„Cartea oglinzilor“, de Eugen Ovidiu Chirovici, apare în România pe 4 februarie

Din 4 februarie, „Cartea oglinzilor“, de Eugen Ovidiu Chirovici, va apărea în librării, editat de RAO. Volumul, despre festele jocului minţii, este deja publicat în peste 38 de ţări din toată lumea.

Eugen Ovidiu Chirovici este primul autor român contemporan al cărui volum – „fenomen editorial
internaţional“ (The Guardian) – s-a vândut în peste 38 de ţări din toată lumea, printre care Marea Britanie,
SUA, Germania, Franţa, Italia, Spania, potrivit unui comunicat RAO.

În România, lansarea thrillerului „Cartea Oglinzilor“, publicat de RAO, va avea loc pe 4 februarie.

„Cartea Oglinzilor“ îl aduce în faţa cititorului pe agentul literar Peter Katz care, în cei cinci ani de carieră, a evaluat sute de manuscrise. Niciunul dintre acestea însă nu a reuşit să îi stârnească interesul precum fragmentul trimis de misteriosul Richard Flynn. Student la Princeton la vremea când se petrec faptele din povestirea lui, Richard oferă atât de multe detalii despre uciderea profesorului Joseph Wieder, încât Katz nu ştie ce să creadă: oare autorul manuscrisului este criminalul sau doar are informaţii care pot duce la elucidarea cazului? Intrigat, agentul literar demarează o investigaţie pe cont propriu
pentru a descoperi adevărul.

FRAGMENTE

„Partea întâi

Peter Katz

„Amintirile sunt ca nişte gloanţe. Unele doar şuieră pe lângă tine şi te înspăimântă. Altele te nimeresc în plin şi te fac bucăţi.“ Richard Kadrey, Kill the Dead Am primit fragmentul de manuscris şi scrisoarea de intenţie care-l însoţea în ianuarie, când toată lumea din agenţie încă se străduia să-şi revină după mahmureala din timpul sărbătorilor. E-mailul evitase spamul şi-şi croise drumul spre inbox, unde se aşezase la rând printre celelalte câteva zeci. Am aruncat o privire peste scrisoare, pe care am găsit-o interesantă, aşa că am printat-o împreună cu paginile ataşate şi am pus totul într-un sertar. Apoi am uitat de ea până spre sfârşitul lunii, fiind preocupat de finalizarea negocierilor la un nou contract. Era în weekendul prelungit cu ocazia sărbătorii Martin Luther King’s Day când am redescoperit filele prinse între ele cu o agrafă. Zăceau printre alte câteva fragmente de proiecte pe care-mi propusesem să le citesc în zilele acelea şi pe care le luasem într-o vineri cu mine acasă şi le aşezasem pe măsuţa de cafea din sufragerie. Scrisoarea era semnată Richard Flynn şi suna astfel:

Dragă Peter, Numele meu este Richard Flynn şi în urmă cu mai bine de treizeci de ani am absolvit Secţia engleză la Princeton. Visam să ajung scriitor, am publicat câteva povestiri în revistele timpului, am scris chiar un roman de optzeci de mii de cuvinte pe care l-am abandonat după ce a fost respins de câteva edituri şi pe care astăzi îl consider mediocru. Apoi m-am angajat la o mică agenţie de publicitate din New Jersey şi am rămas în această industrie până astăzi (...)

Pentru cei mai mulţi dintre americani, anul 1987 a fost cel în care bursa a urcat până la cer, pentru ca apoi să-şi dea duhul, scandalul Iran-Contras a continuat să zgâlţâie scaunul lui Ronald Reagan la Casa Albă, iar serialul Bold, Beautiful & Blue a început să ne invadeze sufrageriile. Pentru mine a fost cel în care m-am îndrăgostit pentru prima oară şi am aflat că diavolul există. Studiam de mai bine de doi la Princeton University şi locuiam într-un imobil aflat pe strada Bayard, între Muzeul de Artă şi Seminarul teologic. Casa, o clădire urâtă şi igrasioasă, avea un living şi o bucătărie la parter, iar la eraj erau două dormitoare cu băile aferente. Până la McCosh Hall, în care se desfăşurau majoritatea cursurilor la Engleză, făceam mai puţin de douăzeci de minute pe jos. Într-o după-amiază de octombrie, când m-am întors acasă şi-am intrat în bucătărie, am avut surpriza să găsesc o fată înaltă şi zveltă, cu părul lung şi blond despărţit de o cărare pe mijloc, care mi-a aruncat o privire prietenoasă pe deasupra unor ochelari cu rame groase, ce-i dădeau un aer sexy şi sever în acelaşi timp. Se străduia să stoarcă un recipient de muştar franţuzesc, fără să-şi dea seama că nu-i scosese sigiliul din staniol. I-am cerut recipientul, i-am deşurubat capacul şi am dezlipit sigiliul, apoi am pus capacul la loc şi i l-am înapoiat. Mi-a mulţumit în timp ce întindea pasta galbenă peste hotdogul pe care tocmai şi-l pregătise. – Hei, mulţumesc, mi-a spus ea, cu accentul pe care-l adusese din Vestul Mijlociu şi pe care nu părea dispusă să-l abandoneze pentru a fi la modă. Vrei şi tu unul? – Nu, mulţumesc. Apropo, sunt Richard Flynn. Eşti noua chiriaşă? Mi-a confirmat dând din cap. Începuse să muşte cu poftă din hotdog şi a făcut un efort să înghită mai repede. (...)

A golit cutia de Coca-Cola şi a aşezat-o pe masă. În seara aceea am continuat să urmărim la televizor aventura salvării fetiţei din Texas şi am sporovăit până aproape de miezul nopţii, bând cafea şi ieşind din când în când afară, în grădină, pentru a fuma. La un moment dat am ajutat-o să-şi aducă restul lucrurilor din portbagajul unei maşini Hyundai veche pe care o parcase în garajul casei şi să pună laolaltă piesele unui mic şifonier, ale cărui instrucţiuni de montare păreau concepute sub forma unui test de inteligenţă pentru persoanele geniale. Laura era plăcută, avea simţul umorului şi mi-am dat seama că citise foarte mult. Ca orice tip de vârsta mea, eram o bombă cu hormoni. În momentul acela n-aveam nicio prietenă şi tânjeam după sex, dar îmi aduc bine aminte că atunci, la început, nu m-am gândit nicio clipă la varianta cuplării cu ea. Eram convins că avea un prieten, deşi n-am vorbit despre asta. Cert e că mă tulbura ideea că aveam să-mi împart locuinţa cu o fată, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Era ca şi cum dintr-odată urma să am acces la nişte secrete care înainte îmi fuseseră interzise. Realitatea era că nu-mi plăcea la universitate şi aşteptam cu nerăbdare să termin ultimul an şi să o şterg de-acolo. Mă născusem şi crescusem în Brooklyn, la Williamsburg, în apropiere de strada Grand, unde pe vremea aceea proprietăţile erau mult mai ieftine decât sunt astăzi. Mama era profesoară de istorie la Boys & Girls High School din Bed Stu, iar tata era asistent medical la Kings County Hospital. Nu proveneam, aşadar, din clasa muncitoare, totuşi am simţit mereu că aparţineam oarecum acesteia, având în vedere cartierul modest în care mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa. Am crescut fără lipsuri materiale majore, dar şi fără să-mi permit o grămadă de lucruri. Oamenii din Brooklyn, de la irlandezii din Marine Park şi până la ruşii din Mica Odesa, de la portoricanii care începuseră să apară în zonă în număr mare în acei ani şi până la evreii hasidici din partea de est, toţi mi se păreau vii şi interesanţi şi mă simţeam ca peştele în apă în acea babilonie de rase, culori şi obiceiuri. Anii ’70 au fost grei pentru New York City din punct de vedere economic şi-mi aduc aminte că foarte multă lume era săracă, iar violenţa era la ordinea zilei. Însă oamenii erau comunicativi şi se pare că aveau mereu câte ceva interesant de povestit. Când am ajuns la Princeton, m-am înscris la câteva cercuri ştiinţifice, am devenit membru al unuia dintre acele faimoase cluburi de pe The Street şi am dat târcoale echipei de teatru de la Triangle. La cererea mea, am fost invitat să citesc în faţa membrilor unui cerc literar mai multe povestiri pe care le scrisesem spre finalul liceului.

Cercul respectiv era păstorit de un poet oarecum faimos, care preda ca profesor invitat, iar membrii lui îşi făceau un titlu de glorie din a tortura limba engleză pentru a produce poeme fără cap şi coadă. În momentul în care au înţeles că povestirile mele erau „clasice“ şi că romanele lui Hemingway şi Steinbeck erau pentru mine posibile surse de inspiraţie, m-au privit ca pe o greşeală a naturii. Oricum, un an mai târziu le lăsasem deja baltă pe toate şi-mi petreceam orele din afara cursurilor mai mult la bibliotecă sau acasă. Cei mai mulţi dintre colegii mei proveneau din pătura de sus a clasei mijlocii de pe Coasta de Est, care trăsese o spaimă cumplită în anii ’60, când lumea lor dădea impresia că o luase definitiv la vale, şi care probabil că îşi educase copiii în aşa fel încât nebunia de atunci să nu se mai repete niciodată. Anii ’60 îşi avuseseră muzica lor, marşurile, vara iubirii, descoperirea drogurilor, festivalul Woodstock, emanciparea rasială şi pilulele contraceptive. Anii ’70 aduseseră cu ei lăsarea în urmă a coşmarului numit Vietnam, muzica disco, pantalonii evazaţi şi cluburile de dans. Dar trăiam cu senzaţia că anii ’80 nu mai aveau în ei nimic epic şi că generaţia mea pierduse marele tren. Bătrânul Ronald Reagan, asemenea unui şaman dibaci, scosese iar la lumină vechile duhuri mccarthy-iste pentru a ţopăi pe creierii naţiunii, în vreme ce nişte îngeraşi durdulii, cu pălării texane aşezate peste zulufii blonzi, cântau în cor imnuri dedicate liberei iniţiative. Go, Ronnie, go! Colegii mi se păreau nişte snobi conformişti, în pofida aerelor de rebeli pe care le afişau doar pentru că aşa credeau ei că se cuvenea să fie tinerii studenţi din Ivy League, un soi de amintire vagă a deceniilor anterioare. Tradiţiile de care se făcea atâta caz la Princeton îmi dădeau impresia unor simple maimuţăreli pe care timpul le golise de orice semnificaţie. Pe cei mai mulţi dintre profesori îi consideram nişte mediocrităţi care se agăţau de un culcuş călduţ în care să-şi petreacă bătrâneţile. Colegii care se jucau de-a marxiştii şi revoluţionarii pe banii părinţilor nu se obosiseră să citească Das Kapital, iar cei care se autointitulau conservatori se comportau ca şi cum ar fi fost cu toţii urmaşii direcţi ai pelerinului de pe Mayflower, care, cocoţat pe catarg şi cu palma făcută streaşină la ochi, strigase: „Pământ!“. Pentru primii, proveneam dintr-o familie mic-burgheză pe care ar fi trebuit să o urăsc şi ale cărei valori trebuiau negate şi călcate în picioare. Pentru ultimii, nu eram decât un alb sărac din Brooklyn, care se furişase în campusul lor minunat cu scopuri dubioase şi, fără îndoială, condamnabile. Este însă posibil ca toate aceste lucruri să nu fi existat decât în mintea mea. După ce mă hotărâsem să devin scriitor, spre sfârşitul liceului, îmi construisem treptat o viziune tristă şi sceptică despre lume, cu ajutorul neprecupeţit al domnilor Cormac McCarthy, Ken Kesey şi Don De Lillo.  (...) (Copyright Editura RAO, Drepturile de publicare sunt deţinute de Penguin Random House – Century, în Anglia şi de Simon&Shuster, Statele Unite).

Aprecieri

„Inteligent şi sofisticat. O crimă povestită aşa cum Picasso picta tablouri.“ Lee Child „O intrigă foarte bine pusă la punct. Un roman incredibil şi scris cu măiestrie. Nici nu îţi dai seama că este scris de cineva pentru care engleza nu este limbă maternă“, scrie Rachel Mills, Peters Fraser & Dunlop (PFD), Londra.

„Un roman cu adevărat genial, care m-a captivat de la prima pagină.“ Francesca Pathak, editor la Century „O poveste captivantă despre natura iluzorie a percepţiei şi a memoriei.“ Tammy Cohen

Eugen Ovidiu Chirovici, autor al unui thriller care s-a dovedit a fi un „fenomen editorial internaţional“ (The Guardian) a dat lovitura pe piaţa internaţională de carte aşa cum nici un alt român nu a mai reuşit pană acum.

Scriitorul s-a născut în 11 mai 1964, în Făgăraş, judeţul Braşov. Este economist, scriitor, jurnalist şi pictor. După ce a absolvit Facultatea de Comerţ din cadrul Academiei de Studii Economice (ASE) din Bucureşti, a intrat în presă (Curierul naţional) în anul 1991. Între 1992 şi 2000, a ocupat succesiv funcţiile de redactor, şef secţie, redactor-şef adjunct şi redactor-şef al Curierului naţional, colaborând, în acest timp, la numeroase posturi radio şi TV (BBC, Europa liberă, TVR etc.). A publicat peste 1000 de articole în România şi în străinătate. Este autorul a numeroase romane şi cărţi de eseistică şi istorie economică. În ultimii 15 ani a fost publicat exclusiv de Editura RAO, fiind unul dintre cei mai de succes autori români.
Din 2005, editura RAO publică titlurile lui Eugen Ovidiu Chirovici. Mai puteţi citi şi: O amintire de la Paris, Sanitarium, Cine a ucis-o pe Nora Jones, Hoodoo Creek, Pulbere neagra, Voodoo, labirynth.com, Misterele Istoriei, Puterea, La broasca leşinată, Suflete la preţ redus, A doua moarte.