Am descoperit romanele cu vreo 3-4 ani înainte de a se auzi despre intenţia HBO de a realiza o ecranizare, pe când scriam un capitol pentru teza de doctorat, despre traducerile româneşti din fantasy-urile ango-saxone; am reuşit atunci să ajung până la începutul volumului al treilea. Când a apărut buzz-ul din jurul serialului, am zis, ok – să-i mai dau lui George R.R. Martin o şansă. Am rezistat fix la fel – până la începutul seriei a treia. Înainte de a scrie de ce nu am mers mai departe, nici cu romanul, nici cu serialul, câteva lucruri care mi-au plăcut: piticul (Tyrion Lannister – cel mai memorabil personaj al seriei, după mine); Ned Stark (un personaj pozitiv în sens clasic); acţiunea m-a prins la început, romanul e un page turner (asta m-a împins, cred, atât de departe); asemănarea cu stilul de naraţiune al lui Sir Walter Scott (multe personaje şi nenumărate fire epice secundare, acţiune densă, suspans.) Acum, de ce m-am oprit.

1. Lungirea cu totul inutilă a intrigii – ok, lucrul cel mai incitant pe care voiam să-l descopăr era misterul White Walker-ilor; mi s-au tot lungit urechile şi nu am aflat mai nimic despre ei. Mai vine iarna aia odată?

2. V-aţi enervat când un capitol s-a terminat pe muchie de cuţit şi apoi, când în sfârşit povestea revine, după vreo sută de pagini, la personajul lăsat pe muchie de cuţit, îţi dai seama că tot ceea ce era interesant s-a consumat deja în celelalte capitole? Mie mi s-a întâmplat, şi nu o dată.

3. Numărul aparent nelimitat de personaje secundare care se adună şi iarăşi se adună, până când uiţi de unde a început şi de ce ai început cartea; şi povestea lui Danaerys, care pare a fi din altă carte (cum se leagă şi unde cu celelalte poveşti?)

4. Scenele de sex – inutile şi deseori scabroase. Între bătrâni decrepiţi şi adolescente. Nu zic mai mult.

5. Violenţa e, adesea, şi ea cu totul gratuită, şi e prezentată grafic, exagerat, cu tuşe extrem de groase. Şi pe baza acestei gratuităţi, George R.R. Martin pare să comenteze: iată ce gratuit violentă, ce arbitrară e lumea (nu aia din fantasy – aia a noastră).

6. Personajele pozitive nu au voie, niciodată, să câştige. Ok, înţeleg că fantasy-ul lui George R.R. Martin pune în proză versul lui George Coşbuc, „o luptă-i viaţa”, şi vrea să rămână „true to life”; dar pe bune, e realist să crezi că băieţii buni nu câştigă niciodată? Eu aş spune mai degrabă că-i depresiv (mai ales pentru cititori).

7. Cât despre personajele negative – de ce au ajuns acestea negative, ce le-a determinat căderea; mai mult, există vreo speranţă pentru ele, vreo posibilitate să se schimbe, să se salveze sau să fie salvate? Nu, personajele negative sunt pur şi simplu rele; şi, la un moment dat, mor, de obicei într-un mod extrem de violent (vezi punctul 5).

8. Lipsa totală de idei din spatele acţiunii. Dacă ar fi să rezumaţi o singură idee cu care rămâneţi în cap (în afară de: nu există speranţă pentru băieţii buni) – care ar fi? Bun, ar putea să fie ceva de genul: oamenii care deţin puterea ar trebui să fie buni, dar viaţa e nedreaptă, şi de cele mai multe ori ăştia de la putere sunt făţarnici şi despotici. Ok, asta aflăm şi din Piaţa Victoriei, la protest, dar nu citesc un fantasy ca să aflu fix ceea aud şi la protest.

9. Dragonii şi white walker-ii – prezenţa lor ar trebui să facă lumea lui George R.R. Martin mai bogată şi mai adâncă decât lumea noastră; dimpotrivă, aceste personaje supranaturale par simple device-uri narative, sunt plate, aşa cum întreaga lume a lui Martin este una plată. E o lume nu mai amplă şi mai adâncă – ci mai plată şi mai îngustă decât lumea noastră. E lumea scepticului şi a materialistului care, aşa cum scria Chesterton, s-a închis într-o cutiuţă de carton şi a pictat în ea soarele şi luna, fiind incapabil să scoată capul afară şi să se bucure de sănătatea şi de fericirea Cerurilor.

10. „Urzeala tronurilor” este orice, numai fantasy nu. J.R.R. Tolkien, maestrul şi inventatorul genului, definea astfel un romance fantasy: „Forma cea mai apropiată de arta pură”, caracterizată prin „o stranietate atrăgătoare” şi prin „liberatea faţă de dominaţia «faptului» obţinut prin observaţie”; cu alte cuvinte, Sub-creaţie combinată cu „stranietate şi uimire”. Or, seria lui George R.R. Martin e strivită sub dominaţia „faptului obţinut prin observaţie”, lucru care alungă şi stranietatea, şi uimirea. Rămâne o emisiune de divertisment, dintre cele difuzate la TV la ore târzii, unde personajele poartă, uneori, coroniţe de prinţi şi codiţe de balauri.

Ar mai fi şi alte lucruri – referinţele la politica [externă americană] contemporană (un complete no-no într-un fantasy; vedeţi punctul 10); trucurile de telenovelă (personaje care mor pe neaşteptate pentru a fi înviate tot pe neaşteptate – ca în telenovele); trucurile în general – care acoperă faptul că povestea trenează, că nu ajungem nicăieri; lumea imaginară a lui Martin e foarte slab schiţată – la extrema opusă faţă de Tolkien cu care e adesea (şi pe nedrept) comparat; iar gurile rele spun că universul lui Martin ar fi plagiat, ba chiar copiat după seria Memory, Sorrow and Thorn a lui Tad Williams.

Ca să închei pe o notă pozitivă – celor care şi-au descoperit, citindu-l pe Martin sau urmărind serialul HBO, gustul pentru acest gen de page turner, le recomand două romane care sigur or să le placă (fie şi pentru că au ceva mai multă substanţă). Unul este Richard Inimă-de-Leu al lui Sir Walter Scott, iar celălalt este Quo Vadis, al lui Henryk Sienkiewicz (câştigător al unui premiu Nobel).