Éric-Emmanuel Schmitt, scriitor: „În viaţa reală, n-am fost capabil să trăiesc ce scriu în romane“
0
MĂRTURiSIRE Éric-Emmanuel Schmitt, unul dintre cei mai iubiţi scriitori contemporani, al cărui nou roman „Elixirul dragostei“ a apărut de curând şi în România, la Editura Humanitas, crede că, dacă există un astfel de elixir, acela este voinţa de a iubi...
Scriitorul francez Éric-Emmanuel Schmitt (54 de ani) a primit până în prezent peste douăzeci de premii şi distincţii literare, iar cărţile lui au fost traduse în peste patruzeci de limbi. De asemenea, dramaturg de succes, cu piese care se joacă în toată lumea, Éric-Emmanuel Schmitt povesteşte că, pentru a face literatură, a trebuit să facă o alegere şi să renunţe la muzică. Spune că, prin scris, ajunge să descopere oamenii şi profunzimile lor şi că, dacă ar fi ales o altă profesie, ar fi fost cea de medic. Însă, în acelaşi timp, consideră că literatura are o importantă latură curativă. Cunoscut în lumea întreagă pentru volume ca „Oscar şi Tanti Roz“, „Viaţa mea cu Mozart“, „Milarepa“ sau „Domnul Ibrahim şi florile din Coran“, publicate şi în România, scriitorul născut pe 28 martie 1960, la Lyon, a publicat de curând un nou roman, numit „Elixirul dragostei“, apărut de curând şi în traducere românească la Editura Humanitas, în seria de autor care-i este dedicată. De curând, scriitorul a ales să fie şi actor într-un spectacol după acelaşi volum „Elixirul dragostei“, un roman epistolar cu două personaje. Despre literatură şi magia iubirii, despre vise şi renunţări, am stat de vorbă la două margini de lume...
„Weekend Adevărul”: Jucaţi într-un spectacol de teatru la Paris, o adaptare după romanul dumneavoastră. Ce v-a atras să urcaţi pe scenă?
Éric-Emmanuel Schmitt: Ca scriitor, nu poţi să trăieşti povestea pe care o scrii în acelaşi timp în care o trăieşte publicul, nu eşti niciodată în faţa celor care te citesc. Îmi doream cu adevărat să simt respiraţia publicului, să inspir şi să expir în acelaşi timp cu oamenii din sală. Iată de ce am vrut să joc împreună cu Marie-Claude Pietragalla, o stea a Operei de la Paris, o mare dansatoare, care poate fi şi o actriţă talentată. Împreună am făcut primul pas în comedie cu acest spectacol, în care jucăm cu mare plăcere. Al doilea motiv este structura cărţii. „Elixirul dragostei“ e un roman epistolar, iar un roman epistolar înseamnă, de fapt, teatru în roman. Într-un roman epistolar, ca într-un spectacol, nu auzi decât vocea personajelor, fără niciun narator, exact ca la teatru. Mi-am spus că astfel romanul ar căpăta încă o dimensiune – cea a ascultării. Vedem pe scenă cum ascultă ce spune personajul care scrie. Şi asta îmbogăţeşte experienţa trăită.
Ce primează când vine vorba despre a scrie un roman bun? Experienţa trăită sau imaginaţia?
Amândouă sunt la fel de importante. Bineînţeles că ai nevoie de o mulţime de experienţe ca să faci literatură, ca să scrii toate cuvintele acelea despre dragoste, despre cât e de greu să iubeşti, despre dorinţa de a iubi, în pofida a orice. În acelaşi timp, imaginaţia joacă un rol important. În viaţa reală, n-am fost capabil să trăiesc ce scriu în romane. Am iubit şi uneori am transformat o poveste de dragoste care s-a încheiat într-una care începe din nou. Oricum, în roman e mai complicat decât în viaţă!
În „Elixirul dragostei“ faceţi o deosebire între dorinţă şi sentiment. Ce loc ocupă dragostea în acest teritoriu?
Cred că există două ţări diferite: ţara dorinţei şi ţara sentimentului. În prima pot exista sentimente. Am trăit cu toţii iubiri fulgerătoare, ştim ce înseamnă dragostea fizică etc. Este o ţară care nu poate exista fără sentimente, pe când cea de-a doua, ţara sentimentelor, poate exista fără dorinţă. Există o mulţime de oameni care au o relaţie de iubire cu copiii lor, cu părinţii lor, cu prietenii lor, însă fără a simţi dorinţă. Există o dimensiune carnală – când ne iubim copiii, iubim şi corpul lor, nu? Dar ea există în absenţa dorinţei. Problema e că pasiunile noastre şi poveştile lor se petrec la graniţa dintre cele două ţări. Uneori reuşim să mergem bine pe această frontieră, iar alteori alunecăm într-unul dintre cele două teritorii. Iată despre ce mi-am dorit să scriu în „Elixirul dragostei“!
Există un elixir care poate aduce dragostea?
Elixirul dragostei este voinţa de a iubi. Ea poate aduce iertarea şi acceptarea. Exact asta află cele două personaje din romanul meu. Acolo este vorba, desigur, despre un transfer psihanalitic, iar povestea se termină cu evocarea acelui elixir: nu psiha-naliza, nu parfumul, ci voinţa de a iubi este elixirul, în ciuda cicatricelor, în ciuda suferinţelor, în ciuda faptului că iubirea nu e perfectă. De fapt, trăind această poveste, el şi ea fac o adevărată incursiune în dragoste. La început, Louise are o concepţie absolutisă despre dragoste, care trebuie să fie perfectă. Iar dragostea a dispărut pentru că nu era perfectă. El, pe de altă parte, s-a uitat în continuare la alte femei. În cele din urmă, Louise învaţă să iubească acest bărbat imperfect şi, în acelaşi timp, propria ei iubire pentru el. El, pe de altă parte, îşi doreşte la început să transforme iubirea lor în prietenie, pentru că o iubeşte profund pe această femeie, dar în acelaşi timp se află într-o postură machistă, virilă, îşi revendică libertatea cu orice preţ, nu poate accepta postura romantică în care se găseşte exact pentru că o iubeşte! Dar va parcurge şi el un drum, va fi învins. Va primi o lovitură şi-şi va da seama că, dacă va exista o femeie în viaţa lui, aceasta va fi Louise. Doi eroi răniţi, dar doi eroi care vor să iubească.
Ce este un roman de dragoste bun, din punctul dumneavoastră de vedere?
Un roman care îmi vorbeşte despre ce am trăit şi despre ce nu am trăit, un roman care mă ajută să iubesc mai bine, să merg mai departe în viaţa amoroasă.
Dumneavoastră pentru cine scrieţi?
Nu mă gândesc la o persoană anume când scriu. Îmi vin în minte vag cei apropiaţi, mă gândesc cum ar reacţiona la o anumită imagine. Parcă toate chipurile apropiaţilor mei se apleacă asupra paginii şi fiecare reacţionează la altceva. Şi mă gândesc că toate aceste chipuri sunt arhetipuri ce trimit la tot felul de sensibilităţi. Dar nu scriu cu gândul la oameni reali, scriu mai degrabă ascultându-mi toate personajele. Stau cu ele şi le aştern poveştile pe hârtie. Am sentimentul că sunt mediatorul lor, scribul lor. Poate că şi cititorul este, cumva, unul dintre personaje, la care încă nu m-am gândit destul.
A fi scriitor e o alegere. Ce aţi pierdut, ce aţi câştigat făcând această alegere?
Am pierdut muzica. Mi-am dorit să fiu compozitor. Am ezitat între a compune muzică şi a face literatură. A câştigat cea din urmă. Acum mă exprim mai bine prin scris decât prin muzică. Iar scrisul meu, cum spun toţi francezii, are o dimensiune pronunţat muzicală. Sunt un scriitor care poartă în suflet şi în sufletul frazelor lui nostalgia după muzicianul care n-a fost. Muzica e ca inima: în acelaşi timp prezentă şi absentă în scrisul meu. Ce am câştigat? Am câştigat uimirea, surprinderea, capacitatea de a mă minuna în faţa lucrurilor. Cu cât literatura mea merge mai departe, cu atât descopăr complexitatea şi bogăţia fiinţelor umane. Când aveam 20 de ani îi vedeau pe ceilalţi în două dimensiuni. Datorită literaturii, îi văd în trei dimensiuni. Prin scris pot ajunge în profunzimea extremă a oamenilor, acolo unde se află comorile. Literatura e o călătorie care face oamenii să pară mai interesanţi. ;
„PENTRU MINE FERICIREA ÎNSEAMNĂ CREAŢIE ŞI IUBIRE”
Cum aţi descrie sensibilitatea omului contemporan?
Oamenii sunt obosiţi din cauza excesului de informaţii, de publicitate, de stimuli în general. Sunt bombardaţi de ziare, de televiziune, de posturi de radio. Au nevoie să se replieze într-un teritoriu în care să poată reflecta, să poată simţi la un alt nivel.
Şi literatura poate fi acest teritoriu?
Fără îndoială. Şi muzica la fel. Niciodată n-am avut nevoie de artă mai mult ca acum. Omul contemporan este mereu în întârziere: faţă de o invenţie tehnologică, faţă de o informaţie care tocmai s-a anunţat, faţă de o tendinţă în modă etc. Este întotdeauna depăşit. Ceva nou i-o ia mereu înainte. Este un sentiment extrem de frustrant şi ridicol, pentru că valoarea vieţii noastre este în altă parte – în relaţia cu ceilalţi, cu frumuseţea lumii, cu Dumnezeu, pentru cei care cred în el, cu neantul. Adevărul omului este în altă parte, nu în această cursă perpetuă în care trebuie să ţină pasul cu noutatea.
Se spune că cele mai bune cărţi ale unui scriitor sunt cele pe care nu le-a scris. Aveţi cărţi pe care încă nu le-aţi scris?
Cele mai bune cărţi sunt cele pe care le scrie cititorul împreună cu autorul. Aţi observat că în volumele mele nu există niciodată descrieri? Eu nu descriu, ci sugerez. Sugerez pânza ca să descriu vaporul şi pe această idee mi-am conceput toate cărţile, nefolosind niciodată descrierea exhaustivă. De fapt, urmăresc ca astfel să stimulez imaginaţia cititorului, care scrie cartea împreună cu mine. Am nevoie de un cititor foarte activ, care să construiască împreună cu mine, şi am o strategie care îl obligă să descopere întregul prin intermediul detaliului pe care i-l pun la dispoziţie.
Premiile sunt importante pentru dumneavoastră?
Orice astfel de recunoaştere este o recompensă bună pentru un scriitor, fiindcă viaţa lui de fiecare zi înseamnă mai degrabă îndoială. Zi de zi mă întreb: „Oare am reuşit să surprind cu adevărat personajul? Oare am sesizat ce vorbesc oamenii ăştia din cartea mea? Aş putea să scriu scena asta mai bine?“. Sunt întrebări la ordinea zilei pentru un artist. Prin urmare, recunoaşterea venită din partea publicului, de la critici, de la juriile care acordă premii poate fi un indiciu că ai reuşit ceva.
V-aţi putea imagina altceva decât scriitor?
Da. M-aş putea imagina medic. Nu doar muzica, la care am visat, e o profesie artistică, ci şi medicina. Pe de altă parte, cred că atunci când scriu, le fac un bine celorlalţi, poate că îi ajut să aibă o viaţă mai bună, o mai bună înţelegere a lumii şi a celorlalţi. Da, ca şi filosofia, literatura trebuie să facă viaţa mai bună. Cum ştiţi, am studiat filosofia şi am şi predat în tinereţe. Iar filosofia, ca şi medicina, trebuie să înveţe omul să trăiască mai bine.
Dumneavoastră, personal, trăiţi cea mai bună viaţă posibilă?
Pentru mine, fericirea înseamnă creaţie şi iubire pentru şi de la cei dragi. Dar, dacă mi s-ar cere să aleg între a fi fericit şi a fi util, cred că aş alege a fi util.
Există un copil în fiecare artist, spunea Constantin Brâncuşi. Copilul dinlăuntrul dumneavoastră cum e?
Important e ca fiecare om, nu doar fiecare artist, să cultive în sine spiritul copilăriei. Nu înseamnă a regresa la vârsta copilăriei, ci a regăsi calităţile fundamentale ale copilului, pe care adultul le pierde uneori. Printre acestea, uimirea, care pentru Platon este prima virtute a filosofiei. Apoi, curiozitatea şi umilinţa în cunoaştere, căci copilul ştie că nu ştie, cum spunea filosoful grec. Abia atunci poţi încerca să înveţi. Noi, adulţii, ne uităm adesea ignoranţa şi avem iluzia cunoaşterii. E foarte important să ne întoarcem la umilinţa ignoranţei şi la dorinţa de a face descoperiri. Idealul este să ajungi să trăieşti fiecare zi ca şi cum ar fi prima dată.
Care e imaginea cea mai dragă din copilăria dumneavoastră?
Sunt cu tata, într-o maşină mică şi roşie, la Lyon, şi-mi
spun dintr-odată: Mă cheamă Éric-Emmanuel Schmitt, sunt cu tata, este anul 1964 sau 1965 şi exist. Îmi dau seama că exist, alături de părinţii mei, că sunt fericit şi iubit. ;
O listă întreagă de bestelleruri
Numele:
Éric-Emmanuel Schmitt
Data şi locul naşterii:
28 martie 1960, Lyon
Studiile şi cariera:
În 1983, absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure din Paris, iar trei ani mai târziu obţine titlul de doctor în filosofie. Scrie teatru şi ficţiune.
Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, „Noaptea la Valognes“. Îi urmează „Vizitatorul“, care îi aduce consacrarea şi pentru care este distins cu trei premii Molière, apoi „Variaţiuni enigmatice“, „Libertinul“ etc.
În 1994 îi apare primul roman, „Secta Egoiştilor“.
„Evanghelia după Pilat“ (2000), „Partea celuilalt“ (2001), „Domnul Ibrahim şi florile din Coran“ (2001), „Oscar şi Tanti Roz (2002)“, „Copilul lui Noe“ (2004), „Luptătorul de sumo care nu se putea îngrăşa“ (2009) şi „Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată“ (2012) se află pe lista de bestselleruri internaţionale.
Locuieşte în: Paris
Se încarcă comentariile...
