Bertrand Russell, despre cum să îmbătrânim: Pentru un om în vârstă, care a cunoscut bucuriile şi tristeţile umane, frica de moarte este abjectă şi ignobilă

Filosoful Bertrand Russell

Când filosoful Bertrand Russell împlinea 81 de ani, scria un eseu intitulat „Cum să îmbătrâneşti”, cu 11 ani înainte de moartea sa. În privinţa „reţetei de a rămâne tânăr”, Russell nota că vine din exemplul bunicii sale din partea mamei care era absorbită de viaţă, cauză din care filosoful credea că „nu a avut timp să observe că îmbătrâneşte”.

Eseul lui Russell cu privire la bătrâneţe şi moarte îmbină pasaje pline de umor, precum şi unele mai degrabă profunde, prin care acesta încerca să le recomande celor neliniştiţi cu privire la momentul morţii să nu se concentreze pe lucruri care nu ţin de vârsta lor. Conform openculture.com, scriitorul John G. Messerly ar fi descris ultimul pasaj al eseului scris de filosof ca pe „una dintre cele mai frumoase reflecţii asupra morţii pe care le-am găsit în toată literatura universală”.

În privinţa sănătăţii, Russell nu avea niciun sfat, notând că are „prea puţină experienţă cu boala. Mănânc şi beau orice îmi place şi dorm când nu pot să rămân treaz. Nu fac niciodată nimic pe motiv că e bun pentru sănătate...”

Primul sfat al filosofului este alegerea cu atenţie a strămoşilor, în sensul cunoaşterii felului în care aceştia au murit. „Deşi ambii mei părinţi au murit de tineri, stau bine în acest sens cu privire la ceilalţi strămoşi ai mei. Bunicul meu din partea mamei, e adevărat, s-a stins în floarea tinereţii, la vârsta de 67 de ani, dar ceilalţi trei bunici au trăit toţi peste 80 de ani. Dintre alţi strămoşi mai îndepărtaţi, am descoperit că doar unul nu a trăit până la o vârstă înaintată, dar el a murit de o boală care acum e rară, adică a fost decapitat”, scria acesta.

Totuşi, „reţeta” care lui Russell i se părea cea mai convenabilă pentru a nu vedea bătrâneţea ca pe o povară, a regăsit-o în stilul de viaţă al bunicii din partea mamei. Filosoful descrie că după ce născuse nouă copii, după ce pierduse unul şi după mai multe sarcini pierdute, în momentul în care a devenit văduvă, „s-a dedicate educaţiei înalte a femeilor”.

„A fost una dintre fondatoareale Girton Collerge şi a lucrat din greu pentru deschiderea profesiei medicale pentru femei. Dar prefer reţeta ei. După vârsta de 80 de ani, i-a devenit dificil să adoarmă, aşa că şi-a petrecut orele de la miezul nopţii până la trei dimineaţa citind articole de popoularizare a ştiinţei”.

„Nu cred că a avut vreodată timp să observe că îmbătrânea. Aceasta, este, cred, reţeta potrivită pentru a rămâne tânăr. Dacă ai interese şi activităţi diverse şi dragi în care poţi să fii încă eficient, atunci nu ai niciun motiv să te gândeşti la simplul fapt statistic al numărului de ani pe care i-au trăit deja, cu atât mai puţin la scurtimea probabilă a viitorului”.

În ceea ce priveşte psihicul, Russell considera că eixstă două pericole de care omul trebuie să se ferească la o vârstă înaintată: absorbţia în trecut, respectiv să se agaţe de tineri.                       Russell, citindu-le copiilor săi, John şi Katharine

Cu privirile la primul, acesta puncta că gândurile trebuie direcţionate spre viitor, căci acolo sunt lucrurile cu privire la care se poate face ceva, spre deosebire de gândurile despre regretul pentru vremurile de demult sau tristeţea pentru prietenii care au murit.„Celălalt lucru de evitat este agăţarea de tineri în speranţa că vei absorbi vigoarea din vitalitatea lor. Când copiii tăi devin adulţi vor să îşi trăiască propriile vieţi, dar dacă continui să fii interesat de ei ca atunci când erau mici, cel mai probabil vei deveni o povară pentru ei...”

Pentru copiii deveniţi adulţi, mai nota Russell, interesul părintelui faţă de aceştia trebuia să fie de tip contemplativ şi, dacă era posibil, de tip filantrop.

În cele din urmă, filosoful reia necesitatea, la bătrâneţe, ca omul să aibă „puternice interese impersonale care implică activităţi potrivite”.

„În această sferă, experienţa bogată este fructoasă şi în această sferă, înţelepciunea născută din experienţă poate fi pusă la exerciţiu fără să fie opresivă. Unii bătrâni sunt oprimaţi de frica morţii. La tineri există o justificare pentru acest sentiment… Dar în cazul unui om în vârstă care a cunoscut bucuriile şi tristeţile umane...frica de moarte este cumva abjectă şi ignobilă. Cea mai bună cale s-o depăşeşti- aşa mi se pare mie cel puţin- este ca interesele tale să devină gradual mai largi şi mai impersonale, până când, încetul cu încetul, pereţii ego-ului se depărterază, iar viaţa ta devine din ce în ce mai amestecată cu viaţa universală. Existenţa umană individuală ar trebui să fie ca un râu: mic la început, îngust, între malurile sale, şi gonind pasional peste pietre şi cascade. Gradual, râul se lăţeşte, malurile se retrag, apele curg mai liniştit, iar în final, fără nicio ruptură vizibilă, se combină cu marea, şi fără durere. îşi pierde fiinţa individuală. Omul care la bătrâneţe îşi poate vedea aşa viaţa, nu va suferi de frica morţii, pentru că lucrurile de care îi pasă vor continua...Mi-aş dori să mor când încă voi munci, ştiind că alţii vor purta ceea ce eu nu mai pot şi mă mulţumesc cu gândul că tot ceea ce a fost posibil s-a făcut”.