Cronica unei tinere spectatoare. Repetiţia la "Parsifal", un vis pentru norocoşi
0
Repetiţia la „Parsifal - Actul I“ a avut loc în data de 5 octombrie 2016 la Ateneu, cu intrare liberă. Actul I din opera „Parsifal“, de Richard Wagner, a fost interpretat sub conducera dirijorului Christian Badea, alături de interpreţii Stefan Vinke, Eric Halfvarson, Petra Lang şi Bela Perencz. Preşedintele Klaus Iohannis a fost prezent în sală. Spectacolele vor avea loc, de la ora 19.00, pe 7 şi 8 octombrie, la Sala Mare a Ateneului.
Spectacolul, operă în concert, a început cu o atmosferă agitată şi încărcată. Într-un mod oarecum surprinzător, au venit mult mai mulţi oameni decât se aşteptau organizatorii şi decât numărul de locuri libere, astfel încât sala Ateneului s-a umplut în câteva minute. Din nefericire, accesul a trebuit oprit, numeroşi oameni rămânând pe afară. Chiar dacă tinerii liceeni şi studenţi ar fi trebuit să aibă prioritate, în sală s-au aflat destule persoane ce nu intrau în această categorie.
Dar erau şi mulţi tineri în sală, mulţi studenţi ce auziseră de spectacol de pe Facebook sau de la prieteni. Unii băieţi au venit aduşi aici de iubitele lor, iubite care au privit apoi tot spectacolul cu capul sprijinit de umărul lor. Erau şi elevi în sală, copii care se uitau la pereţii somptuoşi ai Ateneului şi se împiedicau unul în celălalt. În timpul spectacolului, cei mai mulţi au stat în linişte, cu privirile aţintite la scenă, hotărâţi să se comporte ca „oamenii mari“. O fetiţă şi-a descoperit pasiunea pentru dans pe muzica lui Wagner. În timp ce Gurnemanz cânta despre Sfântul Graal, o domnişoară de 10 ani dintr-o lojă a început să danseze pe ritmul muzicii.
După Wagner, atracţia serii a fost cu siguranţă Preşedintele Klaus Iohannis. În momentul în care preşedintele a ajuns în sală, toate privirile s-au întors către el. Pentru câteva secunde toată lumea s-a întors cu spatele la scenă pentru a-l privi pe primul om al ţării.
Dacă în toată agitaţia, am uitat că eram la o repetiţie şi nu la un spectacol, dirijorul Christian Badea ne-a amintit asta, când, după câteva note, s-a oprit pentru a atenţiona sala că unul dintre reflectoare nu funcţionează.
Şi apoi spectacolul a început. Puternică şi de netulburat, muzica lui Wagner şi povestea Sfântului Graal au umplut Ateneul. Rând pe rând, au apărut Gurnemanz, cel mai bătrân cavaler a Graalului, vrăjitoarea Kundry şi Regele, iar vocile lor puternice au început să spună o poveste ce a fost o dată ca niciodată.
Spectacolul a avut şi subtitrare, dar din nefericire, din cauza unor lămpi, din anumite unghiuri din sală aceasta nu era lizibilă. a condus la situaţia comică în care cineva citea în şoaptă replicile, astfel încât şi colegul lui să poată înţelege.
Scenografia a fost superbă. Opera nu a fost montată într-un context modern, ci într-unul oniric. Spectacolul a părut un vis. Ca într-un vis se vorbea o limbă într-o altă limbă. O lebădă se transformă într-o femeie. Ca într-un vis totul era posibil. Personajele apăreau de nicăieri, de pe scenă, din culise, din public. Costumele păreau ceva cunoscut, contemporan, dar totuşi cumva diferite de hainele de zi cu zi. Şi în tot acest vis muzica părea să conducă, să-i poarte pe spectatori într-o lume a misterelor şi a aventurilor medievale.
Nu o dată corul se afla între spectatori, întărind senzaţia generală că muzică era prezentă în fiecare părticică a sălii, iar publicul era parte din spectacol.
O parte importantă din spectacol a fost lumina. Sala a fost inundată pe rând de un roşu violent şi de un albastru stroboscopic. Reflectoarele au creat o punte între spectatori şi cântăreţi, un mod vizual prin care emoţiile s-au transmis. Chiar dacă simplu, jocul de lumini a creat o atmosferă onirică. Cei mai încântaţi de schimbarea luminilor au fost studenţii, o voce din sală şoptindu-i cuiva că totul a fst foarte „trippy“.
Punctul culminant a fost desigur momentul dezvelirii Graalului, când de nicăieri au apărut copii îmbrăcaţi în alb, o reflecţie a inocenţei poate mai accesibilă pentru spectatorul contemporan decât prezentarea Sfântului Graal, a cărui semnificaţie este poate cumva diluată pentru omul modern.
Spectacolul s-a încheiat cu strigăte de "Bravo" şi cu aplauze în picioare, semn că spectatorii au uitat aglomeraţia şi agitaţia de la începutul spectacolului. Pe cât de multă agitaţie a fost la început, cel puţin la fel de mare a fost entuziasmul de la final. Repetiţia a fost un succes.
Dacă cu o floare nu se face primăvară, nici în lumea culturii un singur spectacol de operă nu o să educe un public, nu o să modifice comportamente. În sală ,domnea un aer de confuzie, atât din cauza limbii, cât şi afaptului că pentru mulţi spectatori acesta era primul spectacol de operă. Se ridică mai multe întrebări: între tineri şi operă stau banii, educaţia, amândouă ? Cum putem face să aducem cât mai mulţi tineri (şi nu numai) la operă, chiar şi atunci când biletul se plăteşte?
În final, repetiţia, cu toate problemele ei, a fost un început. A facilitat o primă întâlnire între operă şi tineret. Dacă va fi începutul unei frumoase relaţii sau doar o amintire prăfuită, urmează să vedem.
Se încarcă comentariile...
