Violonistul Remus Azoiţei va interpreta Paganini, în două concerte dirijate de Ilarion Ionescu-Galaţi la Ateneu

Dirijorul Ilarion Ionescu- Galaţi

Joi, 2 aprilie, şi vineri, 3 aprilie, Orchestra simfonică a Filarmonicii "George Enescu", dirijată de Ilarion Ionescu-Galaţi,  va interpreta, la Ateneul Român, lucrări de Pascal Bentoiu, de Nicolo Paganini şi de Piotr Ilici Ceaikovski. Solistul Remus Azoiţei va interpreta Concertul nr. 1, în re major, pentru vioară şi orchestră, op.6 de Nicolo Paganini.

Ilarion Ionescu-Galaţi s-a născut în 17 septembrie 1937 la Iaşi. La 4 ani a început studiul viorii cu tatăl său. În 1949 devine elev al reputatului pedagog George Manoliu, la Liceul de muzică din Bucureşti, obţinând note maxime, atât la disciplina de bază, vioara, cât şi la cele teoretice. În 1954 a debutat ca solist (în Wieniawski), în compania Orchestrei Radiodifuziunii bucureştene, dirijor Iosif Conta. Între 1955 şi 1960 este student la Academia de muzică unde lucrează cu acelaşi maestru Manoliu. Încă de pe atunci apare ca solist al filarmonicilor din ţară; cântă, totodată, şi peste hotare - în Rusia, China, Mongolia, Franţa, Spania. Obţine bursa „George Enescu”, acordată studenţilor merituoşi. În 1961 câştigă Concursul naţional „George Enescu” şi pe cel al tinerilor muzicieni. La absolvire prezintă, sub bagheta lui Emanuel Elenescu, într-un concert al Radiodifuziunii, prima audiţie românească a Concertului de Şostakovici, înregistrare care a rămas în KARDEX. Membru al Orchestrei simfonice a Filarmonicii „George Enescu” la partida viorilor prime, îşi continuă activitatea solistică.

Pasiunea muzicianului pentru arta baghetei e veche: încă de copil se visa dirijor. A luat lecţii de la Mircea Basarab şi Emanuel Elenescu.
Debutează în noua ipostază în 1963. În 1965 obţine prin concurs o bursă a Guvernului Francez şi, la Paris, devine discipolul lui Pierre Dervaux şi al lui Charles Munch, obţinând la absolvire (1968) Premiul I. Este numit, în urma unui concurs, prim dirijor al Filarmonicii din Braşov, funcţie pe care a deţinut-o până în 1999. În 1970 urmează cursuri de măiestrie în SUA, cu Leopold Stokowski la New York şi cu Eugene Ormandy la Philadelphia. În Statele Unite dirijează, încă de pe atunci, orchestre importante. În Europa apare frecvent în Elveţia, Rusia, Suedia, Grecia, Turcia. Evoluează, de asemenea, în Cuba, Japonia, Filipine, Singapore, China, Italia, Spania, Franţa, Germania, Polonia, Belgia etc. A fost invitat să predea în repetate rânduri la universităţi americane - Michigan State University, Kent State University (Ohio) -, ca şi la Istanbul. A fost director artistic la Istanbul şi profesor de vioară la Anadolu (Turcia). Printre soliştii care au cântat sub bagheta sa pot fi menţionaţi Ion Voicu, Igor Bezrodnâi, Ruggiero Ricci, Viktor Pikaizen, Igor Oistrah, Rudolf Kerer, Magda Tagliaferro, Li Min Cian, Viktor Tretiakov, Daniil Şafran, Lola Bobescu, Vladimir Orlov, Radu Aldulescu, Radu Lupu, Valentin Gheorghiu etc. etc. I. Ionescu-Galaţi a efectuat numeroase înregistrări la case de renume, ca Philips, la radiodifuziunile din Stockholm, Madrid, Istanbul, Tokyo, Bucureşti.
Între 1971 şi 1987 a fost director al Filarmonicii din Braşov. În 1970 a iniţiat Festivalul muzicii de cameră, al cărui director este şi în prezent. A fost preşedintele juriului Concursului internaţional al tinerilor dirijori „Dinu Niculescu”, primul de acest fel la noi, desfăşurat în fiecare an la Braşov (din păcate, din 1999 nu a mai avut loc). Este membru onorific al „Suzuky Method” din Tokyo şi profesor universitar la Facutatea de muzică a Universităţii „Transilvania”. Pentru meritele sale i-a fost decernat Marele Premiu al Uniunii Criticilor Muzicali în 2000 şi este cetăţean de onoare al oraşelor Braşov, Ploieşti, Târgu-Mureş. Este însă, înainte de toate, un muzician cu auz remarcabil şi necruţător, un pedagog abil, un pasionat al artei sale, un exigent flexibil (pentru a obţine rezultatele dorite), un muncitor neobosit, un om de spirit; este I. Ionescu-Galaţi...

REMUS AZOIŢEI

Numit de către revista britanică The Strad ca „un virtuoz incurabil cu suflet şi tehnică fabuloasă”, violonistul Remus Azoiţei a debutat la 8 ani cu orchestra simfonică din oraşul său natal, Galaţi. După ce în 1995 a absolvit Conservatorul din Bucureşti la clasa lui Daniel Podlovschi, Remus Azoiţei obţine o bursă de studii la renumita Juilliard School din New York, unde are şansa să studieze cu Dorothy Delay şi Itzhak Perlman, la finalul pregătirii sale obţinând titlul de Master of Music.
Remus Azoiţei a concertat în săli prestigioase cum ar fi Carnegie Hall din New York, Concertgebouw Amsterdam, Salle Cortot Paris, Konzerthaus Berlin, St-Martin-in-the-Fields şi Wigmore Hall din Londra, Teatro La Fenice Veneţia, Auditorio Nacional Madrid sau Konzerthaus Viena, apărând de asemeni în festivalurile muzicale de la Tokio, Cambridge, Londra, Berlin, Heidelberg şi Santander, între altele. A colaborat cu artişti renumiţi printre care se numără Lawrence Foster, David Geringas, Gérard Caussé, Michael Sanderling, Adrian Brendel, sau cvartetul de coarde Voces.
Remus Azoiţei a fost solist al unor ansambluri de prestigiu precum Berlin Kammer Orchester la Berlin, Orchestre Nationale de Belgique la Bruxelles, sau Orchestre Philarmonique de Radio France la Bucureşti, în cadrul Festivalului Enescu, între multe altele.  În 2005, el a interpretat Dublul concert de Bach alături de violonistul Nigel Kennedy în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu, concert preluat de către 19 posturi de radio şi televiziune din Europa, incluzând BBC, Arte şi Mezzo. Cu ocazia debutului său la celebra Wigmore Hall din Londra,

ziarul Sunday Express scria că„a cântat un concert de neuitat în faţa unei săli Wigmore arhipline şi a ridicat publicul în picioare. Iată un muzician excepţional.”

Remus Azoiţei a înregistrat în premieră mondială integrala lucrărilor pentru vioară şi pian de George Enescu alături de pianistul Eduard Stan. Comentând pe marginea acestei realizări, revista britanică The Strad spune ca „Azoiţei are toate atuurile: sesibilitate marcantă, dulceaţă a sunetului (dar nu dulceag) şi o paletă coloristică şi dinamică imensă”, pe când publicaţia Gramophone descrie „Stilul rafinat şi vibrant al lui Remus Azoiţei... un interpret distinct care combină temperament, măiestrie şi eleganţă a execuţiei într-un mod foarte special”. În 2009, cu sprijinul ICR, a susţinut un turneu de 15 concerte în Europa, Washington DC şi NewYork alături de pianistul Eduard Stan. După debutul său în capitala americană, ziarul Washington Post notează: „Azoiţei cântă cu sensibilitate melodică fluentă şi tehnică strălucitoare.”
În 2001, Remus Azoiţei a fost numit profesor de vioară al Academiei Regale de Muzică din Londra, la acel moment fiind de asemeni cel mai tânăr profesor de vioară din întreaga istorie a Academiei. În 2007, a pus bazele Societăţii Enescu din Londra, fiind unul din membrii fondatori precum şi directorul său artistic, poziţie pe care o ocupă în continuare. În 2005, Remus Azoiţei a fost decorat de către Preşedintele României cu titlul de Ofiţer al Ordinului Meritul Cultural.

PROGRAM

Joi, 2 aprilie , ora 19.00
Vineri, 3 aprilie, ora 19.00

Sala Mare a Ateneului Român

Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor ILARION IONESCU-GALAŢI
Solist REMUS AZOIŢEI

Program

Pascal Bentoiu
Suită ardelenească, op. 6
Învârtita
Jieneasca
Dealungu
Danţu

Nicolo Paganini
Concertul nr. 1, în re major, pentru vioară şi orchestră, op. 6
Allegro maestoso
Adagio espressivo
Allegro spirituoso

Pauză

Piotr Ilici Ceaikovski
Simfonia nr. 4, în fa minor, op. 36
Andante sostenuto - Moderato con anima
Andantino in modo di canzona
Scherzo. Pizzicato ostinato - Allegro
Finale. Allegro con fuoco

PASCAL BENTOIU
1927
Suita ardelenească, op. 6
datată: 19 august 1955
dedicaţie: "Tatălui meu şi bunicilor mei ardeleni"

Muzician de prim ordin, om de aleasă şi întinsă cultură, poliglot, discret şi distins în comportament, ferm şi neabătut în opinii, înţelegător şi exigent, plin de umor şi spirit rafinat, iată câteva din trăsăturile prin care poate fi caracterizat Pascal Bentoiu. O viaţă închinată muzicii, pentru care a avut o vocaţie precoce, cultivată cu părintească îngrijire în principal - pentru armonie, contrapunct, orchestraţie, compoziţie - de Mihail Jora; a mai studiat, tot în Bucureşti, oraşul său natal, teoria şi solfegiul cu Faust Nicolescu, vioara cu Vasile Filip, pianul cu Theophil Demetriescu. A urmat şi studii de drept. Cunoştinţele în materie de filosofie şi literatură, căpătate printr-o disciplină a studiului neabătută, completează portretul intelectual al lui Pascal Bentoiu. A înfruntat privaţiuni, dedicându-se, cu excepţia câtorva ani (1953 - 56) când a fost cercetător la Institutul de Folclor, exclusiv activităţii creatoare, desfăşurată în compoziţie şi muzicologie.

Are 8 simfonii, 2 concerte pentru pian, unul pentru vioară, poeme, numeroase muzici de scenă, opere de răsunet - Amorul doctor, Jertfirea Iphigeniei, Hamlet (ultimele două distinse cu premii internaţionale) -, muzică de cameră - 2 sonate, 6 cvartete - multă muzică vocală, orchestraţii (Şase cântece şi-o rumbă de Jora, apreciată superlativ de autor). A scris studii şi articole, a publicat cărţi fundamentale pentru eseistica muzical - estetică românească din ultimii ani - Imagine şi sens, Deschidere spre lumea muzicii, Gândirea muzicală, Capodopere enesciene. În 31 ianuarie 1990 a fost ales preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi muzicologilor din România, în fruntea căreia a stat până în 8 octombrie 1992 (demisie), realizând o serie de obiective importante pentru breaslă. Premiile obţinute - ale U.C.M.R. în 8 rânduri, culminând cu Marele Premiu, al Academiei, cel al RAI (pentru Jertfirea Iphigeniei), Premiul unic şi indivizibil Guido Valcarenghi, Italia (pentru Hamlet) îl consacră pe Pascal Bentoiu ca pe unul dintre maeştrii muzicii româneşti actuale. Consecvent cu sine însuşi, respingând ispitele modelor şi modelelor, Pascal Bentoiu prezintă un bilanţ intens pozitiv şi exemplar. (Text de Petre CODREANU)

Cuvântul autorului Pascal Bentoiu

"În anul 1954 am alcătuit, în cadrul Institutului de folclor din Bucureşti, împreună cu colega mea Rodica Weiss, o colecţie de 100 de melodii de joc din Ardeal. Pentru aceasta am ascultat şi citit din transcrieri un material mult mai vast, circa 500-600 de melodii. Un an mai târziu alegeam din întreg câteva piese cărora am căutat să le dau o înveşmântare simfonică, oarecum în spiritul dansurilor pentru orchestră scrise, cam în aceeaşi vreme, ori puţin înainte, de un Theodor Rogalski, ori un Paul Constantinescu. Genul era mult preţuit în timpul acela şi - evident - la imboldul unor astfel de modele am căutat să lucrez cât puteam mai bine. Că decenii mai târziu partitura aceasta de tinereţe circulă încă, este desigur un prilej de mulţumire pentru autor, însă mândria sa de căpetenie rămâne alegerea însăşi a temelor, cele mai frumoase - în opinia sa - dintre multele cercetate.

Cele patru mişcări nu respectă întotdeauna agogica dansurilor originale; de pilda Învârtita ca şi Jieneasca sunt mai rapide în documentele originale. Dealungu rămâne aproximativ la aceeaşi iuţeală de parcurgere, în schimb introduce o scurtă prelucrare tematică. Iar Danţu cuprinde de fapt trei melodii diferite, combinate şi suprapuse în diverse feluri. Am fost, câteodată, în decusul timpului, nemulţumit de unele momente ale orchestraţiei; mi-ar fi totuşi imposibil astăzi, cu toată cunoaşterea mai temeinică a mecanismelor simfonice, să intervin în această partitură fără a o strica. O las deci, judecăţii ascultătorilor în singura formă ce i se potriveşte: cea de atunci", spune Pascal Bentoiu.

NICOLO PAGANINI
1782 - 1840
Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră

Paganini este o figură legendară în arta muzicii, datorită însuşirilor sale extraordinare de violonist, care a împins execuţia spre hotare tehnice inimaginabile mai înainte. Genovez prin naştere („spre onoarea Genovei şi desfătarea lumii“ scria pe placa de pe casa natală, astăzi demolată), el a aparţinut de fapt omenirii. ªi-a început educaţia muzicală la 5 ani, la 7 luând primele lecţii de vioară, făcând progrese uimitoare. La 8 ani a apărut în public şi a început să compună. A plecat la Parma pentru a studia cu Rolla, faimos în epocă. În 1797 începe seria de turnee în Italia. Între 1801 şi 1804 s-a dedicat studiului chitarei.

Un timp a fost angajat al Curţii din Lucca, având obligaţia de a da două concerte săptămânal, ca şi pe cea de a compune „la ordin“. Cariera sa internaţională şi-a început-o târziu, în 1828, dar a fost nu mai puţin răsunătoare decât cea din peninsulă. Paganini a fost subiectul unor incredibile fantezii, în jurul persoanei şi personalităţii sale brodându-se fel de fel de istorii, unele privind magia neagră, altele excesiva sa înclinaţie spre jocuri de noroc, altele despre multiplele lui legături amoroase. Unele dintre asemenea speculaţii mai au crezare şi în zilele noastre. Ceea ce este important, însă, ţine de rolul jucat de el în stabilirea tehnicii moderne a viorii, magistral ilustrată în compoziţiile pe care le-a lăsat. Efectele sale uluitoare se bazau pe o excepţională extensie şi agilitate a mâinii stângi, pe o rafinată tehnică a arcuşului, pe utilizarea de duble corzi, de flageolete, pizzicate etc. În compoziţii se distinge prin noutatea facturii muzicale (unii afirmă că dacă s-ar fi dedicat exclusiv creaţiei ar fi fost unul dintre cei mai mari romantici), prin eleganţa formei. Importante sunt cele 24 capricii, op. 1, având rol formativ şi expresiv deopotrivă. A mai compus 12 sonate pentru vioară şi chitară, 3 cvartete pentru vioară, violă, chitară şi violoncel. Dintre lucrările tipărite postum, amintim Le streghe (Vrăjitoarele), Variaţiuni pe Imnul Regal Britanic, Carnavalul din Veneţia, pe diverse teme din opere (în special de Rossini), Moto perpetuo etc.

Paganini este autorul a 5 (după alţii, 6) concerte pentru vioară şi orchestră, din care s-au tipărit primele două (celelalte s-au reconstituit după ştime, din cel de al 5-lea există doar ştima viorii solo). Cel mai cunoscut este primul, în re major, op. 6 scris în 1811. Paganini utilizează formele consacrate - cu unele licenţe de tip romantic. Originalitatea constă în conturul şi forţa emotivă a temelor, în supralicitarea laturii tehnice (mărturie a capacităţii sale interpretative). Melodica paganiniană conţine în sine germenii unei tratări instrumentale spectaculoase. Dacă se face abstracţie de ornamentica specifică, rămâne „scheletul“ pur muzical; adausurile dau strălucire. Concertul acesta (ca toate celelalte creaţii ale marelui genovez) este greu de cântat în spiritul lui autentic: pot fi rezolvate problemele de virtuozitate fără a dezvălui esenţa eminamente muzicală, care, la rându-i, nu poate fi redată fără tehnică (şi tehnica fără muzică nu poate fi concepută). Concertul nr. 1, plin de patos şi strălucire, este o dovadă, uneori o cursă, rareori un argument. Între salturi şi pasaje ameţitoare, între melodiii suave (ca apele liniştite care astfel îşi arată adâncimea), între focuri de artificii constituite din flageolete în duble coarde („invenţia“ lui Paganini - până la el se utilizau doar armonicele naturale), între pizzicati care colorează discursul - între toate acestea se află un univers muzical, de esenţă romantică (şi cum fiecare dintre noi este, într-un fel, romantic...). (Text de Petre CODREANU)

PIOTR ILICI CEAIKOVSKI
1840 – 1893
Simfonia nr. 4, în fa minor, op. 36

Ceaikovski aparţine astăzi tuturor. Acest adevăr banal constituie izbăvirea şi paradoxul destinului unei personalităţi care nu a aparţinut, în timpul vieţii, nimănui. În ce priveşte creatorul, inadecvarea s-a manifestat ubicuu. În Rusia, tânărul Piotr Ilici s-a format la clasa de compoziţie a lui Anton Rubinstein, care încerca să introducă în nou înfiinţatul conservator din Sankt Petersburg tradiţia teoretică germană. Astfel, Ceaikovski a fost asociat adesea  „reacţionarilor”, „fabricii de muzică” din capitala ţaristă, mai ales de către „grupul celor cinci”, care detesta academismul importat şi considera că singura muzică autohtonă autentică este cea cu profil indigen. Dacă naţionaliştii l-au respins din principiu (deşi caracterul maleabil şi deschis al lui Ceaikovski l-a făcut ulterior acceptat, cel puţin de către Balakirev şi Rimski-Korsakov), critica occidentală i-a reproşat tocmai abundenţa trăsăturilor „ruseşti”: sentimentalismul, expresia patetică, psihologizarea excesivă în dauna construcţiei coerente, exacerbarea acumulărilor dinamice sunau dezechilibrat şi inestetic  în urechile publicului cultivat, cu tuşe tenebroase şi haotice, aidoma spiritului rus portretizat în romanele proaspăt traduse din Tolstoi şi Dostoievski.
În ce priveşte omul, frământările spirituale şi natura homosexuală au modelat un temperament convulsiv şi un destin nefericit, într-o lume în care instituţiile, fie laice sau religioase, erau puse sub semnul întrebării în chiar esenţa lor doctrinară, iar încălcarea regulilor sociale ar fi fost sinonimă cu excluderea din viaţa publică. De altfel, împrejurările morţii compozitorului rămân şi astăzi neelucidate, teoriile mergând de la îmbolnăvirea de holeră, până la sinucidere. Ceaikovski reflecta într-o scrisoare:

„Tragedia omului înclinat spre scepticism constă tocmai în faptul că, rupând cu tradiţiile şi cu credinţa şi căutând ceva cu care să înlocuiască religia, se zbate zadarnic între o teorie filozofică şi alta şi se zbuciumă încercând să găsească în aceste teorii o forţă invincibilă pe care să se sprijine în lupta cu viaţa”.

Pe de altă parte, ascunderea identităţii sale intime l-a împins într-un mariaj sfârşit după numai câteva luni cu o tentativă de sinucidere, iar angoasa posibilei pierderi a reputaţiei, chiar şi postume, a determinat, către sfârşitul vieţii, distrugerea din propria voinţă a jurnalelor ţinute încă din adolescenţă.
Ca la mulţi alţi compozitori ai secolului al XIX-lea şi în urma celui mai caracteristic impuls filozofic şi existenţial romantic, eliberarea s-a produs prin artă. Această nouă religie a omului modern a devenit la Ceaikovski terenul mărturisirilor şi al disimulării experienţelor de neîmpărtăşit, al consumării întregi a energiei vitale şi al „luptei cu viaţa”. Primul compozitor rus „profesionist” – aşa cum se considera el însuşi – este, în acelaşi timp, unul dintre muzicienii de geniu a căror operă rămâne de neînţeles în absenţa biografiei. În 1877, anul compunerii Simfoniei nr. 4, Ceaikovski a traversat câteva dintre cele mai importante şi dramatice episoade ale vieţii sale. A fost anul în care a cunoscut-o pe protectoarea şi prietena sa intimă Nadejda von Meck, dar şi momentul cu consecinţe aproape fatale al căsătoriei cu fosta sa elevă Antonina Miliukova. În mijlocul dezastrului, însă, Ceaikovski a compus trei dintre cele mai apreciate creaţii ale sale, în trei genuri diferite: Simfonia nr. 4, opera Evgheni Oneghin şi Concertul pentru vioară şi orchestră. Simfonia reprezintă începutul schimbării radicale a gândirii componistice orchestrale ceaikovskiene, în direcţia unei personalizări şi psihologizări masive a discursului muzical. Expresia individualizată aproape violent şi dincolo de orice cutume formale sau pudori a şocat într-atât, încât chiar şi cei mai apropiaţi susţinători şi prieteni ai compozitorului s-au abţinut, în primă instanţă, de la exprimarea opiniilor. Acest context explică, poate, de ce Simfonia nr. 4 a fost tradusă de compozitor în termeni concreţi, cvasiprogramatici, mai mult decât oricare alta. Ceaikovski numeşte semnalul iniţial „...destinul... acea putere fatală care împiedică atingerea fericirii. Nu se poate face nimic, decât să i te supui şi să te lamentezi zadarnic”. Melodiile şi pasajele liniştite şi solare exclamă: „O, bucurie, în sfârşit se iveşte visul cel dulce şi plăpând... o imagine umană luminoasă şi fulgurantă”, care se risipesc apoi în faţa implacabilului: „Nu există paradis... pluteşti pe mare până când te împresoară şi te înghite în abisurile ei”. Finalul triumfător, care pare să învingă destinul nemilos, reiterat aici drept prim punct cuminant, nu este nici el decât semnul consolării în paradisul terestru al umanităţii: „Dacă încă mai cauţi fericirea în tine, găseşte-o în ceilalţi...”. Într-o altă cheie decât Beethoven, care invoca într-o enormă „Odă a bucuriei” fraternizarea planetară ca atingere a fericirii supreme, Ceaikovski îşi incheie simfonia pe sunetele unui cântec popular rusesc, contrapus când melancolic şi resemnat, când dramatic şi ameninţător, marşului imperial: „Pe câmp un mesteacăn era”.  (Text de Mihai COJOCARU)

Textele au fost preluate din Caietul program realizat de Secretariatul muzical al Filarmonicii "George Enescu".

J