Convorbiri cu un istoric de neam mare

„Neagu Djuvara e mai mult decât o modă, e mai mult decât un povestitor captivant, e mai mult decât o curiozitate. E un model.”

Filip-Lucian Iorga este un istoric încă foarte tânăr- de abia are 32 de ani- cu un solid doctorat susţinut la Universitatea din Bucureşti şi cu importante stagii de formare profesională la prestigioase universităţi occidentale. E binecunoscut drept un necondiţionat admirator al vechilor familii boiereşti, ca pasionat de genealogie şi de heraldică.

Are deja publicate câteva studii şi cărţi în domeniu asupra cărora s-au pronunţat pozitiv reputaţi specialişti în domeniu. Nu e rostul meu să o mai fac o dată, nici nu am calificarea necesară.

Pot doar să observ că tânărul intelectual Filip-Lucian Iorga reprezintă o frumoasă excepţie în rândul generaţiei sale. O generaţie ce se grăbeşte să spună până la suprasaturaţie, oricui are timp să o asculte şi urechi să o audă, că are, că avem nevoie de modele pentru ca două secunde mai apoi să proclame criza modelelor. Adăugând că tocmai acesta e motivul pentru care trebuie să facă totul pe cont propriu şi să dea cu toţi şi cu toate  de pământ.

Unul dintre modelele lui Filip-Lucian Iorga a fost Alexandru Paleologu. I-a citit cărţile, a dorit să îl cunoască mai îndeaproape, i-a dedicat un volum. Un alt model e Neagu Djuvara. Pentru Filip-Lucian Iorga, Neagu Djuvara e mai mult decât o modă, e mai mult decât un povestitor captivant, e mai mult decât o curiozitate. E un model. Un om, un intelectual, un savant, un depozitar de ştiinţă, dar şi de conştiinţă. Un om ce se exprimă prin cărţile sale, dar care trebuie cunoscut şi altfel decât prin lectura cărţilor. Nonagenarul Neagu Djuvara e un pasionat. Un om al emoţiilor. Căruia nu îi e teamă să spună că are emoţii chiar şi atunci când cercetează ori când vorbeşte despre trecut. Ca expert în unele, în multe secvenţe ale acestuia. În calitate de contemporan al unui prezent devenit, prin forţa lucrurilor, trecut.

Aşa ajungem să îl cunoaştem ori să îl recunoaştem pe Neagu Djuvara parcurgând cartea Trecutul este viu. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Neagu Djuvara recent apărută în seria Portrete în dialog a editurii bucureştene Humanitas.

O carte de convorbiri. De convorbiri purtate aparent fără niciun plan. O carte de taifasuri. O carte în zig-zag. Căci “omul de neam mare”, cum îl numeşte Filip-Lucian Iorga pe ilustrul său interlocutor, îşi evocă în cele aproximativ o sută de pagini ale volumului înaintaşii şi o face, cum bine scrie Filip-Lucian Iorga în prefaţa intitulată Un răgaz cu Neagu Djuvara, “cu precizia istoricului şi cu afecţiunea urmaşului” . În evocările sale “simţim…nu numai un spirit de familie, ci şi o puternică familiaritate duioasă, critică sau amuzată”. Strămoşii sunt astfel “prezenţe vii ” ce îl ajută pe istoric să înţeleagă mai bine trecutul. Neagu Djuvara îşi evocă, fireşte, mama, cu o naturală, nedezminţită afecţiune filială, sporită de detaliul că viaţa a vrut ca doar mamei să îi revină, de la un moment dat, sarcina creşterii a doi fii. Care au trebuit educaţi, misiunea aceasta fiind împărţită de mamă cu câţiva foarte buni profesori şi ei cu respect şi cu vibraţie evocaţi de istoric.

Cartea nu este, însă, doar un prilej de readucere în discuţie a unor istorii personale. Pe neaşteptate sunt formulate teme de dedzbatere dintre cele mai serioase precum occidentalizarea, europenizarea, dar şi pericolul islamizării Europei, semnificaţia ecumenismului, sensurile, virtuţile dar şi servituţile culturii şi limbii franceze, au fost ei, fanarioţii, chiar atât de răi precum ni s-a spus unora dintre noi în ciclul gimnazial sau liceal, tracomania şi dacomania comunistă şi caraghioslâcurile acesteia, ce rol au avut cumanii în etnogeneza românască, avea sau nu avea dreptate Titu Maiorescu când condamna atât de vehement formele fără fond, cum era Bucureştiul prin anii ’20 şi a ce mirosea el. Ş.a.m.d., ş.a.m.d.

Ultimele zece-douăzeci de pagini ale cărţii devin “serioase” de-a binelea, abordează probleme ce ţin de atitudinea faţă de trecut, de tipuri şi clase de metode în cercetarea istorică, de seriozitatea şi vulnerabilitatea teoriilor, vorbesc despre “metoda emoţiei”, subliniază idea că trecutul se schimbă, nu e mort.

Dialogul lui Filip-Lucian Iorga cu Neagu Djuvara se încheie întrucâtva brusc, parcă pe neaşteptate. Ai sentimentul că ar mai fi multe de spus. Şi îţi doreşti o continuare. E de sperat ca ea să vină cât mai curând posibil.

Trecutul este viu- Filip-Lucian Iorga în dialog cu Neagu Djuvara;

Editura Humanitas, Bucureşti, 2014.