Aventurile lui Pisi

Pisi merge la Buzău. Peron, Gara de Nord. Doi naşi fumează. Este şapte dimineaţa, duminică. Unul are şapcă, celălalt, mai tânăr, un ecuson crăpat, lipit cu scotch de breteaua de la geantă. La geam, în primul vagon, o Pisi blondă şi prietena sa îşi fac selfie-uri.

Au gene false, unghii lungi şi colorate, zdrăngănele pe telefoane şi fond de ten cât să acoperi tot compartimentul. Pufnind şi scârţâind, trenul se pune în mişcare.

Apare primul naş, în mână cu un pahar de cafea luat de la automat. Salută voios şi lasă cafeaua pe măsuţa dintre cele două domnişoare. Lasă şi geanta pe banchetă, lângă Pisi, scoate o cheie tubulară din buzunar şi pleacă pe hol. Apare şi naşul fără şapcă şi încep să meşterească la un panou. Reuşesc ce au de făcut.

Naşul se întoarce mulţumit în vagon, îşi recuperează geanta şi se duce în treaba lui. După câteva minute, celălalt naş, cel tânăr, vine să verifice documentele de călătorie. Pisi îi arată, de la distanţă, spatele unei singure legitimaţii. Rânjind, îi face semn să o întoarcă. Pisi, privindu-l obraznic, se conformează. Ceferistul îi întoarce privirea:

- Sunteţi două, totuşi. Unde mergeţi? Ce v-aş mai, i se văd gândurile pe faţă.

- Mai avem şi alte documente. La Buzău! Ce ne-ai mai, continuă ea dialogul neauzit.

- Aveţi pe naiba, bombăne el ieşind din compartiment.

Trenul opreşte la Ploieşti. Naşul cu şapcă vine după cafea. Zâmbeşte către Pisi:

- Vezi, dacă eşti prevăzător, ai la ce să te întorci.

Pe peron, cei doi naşi fumează.

- Ţi-e cam fomiţă? întreabă cel mai în vârstă.

- Un picuţ, răspunde cel cu ecusonul lipit.

- Ce ţi-ai luat de mâncărică?

- Nu ştiu, nişte sandvişuri.

Pisi si căcănarii. Căldură mare. Oraşul de beton se bucură de soare, dupa iarna lungă şi ploioasă. Miroase urât. Foarte urât. Înfiorător de urât. O echipa de lucrători de întreţinere de canalizare este responsabilă de asta. Doi căcănări, cum sunt cunoscuţi în limbaj popular.

Unul dintre ei, transpirat tot, învârte de zor un furtun pe care îl scoate din canal. Celălalt, şeful de echipă, stă la umbra pe care camionul lor o face pe strada încinsă. Pe cealaltă parte a drumului, o altă echipă reparară ceva la un stâlp electric.

Căldură mare. Miroase din ce în ce mai urât.

Pe lângă şeful căcănăr trec două Pisi. Fuste scurte, tocuri, decolteuri si cercei colorati. Soarele se joaca în părul lor, păşesc graţios cât să isi mişte provocator formele. Aproape totul este la vedere.

Trec pe lângă camion. Şeful de echipă se înviorează. Se îndreaptă de spate, îşi umflă pieptul si le priveşte hipnotizat. Ar face ceva, ar rupe cu dinţii bariera care îl separa de ele. S-ar scutura de condiţia lui modestă, pentru asemenea antilope ar deveni tigrul care nu a reuşit vreodată să fie. Este energizat si excitat, gata de vânătoare.

Dar privirea îi cade pe gura de canal. Colegul roteşte de zor la furtun. Se uită nedumerit la el. Acesta îi întoarce fără chef privirea.

- Bine căstai la umbră şi te holbezi la mine, pare săspună. Nu le-a văzut pe cele două Pisi.

Şeful se uită la camion. Apoi la cer. Mirosul îl loveşte brusc. Se uită dupa cele două Pisi. Nu sunt prea departe. Dar el nu mai are forţă în priviri. Se uită din nou la camion. Apoi din nou la coleg. Mirosul, atât de obişnuit, acum îl sufocă.

De cealaltă parte a străzii, electricienii îl privesc cu o resemnare înţelegătoare. Cele două Pisi au trecut şi pe lângă ei. Dar nu i-au interesat. Intr-o fulguranţă de empatie, suferinţa căcănarului i-a tulburat. Ar fi vrut să îi poată fi de folos.

Căldură mare. Mirosul a intrat în asfalt, s-a aşezat peste case şi a pleoştit toate florile.

Cele două Pisi nu se mai văd. Cei doi îşi văd de treabă.

- Dă-mi si mie furtunul, mai stai şi tu la umbră. Si aşa, ce să fac altceva?

Toate se întorc la locul lor. Inexorabila apăsare a propriei condiţii.

Din furtunul de vidanjă este greu să îţi faci aripi. Sau poate că nu orice Pisi operează schimbări existenţiale bruşte. Sau căldura prea mare nu favorizează poveştile de dragoste. Iar zânele au, câteodată, nasul prea sensibil.

Pisi merge la concert. La filarmonică. În prima parte este concert de vioară. Îi mai susură câte ceva la ureche lui Iubi, se mai foieşte. Rezistă.

În partea a doua, concert de flaut. Iubi e ursuz şi necomunicativ. Ea scoate telefonul şi începe să trimită mesaje. Anunţă cunoştinţele că este la spectacol. Postează pe Facebook. Îi scrie matuşii lui Iubi, sa îi spună că este cu „nepoţelul” ei la concert. Cel alintat astfel are lejer peste suta de kilograme şi alură de boxer. Partea a treia îi place, este Bolero, cântat bine, cu ritm. Pisi se înviorează. Ar aplauda, şi-ar manifesta cumva entuziasmul.

Scoate din nou telefonul. Face o poză. Cu blitz. Lumina puternică se reflectă în ceafa şi chelia domnului din faţa ei. Murmurul stârnit printre spectatori nu îi ajunge la urechi, ascuns de percuţia în crescendo. Îi arată poza lui Iubi. Acesta o priveşte cu atenţie, o măreşte şi îi arată mârâind ca nu este clară. Pisi se enervează, dar Iubi rămâne neclintit. Dă să se bosumfle, dar se ambiţionează. Scoate din nou telefonul, îl ţine cât de drept poate, încadrează fără să se grăbească şi declanşează din nou bliţul, acum mai sus, doar pe chelia celui din faţă. Efectul luminos este şi mai spectaculos, iar fotografia mult mai reuşită. Iubi este mulţumit, îi zâmbeşte şi o felicită, Bolero-ul este în partea de final, toată lumea este încântată.

Dar domnul cu chelie se foieşte. Se descheie la haină. Să fi fost deranjat de blitz? Să fie acesta primul conflict din istoria filarmonicii? Nu, dimpotrivă. A fost inspirat, lumina de pe chelie i-a trimis un gând empatic. Scoate telefonul şi începe să filmeze.

Pisi trimite un mesaj unor prieteni să se vadă la o cafea după concert. Mai sunt doar câteva minute. Iubi îi pune, protector, mâna peste umeri.

Seara a fost un triumf. Orchestra a primit aplauze entuziaste.