ne greşeala râsului vinovat, pe seama unor (pre)nume bizare. Adică ştim foarte bine că purtătoarea sau purtătorul lor nu are nici o vină că se cheamă Lămâiţa, Sulfina, Crin, Ulm, Vlăstar Apostolescu, Honorius Prigoană sau William Brânză şi, adaug eu, pentru plăcerea proprie, Elwis Săftoiu. A trebuit, desigur, să aşteptăm ca dl. Crin Antonescu să îl descopere prin catacombele partidului pe care îl conduce pe dl. Gigel Ştirbu şi să aflăm că aspirantul la portofoliul Ministerului Culturii e mândru de numele care i l-au pus părinţii.
Ne-am ciocnit sau am fost chiar protagoniştii neostoitei noastre “înclinaţii spre ofensă şi limbaj buruienos”. Ne întâlnim zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă, cum se spunea odinioară, cu felurite infracţiuni la adresa limbii române, dar şi cu vocaţia tranzacţionistă a propriului popor, un popor care cumpără şi vinde tot. De la macaroane la titluri universitare, ca să îl citez pe Radu Paraschivescu. Mulţi dintre noi am trăit aventura trecerii de la vorbitul în şoaptă la vorbitul tare “ca semn al dezinhibării”. O aventură şi o trecere care mai-mai că nici ele nu ne mai miră deloc. Ş.a.m.d., ş.a.m.d.
Cam acestea sunt subiectele- nu-i aşa?-, deloc originale, nicidecum senzaţionaliste, defel ieşite din comun pe care le-a abordat în articolele sale Radu Paraschivescu. Şi totuşi iată că le (re)descoperim în carte şi le tratăm ca pe nişte trufandale.
De ce? Fiindcă Radu Paraschivescu scrie despre ele cu măsură, cu stil, savuros. Şi pentru că felul lui de a scrie e cel al omului citit, cult, înzestrat cu ştiinţa conexiunilor. Dacă ar fi să aleg un singur text prin care să imi argumentez calificativele, filologul care sunt s-ar opri fără nici un fel de ezitare asupra celui intitulat Mândrie şi prejudiciu. Citiţi-l şi îmi veţi da dreptate.
Radu Paraschivescu- Maimuţa carpatină - Editura Humanitas, Bucureşti, 2013