Birul pe cultură. Cine profită de banii din buzunarul românilor?

După ce a încins spiritele la începutul anului, în luna februarie, când a generat nervi şi dezbateri publice înfocate, povestea timbrului cultural revine după şase luni, scoasă din sertar aproape pe şest, după ce a fost lăsată puţin deoparte, în aşa fel încât treaba să se muşamalizeze româneşte, să iasă din atenţia opiniei publice şi scopul să poată fi atins în linişte.

Dar care este scopul? Scopul este ca nişte bani sa ajungă cu orice preţ la uniunile de creaţie. Ca să se facă acolo cu ei ce? Asta e o altă întrebare... Aşadar, soluţia găsită este să fie suprataxat cu 1 leu fiecare produs cultural. Situaţia este diferită de la o categorie la alta, dar cele mai afectate de această măsură vor fi, cu siguranţă, editurile. Situaţia e diferită, pentru că în România cultura este produsă în unele cazuri cu subvenţie de la stat – aşa cum e cazul teatrelor, în care angajaţii sunt bugetari – sau fără niciun fel de subvenţie, aşa cum e cazul editurilor, care scot cărţi pe banii lor, sunt instituţii private, cu angajaţi proprii, care n-au nimic a face cu banii de la buget.

Că industria de carte din România e în declin nu e un secret, consumul de carte e mic, puterea de cumpărare e mică, multe edituri s-au închis sau şi-au scăzut producţia în ultimii ani, iar cele care au rămas pe piaţă se chinuie să supravieţuiască. Nici gând ca statul să ajute în vreun fel acest sector. Dimpotrivă. Editurile supravieţuiesc pe barba lor, tipăresc cărţi, plătesc drepturi de autor, aduc în România texte fundamentale, texte premiate, au angajaţi pe care-i plătesc din încasări. Care încasări sunt departe de a fi mari, dacă ţinem cont că un tiraj se epuizează uneori în cinci ani, dacă nu mai mulţi, şi dacă nu punem la socoteală câţi bani rămân la distribuitori – aproximativ 55 la sută opresc distribuitorii şi doar 45 la sută se întorc la edituri. Aşadar, toate astea se plătesc, datoriile şi taxele la buget se plătesc şi ele şi se publică şi cărţi a căror apariţie e sincronizată cu piaţa din străinătate, se plătesc traducători, costuri de tipar, costuri redacţionale. Să nu uităm! Toate astea, din fonduri proprii, toate astea fără cel mai mic ajutor de la stat. În sprijinul culturii, desigur, de care nimănui nu-i pasă în România...

În acest context limpede, apare din senin ideea unui nou bir. Că numai „bir” poate fi numit o asemenea taxă. Care, la prima vedere, poate părea simbolică. Însă, în acest moment, orice cost în plus pe orice produs cultural nu face decât să-l îndepărteze pe un posibil cumpărător. Iar problema de principiu rămâne, fie că acest leu în plus pe o carte este plătit de cumpărător, fie că e plătit de editor. Şi ce se întâmplă cu acest bir strâns la nivel naţional? Se duce către o uniune de creaţie, care se trezeşte fără nici cel mai mic efort cu o sumă de bani deloc de neglijat. Cadou! Să facă ei ce vor! Şi fără ca aceste sume să fie cu adevărat controlabile.

Dar să facem un mic calcul. Să pornim, de exemplu, de la ideea că avem de-a face cu zece edituri. (Ţineţi cont, totuşi, că la ultima ediţie a Bookfest au participat aproximativ 200 de edituri). Zece edituri, printre care cele mai puternice, vor publica minim zece titluri pe lună. Aşadar, zece edituri, a câte zece titluri pe lună, într-un tiraj minim de 1. 000 de exemplare. Asta înseamnă 10. 000 de exemplare de fiecare editură. Înmulţit cu zece edituri, înseamnă 100. 000 de exemplare lunare pe care acest timbru cultural ar urma să se aplice. Înmulţit cu 12 luni pe an, înseamnă 1.200.000 de exemplare. Exemplare produse, nu exemplare vândute, căci, după cum spuneam, tirajele se pot epuiza apoi în ani întregi. Ei bine, pentru ca aceste cărţi să ajungă în librării şi să fie vândute, pe ele va trebui să se aplice sus-numitul timbru de un leu, pe fiecare exemplar. E simplu la ce sumă se ajunge anual: 1.200.000 de lei care merg la Uniunea Scriitorilor din România. Unde revine aceeaşi întrebare. Ce se face cu ei? Şi revine întrebarea şi mai deranjantă: „De ce?”. De ce nişte oameni care fac o muncă şi se luptă să supravieţuiască pe piaţă să fie pur şi simplu obligaţi să plătească degeaba, fără niciun beneficiu, pe lângă celelalte taxe pe care le plătesc la stat, şi acest bir? Ca să jongleze cineva cu nişte fonduri? Se vor vehicula chestii de genul: „merg la gale de premiere” sau „merg la revistele istorice”... Şi iarăşi se nasc nedreptăţi. Nu voi aduce acum în discuţie nici calitatea, nici tirajul respectivelor reviste care se cer întreţinute în acest fel şi de pe urma cărora editurile nu au nimic de profitat (dar de ce şi în numele cărui principiu editurile sunt obligate să susţină, într-o economie de piaţă, nişte produse întreţinute artificial, în condiţiile în care în lumea internetului funcţionează o mulţime de reviste online nesubvenţionate şi mult mai vizibile?!). Până la urmă, problema e una de principiu. Cumpărătorul sau producătorul (sau şi unul, şi celălalt) sunt obligaţi prin lege, în cazul în care acest proiect va fi aprobat, să plătească o sumă care ajunge la nişte oameni care n-au făcut nimic pentru ea şi de pe urma cărora nici unul, nici altul nu obţin nimic.

Iar revoltător este faptul că toate semnăturile strânse în librăriile din România pe petiţia împotriva timbrului cultural au fost ignorate, la fel ca toate reacţiile violente din presă. Nimic nu contează. Cei care au puterea merg pe principiul „câinii latră, caravana trece”.