VIDEO „Copiii arborelui de jaracanda“ sau povestea încarcerărilor din Teheran prin ochii unei tinere născute în închisoare

Romanul de debut al scriitoarei Sarah Delijani, „Copiii arborelui de jaracanda“, urmăreşte destinele a trei generaţii de iranieni care au fost închişi în urma Revoluţiei din 1979. Povestea este cu atât mai convingătoare cu cât reflectă viaţa sa şi a părinţilor săi, care au adus-o pe lume în perioada în care se aflau sub arest la închisoarea Evin din Teheran. Cartea se găseşte de pe 27 iunie şi în librăriile din ţară, publicată de Editura Polirom.

Volumul „Copiii arborelui de jaracanda" a apărut deja în SUA, Marea Britanie, Italia, Grecia şi Muntenegru, urmând să fie tradus în alte 25 de limbi şi lansat în peste 70 de ţări.  

Sahar Delijani s-a născut în Iran, în închisoarea Evin din Teheran, în 1983. Părinţii ei fuseseră arestaţi cu câteva luni în urmă din pricina activismului manifestat împotriva regimului islamic. În 1996, la numai doisprezece ani, părinţii s-au hotărât să se mute în California, alături de familia mamei. În 2002, Sahar Delijani este admisă la Universitatea din California, unde se specializează în domeniul literaturii comparate. Din 2006 trăieşte alături de soţul ei în Italia. De atunci scrie articole pe diverse teme în reviste şi jurnale culturale precum „The Beginning Literary Magazine“, „Berkeley Poetry Review“, „The Battered Suitcase“, „Tryst“, „Slice Magazine“şi altele. 

Temporalităţi şi perspective multiple ale părinţilor şi copiilor se întrepătrund în romanul de debut al scriitoarei Sarah Delijani, dând naştere unui model complex de cauze şi consecinţe, secrete şi mărturisiri, poveşti de dragoste şi sacrificiu. Din acest model se disting câteva motive centrale, mereu aceleaşi: zidurile închisorii Evin, simbol al regimului opresiv, străzile şi traficul haotic al Teheranului – spaţiu public al fricii şi vulnerabilizării, dar şi al expresiei politice, sau spaţiul intim şi sigur al caselor şi curţilor interioare, în care memoria se păstrează la umbra nelipsitelor flori ale arborelui de jacaranda.

Volumul editat Polirom costă 29.95 de eli şi va fi disponibil şi în format digital.

Fragment din romanul „Copiii arborelui de jaracanda“, de Sarah Delijani: 

„Azar stătea pe podeaua de tablă ondulată a dubei, ghemuită lângă perete. Din cauza drumului plin de hârtoape, maşina se legăna dintr‑o parte în alta şi odată cu ea şi pasagera. Cu mâna liberă se ţinea de ceva ce părea o bară. Cealaltă i se odihnea pe burta tare şi umflată care se contracta şi se încorda, făcând‑o să respire întretăiat şi neregulat. Un val de durere fierbinte îi ţâşni de undeva din coloană, răspândindu‑i‑se în tot corpul. Azar icni, agăţându‑se cu o mână de chador‑ul strâns în jurul umerilor atât de tare încât articulaţiile degetelor i se albiră. La fiecare curbă se izbea de pereţi. La fiecare hârtop şi groapă, trupul îi era azvârlit spre tavan, iar copilul din pântece se încorda, îngrozit. Legătura care îi acoperea ochii era udă de sudoare.

Auzise ţipetele ce cutremurau închisoarea din temelii, traversând coridoarele pustii, trezind deţinutele noaptea, întrerupând o conversaţie la masa de prânz, impunându‑le să tacă din gură, cu maxilarele încleştate şi membrele ţepene, până seara târziu. Nimeni nu ştia de unde veneau ţipetele. Nimeni nu îndrăznea să întrebe. Erau urlete de durere, asta le era clar. Căci urletele de durere sunt de neconfundat, iar ce se auzea erau strigătele unui trup fără conştiinţă, abandonat, stâlcit până devenea o pată informă, singurul semn că acest trup mai avea încă viaţă în el fiind forţa cu care urletul său spărgea în bucăţi tăcerea zidurilor închisorii. Şi nimeni nu ştia când o să‑i vină rândul, când o să dispară pe coridor şi n‑o să mai rămână decât urletele din ea. Şi astfel trăiau aşteptând şi urmând ordinele sub ameninţarea groaznică a unei sorţi pe care nimeni nu mai credea că putea s‑o evite.

(...) Azar încercă să se ridice în şezut, îngrozită de ideea că ar putea să nască acolo, pe podeaua de metal a dubei, pe un drum plin de hârtoape, cu râsul strident al Surorii răsunându‑i în urechi. Strângând bara şi mai tare, inspiră adânc, încercând să blocheze nevoia care urca din adâncurile trupului său. Era hotărâtă să ţină copilul înăuntru până ajungeau la spital. Chiar atunci simţi cum îi ţâşneşte ceva dintre picioare şi îşi ţinu respiraţia în timp ce un pârâiaş de neoprit i se scurgea pe picior. Îşi dădu chador‑ul la o parte. Panica puse stăpânire pe ea în timp ce îşi pipăia cu precauţie pantalonii. Ştia că fiecărei gravide i se rupe apa la un moment dat, dar nu ştia ce urmează. Să însemne asta că naşterea era iminentă ? Era periculos ? Azar abia începuse să citească despre sarcină când veniseră după ea. Mai avea puţin până la capitolul despre ruperea apei, contracţii, ce să îşi ia cu ea la spital, când bătuseră la uşă de parcă ar fi vrut s‑o dărâme. Când au scos‑o din casă, abia începea să i se vadă burta".  ((copyright Editura Polirom)

Scriitoarea vorbeşte despre debutul său literar cu volumul „Copiii arborelui de jaracanda"