Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Data trecută am ratat-o, cred că mai mult de teamă că nu voi înţelege mare lucru din programul eclectic cu care venise la Festival (Mozart, Schumann, Rachmaninov, Lutosławski, Debussy şi Ravel), sperând în secret că va reveni curând. Aşa am ajuns să aştept zece ani ca să o văd pentru prima dată pe Martha Argerich live. Acum, în 2017, ocazia era cu atât mai specială cu cât şi ea şi Charles Dutoit sunt în mod particular asociaţi cu muzica lui Ravel. Şi Argerich şi Dutoit au înregistrat Concertul în sol major de Ravel, separat, Martha chiar de două ori (cu Abbado încercând s-o tempereze). Sunt discuri de referinţă în discografia lucrării. Încadrată de două părţi rapide impregnate subtil de jazz, secţiunea mediană a Concertului este o capodoperă în sine, un echilibru foarte fragil între o poezie senină şi o tristeţe reţinută. Sigur, Rapsodia lui Enescu şi Bolero-ul erau desertul care completa un program excelent.

Seara a început destul de mediocru, cu o Rapsodie destul de neînchegată, dar pe care bunul gust al dirijorului nu a scăpat-o înspre sonorităţi exagerate, o tentaţie căreia dirijorii români nu-i rezistă către finalul Ciocârliei. Dar, în general, tempii moderaţi ai lui Dutoit şi o orchestră care trăgea puţin spre divertisment au dus către o interpretare puţin cam ternă.


Martha Argerich

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.