Amintiri din Marele Război

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Într-o carte recent apărută, prilejuită şi consacrată împlinirii a o sută de ani de la începutul Primului Război Mondial, profesorul Lucian Boia reconstituie condiţiile în care România a adoptat decizia intrării în marea conflagraţie, dar şi motivele care au determinat-o să îşi aleagă aliaţii.

Fiind vorba despre un eseu şi beneficiind de libertăţile permise de genul în cauză, dl. Boia îşi îngăduie la un moment dat un interesant exerciţiu de istorie contra-factuală. Mai exact, aproximează ce ar fi fost dacă decizia României, cea dorită de prim-ministrul liberal Ionel Brătianu şi acceptată din motive lesne de înţeles à contre coeur de regele Ferdinand, ar fi fost alta. Adică dacă ţara ar fi preferat alianţa cu Imperiul Austro-Ungar sau dacă, pur şi simplu, s-ar fi situat pe mai departe pe o poziţie de neutralitate. Prin felul în care s-a terminat războiul, concluzia e că rezultatele şi consecinţele pentru România ar fi fost cam tot aceleaşi, cu observaţia de bun-simţ că neutralitatea nu ar fi costat-o preţul imens pe care l-a plătit.


Pentru cei mai mulţi dintre noi, George Topârceanu este poetul minor catalogat ca atare cam de toate istoriile literare şi nu doar de E. Lovinescu, criticul calificat de poet drept “neuitatul meu detractor”. Autorul Rapsodiilor, al Baladelor vesele şi triste, al ades invocatei poezii În jurul unui divorţ şi cam atât. Imaginea scriitorului se completează, chiar dacă nu suferă modificări substanţiale şi nici nu implică schimbări majore de ierarhie literară, atunci când îi citim memorialistica de război, publicată succesiv în trei cărţi apărute iniţial în 1918 (Amintiri din luptele de la Turtucaia), 1920 (În gheara lor. Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare) şi 1936 (Pirin Planina: Episoduri tragice şi comice din captivitate). Cartea din 1920 e un fel de anticipare a celei din 1936, mărturie cutremurătoare, însă defel marcată de patetism desuet, a unui prizonierat marcat de umilinţe şi mizerii de tot felul.

Volumele din 1918 (acesta scris “la cald”, la scurtă vreme după încheierea Războiului) şi cel din 1936 (creat ca urmare a unei obligaţii contractuale ce trebuia respectată, aşa cum ne înştiinţează Topârceanu însuşi în prefaţă) au fost reunite într-o carte de puţină vreme apărută în seria Memorii/Jurnale a editurii Humanitas, seria Vintage. Citind-o, înţelegi mai bine de ce Primul Război Mondial a fost numit Marele Război, dar şi de ce exerciţii intelectuale precum cele ale profesorului Lucian Boia, despre care vorbeam mai sus, sunt îndreptăţite. Ajungi să te întrebi, cam tot la fel cum te întrebi după ce citeşti Jurnalul politic al lui I. G. Duca, cum au fost fructificaţi, pentru înzestrarea armatei, cei doi ani de neutralitate, dar şi dacă nu cumva însăşi neutralitatea ar fi fost preferabilă. Şi aceasta în condiţiile în care decidenţii politici de la Bucureşti, sau cel puţin o parte dintre ei, erau conştienţi de slaba înzestrare a oştirii. Numai că, aşa după cum observa Regina Maria, citată de prefaţatorul ediţiei de la Humanitas, Daniel Cain, ispita Transilvaniei era prea mare. Drept pentru care nu s-a luat în calcul suficient şi nici inspirat primejdia bulgară, cu toate că tot Regina Maria ştia şi nota că ţara vecină are buni oşteni, iar bulgarii “ne urăsc de moarte”. Nu era vorba despre o ură gratuită, originile ei trebuie căutate în evenimentele din 1913.

La 15/28 august 1916 România declară război Austro-Ungariei. Patru zile mai târziu, nu în totalitate pe neaşteptate, premierul bulgar Radoslav îi înmânează ministrului român la Sofia o declaraţie de război. Pe 24 august se înregistrează dezastrul de la Turtucaia. Pierderile armatei române au fost colosale. A fost vorba, după unele surse, de 6000 de soldaţi şi 160 de ofiţeri grav răniţi, de 100 de tunuri şi 62 de mitraliere capturate, de mii de prizonieri. Despre toate acestea dau seama cele două cărţi ale lui G. Topârceanu antologate în Memoriile de război de la Humanitas.

Aş vrea să relev în cele ce urmează câteva lucruri subliniate de autorul lor, dincolo de relatarea faptelor, altminteri cât se poate de vie şi de palpitantă. E limpede că pentru G. Topârceanu lupta de la Turtucaia, despre care ne lasă “o serie de icoane schiţate în fugă, o povestire sumară şi obiectivă a celor ce s-au întâmplat în jurul meu şi la care am luat parte”, au fost o catastrofă. Tot la fel cum e cum nu se poate mai clar că “înfrângerea de la Turtucaia, oricât de dureroasă, nu poate avea nici o semnificaţie în privinţa însuşirilor neamului nostru, care şi-a făcut proba de-a lungul veacurilor”. Tocmai de aceea, Topârceanu socoteşte potrivit să ne reamintească şi că “am avut Turtucaia, dar am avut şi Mărăşeştii”. Deşi nu e strateg militar, autorul însemnărilor readuse acum în actualitate, observă cu îndreptăţire că au fost trimise la război trupe slab pregătite, precar înarmate şi că nimeni nu se aştepta “la un atac repede şi violent al bulgarilor în acel punct.”

Topârceanu admite că umilinţa înfrângerii a fost mare, însă nu uită să sublinieze că “şi la Turtucaia au fost destule pilde de eroism, zadarnic, dar înălţător.”

Eroismul acesta a venit din patriotism. Iar a fi patriot, insistă G. Topârceanu în textul intitulat În loc de prefaţă la Pirin Planina Episoduri tragice şi comice din captivitate, “nu e un merit: e o datorie. Numai cine nu socoteşte iubirea de ţară drept o datorie e în stare să se laude cu ea.”

La Turtucaia, dar şi în prizonieratul ce a urmat s-au petrecut lucruri groaznice, surprinse de Topârceanu cu minuţie de reporter şi cu remarcabila măiestrie stilistică: “Moartea se plimbă printre noi cu mâinile la spate; se distrează, după ospăţul cel mare, ca o curtezană sătulă, apucând ici-colo câte o nouă victimă, pe ales.” Epilogul luptelor de la Turtucaia a fost unul “lung şi tragic, făcut din nenumărate episoduri sinistre risipite pe tot pământul Bulgariei, de la Hagifaclar până-n fundul Macedoniei pietroase.” Nu toţi bulgarii au fost cruzi şi primitivi şi nu toţi s-au purtat neomeneşte cu prizonierii români fiindcă “nu-s toţi bulgarii răi la inimă cum am crezut”. Între învinşi şi victorioşi s-au stabilit şi scurte, episodice relaţii omeneşti curmate de fatalitatea despărţirii. Războiul presupune însă nu doar camaraderie, ci şi singurătate deoarece “eşti singur, cu propriile-ţi mijloace, pe care la rândul tău nu ai dreptul să le risipeşti pentru alţii, dacă vrei să trăieşti.” În captivitate se mai întâmplă şi lucruri amuzante, cum ar fi acela că lui Topârceanu însuşi i s-a încredinţat la un moment dat o locomotivă, deşi nu avea niciun fel de calificare de mecanic sau că, într-un spital, un grec s-a  prezentat a fi medic, deşi nu era, povestitorul i-a ajuns secretar şi interpret şi printr-un truc cei doi au avut chiar succese.

Mozaicul acesta de fapte e abil construit de memorialist şi, fără doar şi poate, merită lectura.  


G.Topârceanu - AMINTIRI DIN LUPTELE DE LA TURTUCAIA; PIRIN PLANINA- Episoduri tragice şi comice dintr-o captivitate; MEMORII DE RĂZBOI;

Editura Humanitas, Bucureşti, 2014 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite