Cam mult, cam prea în supradoză

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

După consistenta tetralogie Sensul vieţii, publicată între anii 2003 şi 2007, iată, Nicolae Breban simte nevoia de a se mai întoarce o dată, de a mai arunca o privire, de data aceasta mult mai concentrată (doar 494 de pagini), asupra propriei existenţe.

„E timpul, este într-adevăr timpul, es ist höchste Zeit, să purced la o asemenea acţiune, epică, amplă şi intimă confesiune în care să-mi mărturisesc nu numai viaţa, periplul existenţial, aventurile, eşecurile, cele câteva reuşite ce au fost mai degrabă pe terenul scrisului, al ficţiunii romaneşti, ca şi dezamăgirile aspre, dureroase, unele teribile, nu lipsite de o anume doză de mister, datorate nu rareori propriei mele firi. Şi mai puţin oamenilor sau istoriei”.

Firea îşi spune într-adevăr cuvântul, îşi ia tainul, uneori mult prea apăsat. O face în defavoarea confesiunii, a introspecţiei ceva mai senine, mai echilibrate, mai specifice senectuţii, în volumul Viaţa mea, apărut în 2017 la editura Polirom. Orgoliul, egolatria, o prea indecent, prea repetitiv afirmată credinţă a unicităţii, autoestimarea niţeluş cam supraevaluată a ceea ce însuşi Nicolae Breban şi opera lui sunt, dar, mai ales, ar fi putut să fie dar nu au fost fiindcă memorialistul de azi s-a manifestat, în 1971, îndată după celebrele Teze din iulie, prea curajos, prea demn, prea necruţător cu Ceauşescu, fiind mult prea izolat în lumea scriitoricească bucureşteană ori prea trădat de prieteni, marchează negativ confesiunea.

Toate aceste specificităţi cu minus se amplifică atunci când dl. Breban încearcă să ne explice de ce nu a făcut aşteptata carieră în Franţa până în 1990, de ce literele franceze nu au fost suficient de sensibile şi de ascultătoare spre a-i prelua cuviincios şi respectuos modelul şi a-i accepta generoasa şi modelatoarea lui ofertă. D-lui Breban i-au fost potrivnici Monica Lovinescu şi dl. Mămăligă, „două mediocrităţi ce păreau amabile la primul contact”. După acest prim contact, înşelător, desigur, ne explică mai departe dl. Breban, s-a pus în mişcare mafia literară românească şi „ după un un semi-succes cu En l’absence des maîtres, la lansarea romanului L’Annonciation s-au activat frânele şi zvonurile cele mai aiuritoare din partea Casei Ionescu, dar şi cu sprijinul Securităţii, cum s-a verificat ulterior, care au intimidat şi blocat literalmente Serviciul de presă al editurii să-mi facă o lansare aşa cum se plănuise”. Mai încolo, s-au intensificat zvonistica referitoare la condiţia de agent de influenţă ori chiar de colonel aflat în solda Securităţii.” Da, cum o spuneam mai sus, cuvântul, noţiunea de carieră, ca şi cei care o ilustraseră la noi, cum mi-o prefiguram şi o trăiam la sfârşitul adolescenţei, urma să intre într-o gravă formă de declin, în şcoală, dar şi în societate, o formă trecută de dezonoare publică clamată astfel, dar şi afişată sub comunişti, dar iată... că şi după aceea”. S-a asociat acţiunea malefică a mumificatului Ionescu (neagreat ca dramaturg, cum neagreat este şi Beckett) ori a Monicăi Lovinescu. „Cu regret trebuie să observăm că est-etica doamnei Lovinescu nu inventa mare lucru, întorsese doar pe dos, cu o iuţeală şi o dexteritate rară, exact aceleaşi norme de valorizare pe care le-au aplicat noii critici proletcultişti ai anilor cincizeci şi următorii, un Vitner, un Novicov, Şelmaru, Savin Bratu, Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Vicu Mândra, Sami Damian şi alţii, nu puţini, din aceeaşi făină”.

Mafiei literare româneşti i s-a alăturat, mai cu seamă în vremea din urmă, ceea ce Nicolae Breban socoteşte a fi dezastruoasă politică editorială de la Flammarion şi a uneia dintre şefele sale care „ocolind opurile mele, nu a făcut decât să îşi trădeze propriile gusturi şi principii literare”. Astfel explicându-se, pesemne, marele succes de casă al unui Houellebecq care practică un gen de roman „inapt, se pare, de analize majore asupra fiinţei umane, a istoriei”. Acestor opoziţii pariziene ori supărării Gabrielei Melinescu şi a soţului acesteia că dl. Breban nu a dorit să se stabilească în Suedia, supărare decontată prin evitarea publicării, li s-au adăugat mai apoape de zilele noastre acţiunile concertate ale lui Gabriel Liiceanu (o adevărată obsesie a d-lui Breban) şi neloaiala concurenţă a unui Mircea Cărtărescu.

Viaţa mea nu respectă criteriul strict cronologic. Nu este o biografie clasică. Este, în bună parte, o mostră a „taifunului visurilor de creaţie”. Vastul material din carte este organizat pe teme, de la capitolul al cincilea încolo numite ca atare. Cu unele excepţii, aşa cum sunt capitolele al VIII lea şi al IX lea. Însă indiferent că ne vorbeşte despre Labiş, despre Ceauşescu, despre Nichita, despre prietenie, despre carieră, despre femeile iubite, ori despre tată (impresionantă confesiunea din final) dl. Breban face ce face şi, recurgând la digresiuni, la ample paranteze, la gustul pentru reveniri, pentru explicaţii şi precizări suplimentare, semânând, cum chiar domnia-sa ne asigură, din acest punct de vedere cu Marcel Proust - se putea oare altfel?, se întoarce la actul său subînţeles eroic din vara lui 1971.

Cam mult. Cam prea în supradoză.

Nicolae Breban - VIAŢA MEA - Editura Polirom, Bucureşti, 2016

image
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite