Ana Nicolau, cel mai tânăr director de editură din România: „Trebuie să te îndrăgosteşti de cărţile pe care le publici“
0
Ana Nicolau (30 de ani), directorul Nemira, a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre viaţa ei, despre ce s-a întâmplat în ultimii patru ani, de când se află la conducerea editurii, despre proiecte, colecţii noi, reeditări şi traduceri.
Ana Nicolau a devenit director general al Editurii Nemira în anul 2015, într-un moment tragic, la moartea tatălui ei, Valentin Nicolau. Pe atunci Ana avea doar 26 de ani. Între timp editura a continuat să existe, iar autori publicaţi în două colecţii noi de poezie şi proză română contemporană („Vorpal“ şi „n’autor“ ) au obţinut în ultima perioadă mai multe premii. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ Ana Nicolau a rememorat provocările din ultimii ani şi a vorbit despre legătura dintre ea şi editură, pe care o simte ca pe o soră mai mică.
„Weekend Adevărul“: Vorbeşte-mi despre anul 2015, când ai devenit director general al Editurii Nemira. Cum vezi acum totul, la patru ani distanţă?
Ana Nicolau: Nu m-am aşteptat niciodată ca tranziţia dintre generaţii să se petreacă în felul ăsta. Tatăl meu a murit brusc. Într-o zi m-am trezit că l-am pierdut şi am primit în braţe o editură. Şi o responsabilitate foarte mare, nu doar faţă de memoria tatălui meu, dar şi faţă de colegii mei, de angajaţii noştri. Erau salarii care trebuiau plătite, autori de care trebuia să avem grijă, şi în acelaşi timp era şi reputaţia mea în joc şi aveam de gestionat durerea mea ca fiică. A fost un moment de răscruce în viaţa mea, totul s-a întors cu capul în jos. Mi-am dat seama că trebuie să o iau efectiv zi cu zi, decizie cu decizie, pentru că dacă mă opream să mă gândesc la tot peisajul era copleşitor. Aveam 26 de ani abia împliniţi.
Ai fost de-a lungul anilor implicată în tot ce înseamnă munca într-o editură, dar cred că în 2015 ai avut nevoie foarte mult şi de ajutorul oamenilor din jur.
Da, cu siguranţă colegii mei m-au ajutat foarte mult, însă, aşa cum bine spui, eu am început să lucrez verile în editură de la 12 ani. Atunci făceam lucruri uşoare, pe care le putea face un copil, împachetam cărţi, mergeam la poştă, răspundeam la telefoane. Părinţii mei au avut întotdeauna o atitudine sănătoasă, în care nu ne-au obişuit să avem bani de buzunar. Dacă voiai să ai bani de buzunar munceai pentru asta. Aşa că eu la 11 ani am început să fiu reprezentat Avon, apoi am început să lucrez verile la Nemira. Dacă voiam să plec undeva sau să-mi cumpăr ceva ştiam că banii nu cresc în pom. După ce am absolvit facultatea am început să lucrez full-time, mai întâi pe copyright. Din 2013 am început să mă implic mult mai mult şi pe tot ce înseamnă partea de design. Între 2013 şi 2014 am făcut şi un master în Publishing, la Oxford, şi asta m-a ajutat foarte mult, pentru că englezii au o abordare foarte practică. Am învăţat tot mersul unei cărţi, de la achiziţie până la tehnoredactare. Ştiu să tehnoredactez o carte în InDesign, ştiu să lucrez o copertă în Photoshop, ştiu să fac o strategie de marketing cap-coadă.
Care a fost prima care de la Editura Nemira de care te-ai îndrăgostit?
„Dune“. Cred că am citit-o de trei ori şi mă pregătesc să o citesc a patra oară, pentru că am tocmai am scos noua ediţie, cu un design senzaţional, făcut de Adnan Vasile, un tânăr ilustrator din Timişoara.
Ana Nicolau şi noua ediţie Dune FOTO: Lavinia Bălulescu
Cum vezi legătura dintre editură şi parcursul tău?
Mi se pare că totul a fost organic, neplanificat, deşi sunt sigură că tata a început să îşi dorească de mulţi ani ca eu şi fratele meu să preluăm şi să ducem mai departe ce a construit el. Întotdeauna am văzut Nemira ca pe o soră mai mică. Pentru că e o soră mai mică, eu aveam doi ani şi jumătate când a pornit editura. Şi ne vedeam împreună la sărbători, de Paşte, de Crăciun, în jurul bradului, era ca cineva din familie pentru mine. Sunt foarte mulţi dintre colegii mei pe care îi ştiu de 20 de ani.
De unde vine numele Nemira? De la Munţii Nemira?
Tatăl meu şi o parte din familia noastră sunt din zona Bacăului, deci e o variantă.
Ai urcat vreodată pe Munţii Nemira?
Încă nu, i-am păstrat! Aş vrea să organizez o excursie împreună cu colegii, să urcăm acolo atunci când împlinim 30 de ani, peste doi ani adică. Special i-am ocolit ca să putem face asta împreună.
Ai fost în Vietnam când ai fost studentă, în anul întâi, pentru a face voluntariat. Ce au schimbat în tine acele trei săptămâni?
În anul în care am plecat în Vietnam aveam 19 ani, nu plecasem niciodată singură din ţară şi prietenul meu cel mai bun din copilărie făcea facultatea în SUA, unde e un adevărat cult al voluntariatului. El m-a inspirat foarte mult şi mi-a luat o vreme să găsesc o asociaţie care să facă asta cu oameni din România. Eram un copil obişnuit cu un anumit confort, aveam o casă încălzită, haine curate, uscate, mâncare. Acolo a trebuit să mă obişnuiesc să dorm pe o saltea de două degete, plină de purici, într-o casă fără geamuri şi fără uşi, într-un cartier dintr-un mic orăşel, undeva în miezul Vietnamului. Noaptea vânam tarantule şi dormeam cu Gecko (n.r. – o specie de şopârlă) pe pereţi. A fost un şoc cultural, o experienţă din care am învăţat foarte multe şi care m-a făcut mai maleabilă.
„CITEŞTI CE-ŢI PLACE, PUBLICI CE VINDE“
Ai vreo carte preferată de la Nemira? În afară de „Dune“?
Cartea mea preferată de la Nemira se schimbă de fiecare dată când publicăm ceva nou. Ca editor trebuie să te îndrăgosteşti de cărţile pe care le publici. Înainte să iasă pe piaţă cartea, tu duci o dragoste neîmpărtăşită. În momentul în care iese şi e împărtăşită cu ceilalţi parcă scapi de ea într-un fel. De asta pentru mine cărţile preferate sunt cele care nu au ieşit încă din tipar, pentru că eu trebuie să port dragostea asta pentru ele şi să-i conving pe cei din jurul meu, în primul rând pe colegii mei, şi apoi pe ceilalţi, să le iubească la rândul lor. Odată ce i-am convins, parcă şi eu m-am eliberat. Acum favorita mea e o carte care va apărea la Bookfest, scrisă de o americancă de origine coreeană, Min Jin Lee. Cartea se numeşte „Pachinko“, iar numele face referire la un joc de noroc care se joacă în Coreea de Sud. Cartea e povestea unei familii coreene spusă de-a lungul a mai multor generaţii. Mai degrabă istoria Coreei sub ocupaţie japoneză e spusă cumva prin istoria acestei familii.
Ce ţi se pare că s-a schimbat în modul tău de a lucra în ultimii patru ani?
Am ajuns la înţelepciunea pe care mi-a spus-o un agent acum mulţi ani şi pe care am refuzat s-o înţeleg, până am fost eu nevoită să iau decizii foarte dure. Mi-a spus: „Citeşti ce-ţi place, publici ce vinde“. Este o realitate cu care e foarte greu să te confrunţi: o editură e o societate comercială, care trebuie să facă profit. Tu trebuie să plăteşti salarii, să ai un profit din această activitate culturală, care să-ţi permită ţie apoi să reinvesteşti şi să continui afacerea. Dacă nu te gândeşti la o editură ca la o afacere nu cred că ai şanse să supravieţuieşti pe termen lung în business-ul ăsta.
Şi ai pus asta în aplicare?
Da. Am învăţat să lucrez cu bugete, să mă uit la profitabilitatea fiecărui titlu, am învăţat că trebuie să-mi aleg cu foarte mare grijă proiectele perdante, pentru că nu aplic 100% regula asta. Am în continuare proiecte de suflet, unde accept faptul că nu voi avea un profit, dar mă fac pe mine să simt că aduc o contribuţie culturii. O văd ca pe o investiţie în oameni, pe termen mediu şi lung.
Poţi să-mi dai un exemplu?
Da, în acest moment una din colecţiile la care ţin foarte mult e colecţia de poezie „Vorpal“, coordonată de Svetlana Cârstean. Nu e o colecţie cu care urmăresc să fac profit. Este o colecţie de portofoliu, cu valoare literară. Nu cred că poţi să faci profit din poezie în România astăzi.
Apropo de colecţiile noi de literatură română ale Editurii Nemira, „Vorpal“ (poezie, coordonator Svetlana Cârstean) şi „n’autor“ (ficţiune, coordonator Eli Bădică). Dacă tot vorbim strict de business, care din cele două merge mai bine? Sau nu faci astfel de comparaţii?
Ba fac, eu fac tot felul de comparaţii, chiar dacă apoi aleg să nu iau neapărat în considerare rezultatul financiar. Ficţiunea vinde mult mai bine decât poezia, nu e nicio noutate şi este aproape normal. Dacă luăm cartea ca pe orice alt produs, un produs are nevoie de spaţiu de expunere. Ficţiunea este mult mai bine expusă, chiar şi ficţiunea românească, decât poezia.
Care e aproape invizibilă într-o librărie.
Secţiunea de poezie, cu mici excepţii, ori e invizibilă, ori lipseşte cu desăvârşire. Şi atunci nu putem să ne aşteptăm ca o colecţie de poezie să vândă mai bine ca una de ficţiune. Şi pe partea de ficţiune românească cred că e o problemă de expunere în librării, dar pare că asta se corectează. Din ce în ce mai multe librării îşi dau seama că şi autorii români pot să vândă, dedică mai mult spaţiu în librării pentru cărţile scrise de români.
Ana Nicolau, la birou FOTO: Lavinia Bălulescu
Ce citeşti tu de plăcere în concediu?
În ultima perioadă am început să citesc tot mai multă nonficţiune. De exemplu ultima dată când am plecat într-un mic concediu, după târgul de carte de la Londra, m-am oprit în aeroport şi mi-am cumpărat o carte, autobiografia unui chirurg englez care face voluntariat cu „Médecins sans frontières“ în zone de război. Cartea se numeşte „War Doctor“ (n.r. „Doctor de război“), de David Nott.
Ce citeşti acum?
„David and Goliath“, de Malcom Gladwell.
Eşti cititorul unei singure cărţi?
Încep mai multe cărţi şi le las atârnate. Am obiceiul de a nu termina întotdeauna cărţile. Dacă te uiţi la mine pe noptieră, sunt câteva în diferite stadii. E o chestie de familiaritate, ca şi cum ai acolo un prieten cu care mai vorbeşti, îl mai laşi, mai începeţi o conversaţie.
Cum vezi viaţa scriitorului român din punctul de vedere al omului care cunoaşte bine şi alte pieţe literare?
Cred că trebuie să facem o diferenţă între scriitorii care au ajuns la un nivel la care vând suficient de bine încât să-şi permită să trăiască din scris şi cei care au un job.
Şi există în România astfel de scriitori din prima categorie?
Cred că există foarte puţini. Poate unul sau doi.
Care ar fi al doilea? Pe primul îl ştim cu toţii.
Al doilea, pe lângă Mircea Cărtărescu? Trebuie să mă gândesc. Nici nu ştiu dacă există al doilea, ca să fiu sinceră. În ceea ce priveşte piaţa de carte anglo-saxonă, nu sunt mulţi, dar e un număr mult mai mare de scriitori care îşi permit să trăiască din scris. Dar îşi permit să trăiască din scris în primul rând scriitorii de ficţiune şi nonficţiune comercială. Dacă vorbim de scriitori de ficţiune literară, acolo procentul celor care trăiesc din scris scade drastic. Mi-am amintit un alt scriitor român care cu siguranţă trăieşte din scris: Irina Binder. Atât timp cât noi nu o să avem o categorie serioasă de scriitori români care scriu literatură comercială, de care noi ne ferim ca de dracu’, nici nu cred că o să se dezvolte mai mult de atât piaţa de literatură română, pentru că până la urmă literatura comercială îşi are rolul ei. Prin literatură comercială te apropii de cărţi, de citit. Eu mă bucur când văd oameni care citesc „Fluturi“ în tramvai. E vorba de oameni care poate iau pentru prima oară contact cu obiceiul lecturii de plăcere. Dar atât timp cât noi nu vom avea o piaţă de ficţiune comercială serioasă, cât nu vom încuraja scriitorii de ficţiune comercială…
Ce crezi că ar trebui să facă un autor român de unul singur dacă vrea să fie tradus într-o limbă de circulaţie? Asta pe lângă a da de o editură care să îl ajute, să îl promoveze. Are ce să facă?
Din punctul meu de vedere, nu. Când vii cu un proiect de traducere, un editor străin te va întreba următoarele: în ce limbi a mai fost tradusă cartea, ce vânzări a avut în ţară, ce programe de subvenţii şi sprijin există.
Şi atunci care ar fi şansa unui scriitor român ca să fie tradus? Să găsească o editură care să se lupte pentru el?
Da. În primul rând un scriitor, de unul singur, nu va ajunge aproape niciodată faţă în faţă cu acel editor străin. Pentru că şi noi, ca edituri, stăm la coadă cu mulţi alţi editori, din Bulgaria, din Ungaria, din Polonia, din Serbia, ca să obţinem întâlniri cu editorii de la editurile mari. Contează ce faci tu ca editor în ţară să-ţi promovezi autorii, să fii sigur că nu publici mai mulţi autori decât poţi să promovezi, că promovarea se transformă mai apoi în vânzări, cu care tu mai apoi poţi să te duci să le arăţi unui editor străin, că acele vânzări şi promovarea îţi aduc un număr de articole în presa culturală, pe care le poţi traduce şi prezenta, practic să te duci cu un mic portofoliu pentru fiecare autor pe care încerci să îl împingi în faţă. Asta e ce poate să facă o editură. Apoi sunt eforturi instituţionale, care contează foarte mult. Să ai un corp de traducători foarte bine pregătiţi în limbile de circulaţie internaţională, să ai suficienţi traducători în Germania, Italia, Franţa, Anglia, care să poată să îţi traducă atât de mult pe cât ai vrea tu să traduci. Pentru că noi în acest moment, dacă am vrea să traducem anul acesta cred că şi 20 de cărţi în Germania, nu ştiu dacă ar fi suficienţi traducători care să poată să lucreze şi să traducă acele cărţi. Pe partea instituţională ar mai fi nevoie de un program de promovare naţională, un pic mai mult decât un simplu stand, pliante şi broşuri. Şi apoi programul financiar de sprijinire a traducerilor.
Cum te împaci cu titlul de cel mai tânăr director general de editură din România?
Cred că mă împac mult mai bine acum, că am 30 de ani. Am un simţ acut al imposturii şi vârsta nu m-a ajutat niciodată. De când am preluat editura am avut sentimentul că ceea ce fac e pus sub o lupă şi analizat, mai ales din perspectiva faptului că eram şi sunt foarte tânără, că sunt femeie, că sunt fiica tatălui meu şi atunci simt această titulatură nu ca pe o cunună de lauri, ci ca pe un lucru care mă responsabilizează foarte tare şi mă obligă să fiu mai bună decât sunt.
Ce face Ana Nicolau într-o lume paralelă?
Anul trecut Ana ar fi avut o fermă de capre undeva la ţară. Anul acesta Ana ar fi un biolog marin pe o barcă în mijlocul Oceanului Indian.
Dacă te-ai întâlni cu tatăl tău undeva, să zicem într-un vis, ce crezi că ţi-ar spune despre toate schimbările, despre colecţiile noi, practic despre tot ce-ai făcut cu editura în aceşti patru ani?
Cred că ar fi mândru de felul în care merg lucrurile, dar probabil mi-ar spune: „Doamne, eu n-aş mai fi avut cheful s-o iau de la capăt, cum ai făcut tu“.
CV
Diplomă dublă în Drept
Numele: Ana Nicolau
Data şi locul naşterii: 29 decembrie 1988, Bucureşti
Stare civilă: Necăsătorită
Studiile şi cariera:
- În 2010 a obţinut licenţa în Drept francez şi european la Université Paris I Panthéon-Sorbonne (Franţa)
- În 2011 a obţinut licenţa la Facultatea de Drept din Bucureşti
- În 2014 a obţinut o diplomă de masterat în Publishing la Oxford (Marea Britanie)
- Din 2011 s-a ocupat de copyright la Editura Nemira
- Din 2015 conduce Editura Nemira
Locuieşte în: Bucureşti.
CITIŢI ŞI:
Dan Lungu, scriitor: "Când mă scufund în roman trăiesc acolo"
Se încarcă comentariile...
