Actorul David Duchovny, la debut literar, cu volumul "Holy Cow" (FRAGMENT)

David Duchovny, unul dintre cei mai îndrăgiţi actori americani contemporani, se află în faţa debutului literar, cu o parodie a lumii postmoderne, în fapt o fabulă despre prietenie, religie, umanitate şi toleranţă, a cărei personaj principal este văcuţa Elsie Bovary.

În cartea "Holy Cow", Duchovny povesteşte despre o văcuţă de la o fermă din nordul statului New York, care îşi petrece viaţa senină păscând, studiind celelalte animale şi pălăvrăgind cu prietena ei cea mai bună, Mallory. Lumea sa este însă zguduită din temelii când, găsind poarta grajdului deschisă într-o seară, se strecoară până la casa fermierului şi află cu stupoare că oamenii nu cresc vaci doar pentru lapte, ci ca să le mănânce carnea şi să le folosească pielea pentru a fabrica diverse lucruri. 

După această cumplită revelaţie, Elsie hotărăşte să plece în India, unde vacile sunt considerate sfinte şi nimeni nu se atinge de ele. I se alătură îndată porcul Jerry, de curând convertit la iudaism, care vrea să ajungă în Israel pentru că acolo nimeni nu pune gura pe carne de porc, şi curcanul Tom, dornic să ajungă în Turcia, ţara unde este venerat. Cei trei trec împreună printr-o grămadă de peripeţii, ce pun însă sub semnul întrebării multe realităţi ale lumii contemporane. 

„Noi avem o «tradiţie orală» – cum se zicea pe vremuri în cultura voastră. Poveştile şi învăţăturile de viaţă se transmit din vacă-n viţică, din generaţie în generaţie. Cam ca Odiseele şi Iliadele voastre. Le cântăm chiar. Mă scuzaţi că mă sparg în figuri cu nume ilustre. Homer. Bum! Hai că vă las un pic să vă reveniţi din şoc”, spune Duchovny.

David Duchovny s-a născut în 1960, la New York. A studiat literatura engleză la Princeton University şi a obţinut o diplomă de master la Yale University, unde l-a avut ca profesor pe Harold Bloom. A început să scrie poezie în timpul facultăţii, primind o menţiune de onoare din partea Academiei Poeţilor Americani, însă a devenit în scurt timp fascinat de lumea filmului. 

Şi-a început cariera de actor spre sfârşitul anilor ’80, rolurile care i-au adus cea mai mare popularitate fiind cel al agentului FBI Fox Mulder, din serialul SF The X-Files (foto sus), şi cel al scriitorului Hank Moody, din serialul Californication. 

În 1997 şi 2008 a câştigat Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol principal într-un serial de televiziune. În 2015, actorul şi-a lansat primul album de muzică, Hell or Highwater.

HOLY COW - FRAGMENT

O lume nouă

(vezi desenul animat Aladdin)

Zeul-Cutie le vorbea oamenilor, judecând după cum stăteau cuminţi şi ascultau şi cum pâlpâia lumina aia. Dacă aveţi impresia că mieii sunt tăcuţi, ce-ar fi să vă urmăriţi un pic în timp ce vă rugaţi la Zeul-Cutie – inerţi şi îngălaţi cum sunteţi. Aşa că m-am simţit în siguranţă pândind pe fereastră, cu oamenii pierduţi în transa lor, ca-n noaptea morţilor vii. Se uitau la ceva ce se cheamă canalul Discovery. Ştiu pentru că s-au dezmeticit câteva clipe ca să se ciondănească pe subiectul „canalelor“. Atunci mi-am dat seama că nu există doar un singur Zeu-Cutie, ci mai mulţi, iar cu bagheta aia fermecată de plastic, oamenii pot să treacă oricând de la un zeu la altul.

Fiecare membru al familiei părea dispus să se închine altui zeu. Fata cea mică voia să se-nchine la Zeul Nickelodeon, tatăl voia să se-nchine la Zeul ESPN, fiul cel mare şi obraznic voia să se-nchine la o zeiţă pe nume Playboy sau la Zeul Showtime, în timp ce mama se mulţumea cu Zeul Discovery. Şi ea a câştigat. Toată lumea a ieşit bodogănind şi în cameră au rămas doar mama şi fata mai mică, iar atunci mi-am dat seama că fiecare avea un Zeu-Cutie în cameră, pentru că pe ferestrele dormitoarelor din casă au început să se reverse luminile alea pâlpâitoare. Ce zeu ciudat, în loc să-i strângă pe oameni laolaltă, îi desparte.

Oricum, îmi cam place de Zeul Discovery, arată o mulţime de imagini frumoase din ţinuturi îndepărtate. Din câte zice el, există un loc pe nume India, nume care mi se pare tare frumos, şi atunci arată multă sărăcie şi oameni care suferă, totuşi mai sunt şi imagini cu o mulţime de vaci, iar atunci mă îngrozesc la gândul că zeul o să arate din nou cum le măcelăresc şi le mănâncă oamenii, însă nici vorbă, zeul spune că vacile sunt considerate „sfinte“ în India, adică lumea le respectă şi au parte de tratament special – iar atunci apar imagini în care oamenii se poartă foarte frumos cu vacile, chiar le împodobesc cu bijuterii, încât arată exotice şi frumoase. Zeul spune în timpul ăsta că vacile sunt considerate zeiţe în India şi că nimeni nu le mănâncă.

Atunci se-ntoarce în cameră fiul mai mare şi obraznic, pune mâna pe bagheta fermecată şi dă pe un canal ce arată mai mulţi bărbaţi în uniforme care lovesc o minge şi fug după ea, încercând s-o prindă. Mingea, din câte aflu, e croită din piele de cal mort (şi din piele de vacă din ’74 încoace – ce vară de coşmar) şi, dacă mingea aia se murdăreşte câtuşi de puţin, o aruncă imediat, de parcă n-ar mai fi bună de nimic, de parcă n-o să se termine în veci caii ăia pe care-i omoară ca să facă mingi din ei – cine ştie, aşa o fi. Şi oamenii îşi acoperă mânuţele lor fragile cu ceva care se cheamă „mănuşă“, ca să se ferească de mingea tare, iar mănuşa e croită din piele, adică – mai fără menajamente – piele jupuită de pe cadavre de vaci. Şi înainte să-mi pierd iar cunoştinţa, mă-ntreb în sinea mea : Oare cruzimea voastră omenească are vreo limită? 

Am tot învârtit cuvântul pe toate părţile în minte : India. India. Ca pe o bijuterie pe care-o suceşti în buzunar. India, India. Ceea ce aflasem m-a rupt de lume, de restul animalelor. Am făcut o obsesie pentru casă şi secretele pe care le puteam afla acolo. Am învăţat să recunosc anumite semne ce-mi arătau că ai casei urmau să fie plecaţi mai mult timp – geamantane în maşină etc. –, timp în care mă duceam acolo ca să-mi continui cercetările. Am aflat o groază de lucruri. Am dat peste cărţi pentru copii cu animale îndrăgite prezentate chiar în chip de eroi. Până şi vaci. Copiii din cărţile alea le vedeau pe vaci ca pe nişte eroine. Într-una din ele, o vacă a sărit peste lună, chiar aşa. Bine, spre sfârşit cartea şi-a pierdut orice credibilitate, iar când castronul a fugit cu lingura, n-am mai putut s-o iau deloc în serios (pe bune acuma), oricum, vaca a fost tare de tot.

Nu înţelegeam şi pace cum puteau oamenii să ne mănânce şi să ne ridice-n slăvi totodată pentru calităţi pe care le admirau. Atunci mi-am dat seama că oamenii sunt foarte complicaţi şi confuzi şi o viaţă de vacă n-o să-mi ajungă să-i înţeleg. Aşa că am hotărât că n-am timp de puţinii ani care-mi mai rămăseseră, voiam să încerc să mă înţeleg pe mine însămi şi cum funcţionează mintea bovină, iar dacă-mi mai rămânea ceva timp, atunci poate, cine ştie, aveam să meditez iar la oameni. 

Am mai găsit şi alte cărţi, cu hărţi şi tabele care prezentau toate colţurile lumii şi zona unde se afla tărâmul fermecat numit India. Acest loc cu oameni înţelepţi, care înţeleseseră că şi noi, vacile, suntem zeiţe chiar era aievea. Pe lume mai erau atâtea ţinuturi şi ţări, că nici n-aveam cum să le ţin minte pe toate. M-am gândit ce norocoase erau vacile care se născuseră în India şi puteau să trăiască acolo. Şi atunci mi-am zis : Eu de ce n-aş putea ? DE CE N-AŞ PUTEA SĂ MĂ DUC ÎN INDIA? m-am întrebat.

Copyright - Editura Polirom