Regizorul Radu Jude: „Mi-am dat seama, nu numai că nu sunt în stare să găsesc puritatea limbajului cinematografic, dar nici nu mă mai interesează” VIDEO

Regizorul Radu Jude: „Mi-am dat seama, nu numai că nu sunt în stare să găsesc puritatea limbajului cinematografic, dar nici nu mă mai interesează” VIDEO

Radu Jude vorbind despre literatură şi film la Muzeul Naţional al Literaturii Române

Marţi, regizorul Radu Jude a fost invitatul serilor de Film şi Literatură din Grădina Muzeului Naţional al Literaturii Române (MNLR). Jude a vorbit despre cum a ajuns să se îndepărteze de filmul realist, despre motivul pentru care filmele româneşti de astăzi se îndepărtează de literatură, dar şi despre textele care stau în spatele replicilor din „Aferim!”, precum şi despre anumite detalii legate de realizarea filmului „Inimi cicatrizate”.

Ştiri pe aceeaşi temă

Regizorul Radu Jude a intrat în dialog cu Ileana Bîrsan, critic de film şi jurnalistă, dar şi cu publicul. Bîrsan l-a întrebat pe regizor în primul rând despre prezenţa slabă a filmului istoric, cu o oarecare sursă literară în cinematografia românească şi despre cărţile care l-au făcut să părăsească zona filmului realist pentru unul cu o interpretare personală, istorică a unei epoci. 

Radu Jude a povestit despre două direcţii majore în cinematografie: prima, prin care s-a încercat desprinderea cinematografiei de celelalte arte, dintr-o dorinţă a cineaştilor de a găsit un specific al acesteia care, în forma lui esenţială, nu are legătură cu literatura. Unul dintre reprezentanţii acestei direcţii, pe care Jude l-a dat exemplu, a fost şi Robert Bresson care pe parcurul întregii sale cariere, a încercat să rupă cinematogaful de literatură şi de orice artă în genere, căutând o modalitate prin care să creeze opee de artă cinematografice care să nu aibă de-a face cu acestea. 

„ De aici, dorinţa lui s-a cristalizat în nişte filme în care dialogurile unt extrem de limitate, în care totul se construieşte prin imagini în mişcare şi prin felul în care imaginile în mişcare sunt juxtapuse unele cu altele”, a explicat Jude. 

Cealaltă direcţie este cea propusă de  un alt cineast francez, Jean-Luc Godard, ale cărui filme conţin elemente din mai multe arte, de la pictură, la muzică, la texte literare. 

James Benning- direcţia lui Bresson, dusă la extrem

Vorbind despre prima direcţie, Jude a exemplificat cu opera cinematografică a lui James Benning care, în mod consecvent, începând din anii ’60, a făcut ceea ce astăzi poartă denumirea de ”landscape cinema”. În filme precum ”Ten Skies” sau ”13 Lakes”, acesta a filmat peisaje în mişcare, cadre de câte 10 minute, cu elemente ale naturii, precum ceruri sau lacuri.  

„E un film de 100 de minute, destul de greu de văzut, dacă aştepţi o poveste sau dacă aştepţi ceea ce aştepţi în mod normal de la cinema. Sunt zece cadre de zece minute-cer şi atâta tot. Pare extrem de idiot şi într-un fel este foarte idiot, dar este şi fascinant şi este fascinantă mai ales puterea lui de cineast de a o ţine langa cu chestia asta”, a spus regizorul despre ”Ten Skies” al lui Benning (foto:dreapta)

Cinematografia ca literatură. Straub şi Huillet

 La polul opus direcţiei lui Bresson, există o abordare dusă la extrem în ceea ce priveşte abundenţa textului literar în film. Jude a dat exemplu un duo recunoscut în cinematografia franceză: Jean-Marie Straub şi Danièle Huillet. Toate filmele acestora, a povestit regizorul, destul de multe de altfel, 20-30 la număr, sunt bazate pe texte literare, lăsate uneori integral.                                                                         

Astfel, în filmul ”Workers, Peasants”, un grup de muncitori la câmp, de ţărani, jucaţi, după cum a povestit Jude, de actori amatori, stau într-o poiană şi citesc pur şi simplu dintr-o carte de Elio Vittorini, lectură care durează aproximativ două ore, cât are filmul. 

Un alt film al celor doi cineaşti este „O poveste de-a lui Michel de Montaigne” (Une conte de Michel de Montaigne) unde o actriţă recită, stând lângă o statuie cu Montaigne, timp de jumătate de oră, unul dintre textele scriitorului francez renascentist.

                                                                                                 Jean-Marie Straub şi Danièle Huillet                                                                                                               (Foto: http://blog.unl.edu/dixon)

„Eu am avut o reacţie de respingere, acum zece ani, când am văzut prima dată un film de-al lor. Mi s-a părut că e un cretinism ieşit din comun să-i fimezi pe unii care citesc sau care spun texte....Mi s-a părut stupid de-a binelea şi mi-am spus: <<Ce dracu e asta? Nu pot să mă uit la aşa ceva! Nişte idioţi!”, a povestit Radu Jude.

El a mai dat exemplu un film după „Antigona”, realizat pur şi simplu cu actorii aşezaţi în cerc şi care spun replicile. „Nici măcar un regizor de teatru n-ar face ceva atât de lipsit- sau aparent lipsit- de orice mise-en-scene”, a adăugat cineastul. Un alt film al duo-ului este şi cel după schiţa lui Kafka, „Şacali şi arabi” pe care Straub a vrut să o filmeze în deşert, însă nu a obţinut finanţare, aşa că l-a înlocuit cu apartamentul său, unde, la geam, o femeie stă şi recită textul lui Kafka. 

„Ce s-a întâmplat, cel puţin cu mine, în raport cu aceşti cineaşti a fost că pe măsură ce am renunţat la ideea de a căuta ceva în filmele lor şi am văzut ceva mai multe, am început să îi apreciez din ce în ce mai tare şi am început să fiu din ce în ce mai cucerit de capacitatea lor şi de curajul, într-un fel de încăpăţânarea lor de a face film în felul ăsta- ei fac asta de 60- 70 de ani. Huillet a murit, Straub face în continuare singur”, a explicat Radu Jude. 

Imagine din ”Workers, Peasants” de Straub şi Huillet (Foto: straub-huillet.com) 

Regizorul a explicat că dintr-un anumit punct, procesul este extrem de distractiv, iar opţiunile lor cinematografice sunt reduse la ceva foarte simplu. Totuşi, a punctat el, este pasionantă juxtapunerea elementelor- de la textele alese, de regulă puţin cunoscute sau surprinzătoare- la muzica aleasă pentru generic.

„...cum e nuvela lui Kafka, care, deşi scrisă la începtul sec XX, este văzută ca o metaforă în contemporaneitate, legată de conflictele sau de raportul europenilor cu arabii, cu lumea musulmană. Dintr-odată devine foarte important  ce text aleg, cât păstrează din el, cât scot, ce muzică pun pe generic, şi din juxtapunerea acestor elemente, poţi descoperi că literatura asta citită la cameră poate deveni ceva extrem de cinematografic de fapt”, a mai spus Jude. 

Două extreme care devin acelaşi lucru

Pentru Radu Jude cele două extreme, în mod paradoxal, sunt acelaşi lucru. La Benning există natură, clădiri sau oameni care fumează, iar în cazul lui Straub şi Huillet, oameni care spun texte literare asumate. Ambele direcţii conţin posibilitatea de a interpreta ceea ce se vede din punct de vedere cinematografic, în sensul imaginii în mişcare. 

De ce filmele recente se îndepărtează de literatură

Modelele pe care cineaştii români le-au preluat, consideră Jude, sunt mai degrabă cele din descendenţa lui Bresson, care au căutat un limbaj cinematografic pur, debarasat de orice influenţă din alte arte, cu precădere din literatură care, în mod greşit, este comparată cel mai adesea cu cinematografia. 

„În ceea ce mă priveşte pe mine, de la un punct încolo, mi-am dat seama, nu numai că nu sunt în stare să găsesc această puritate a limbajului cinematografic, dar că nici nu mă mai interează de fapt. Că lucrurile care mă intersează ţin tocmai de amestec, de a combina lucruri care vin din zone diferite. Acum, cât de bine am făcut-o, nu ştiu”, a explicat Radu Jude. 

Regizorul Radu Jude (Foto: Eduard Enea)

Cât despre cinematografia română, aceasta nu a avut parte de un moment neo-realist până în anii ’80 sau ce a avut, pe Daneliuc sau Pintilie, de exemplu, a fost inhibat de cenzură.

„Era într-un fel normal ca oamenii să recupereze momentul neorealist, neocupat atunci când ar fi trebuit”, a conchis regizorul. 

Realismul, un termen alunecos

Ce înseamnă de fapt realism în facerea unui film?  După părerea lui Jude, dintr-un punct de vedere foarte radical filosofic, după cum s-a exprimat, nu există un film documentar, iar dacă există, acesta ar fi gradul zero al realismului: o persoană care filmează maşinile care trec pe stradă. Chiar şi într-un astfel de exemplu, a punctat regizorul, filmul ar fi realist şi totuşi, nu ar fi o reprezentare totală a realităţii.

Apar elemente de ficţiune- nu doar legate de capacitatea tehnologiei de a capta realitatea aşa cum o vede privitorul, dar mai ales legate de decizia celui care a pus camera, care a încadrat într-un anumit fel şi care a ales ce să intre sau nu în cadrul respectiv. 

Pentru a arăta că nu este ceva doar de ordin teoretic, Radu Jude a dat exemplu o fotografie care a stârnit, la un moment dat, agitaţie pe internet, cu un copil, singur în deşert. Impresionanta fotografie care a stupefiat oameni din întreaga lume, s-a dovedit a fi de fapt o ficţiune, în sensul că era încadrată astfel încât să apară doar el, lângă el fiind însă  500 de refugiaţi. 

„La fel dacă ne întoarcem la ficţiune.Contează foarte mult cum ne raportăm la imaginea aia”, a spus Jude.

„Aferim!” şi reconstituirea limbajului. Provenienţa replicilor 

Una dintre principalele probleme cu care regizorul s-a confruntat când a făcut „Aferim!” a fost reconstituirea unei lumi la care avea acces doar prin intermediul unor obiecte şi a unor texte şi a unui fel de imagini. Conform lui Jude, pornind de la acest corpuscul, totul devine un joc intelectual. 

Ceea ce l-a interesat a fost felul în care funcţionează mentalităţile în raport cu realitatea socială şi politică, dar şi cum să reconstituie limbajul unei epoci apuse.

Structura narativă a filmului „Aferim!” este cea a unei snoave populare, în care un personaj merge pe drum şi întâlneşte diferite personaje, a spus Jude, printre care şi un preot. Despre scena în care preotul vorbeşte despre romi şi despre caracteristicile unor neamuri, Jude a explicat că replicile sunt un construct din fragmente literare sau documentare. 

În momentul în care preotul ridică crucea, spune: „Iartă-mă, Doamne, că te-am spânzurat cu aţă, neavând lanţt de aur sau de argint, ca mai marii mei arhierei”. Această replică a explicat Jude, este un text din Creangă. Tot din Creangă, mai specific din „Harap-Alb”, Jude a preluat şi partea în care preotul spune că nu poţi face nimic cu oamenii căci sunt ca nişte dobitoace.

 Explicaţia pentru care romii ar trebui consideraţi oameni, pentru că sunt botezaţi, apare în texte istorice de secolul XIX, unde se discuta despre natura lor. 

Replica zapciului către preot -„spune dumneata, că eşti mai luminat şi cu praxis”- este preluată din „Ciocoii vechi şi noi” de Nicolae Filimon, iar proverbul- „când gura celui învăţat se deschide, tu cască pe-a ta, prostule”- l-a găsit la Iordache Golescu. 

Povestea despre jidovii uriaşi, a continuat regizorul să explice, ţine de o întreagă mitologie populară unde, înainte de existenţa umanităţii, Dumnezeu, înainte de a-i crea pe Adam şi Eva, a făcut o încercare ratată, creând aceşti giganţi care ar fi strămoşii evreilor. 

Cât despre delirul preotului legat de seminţii sau de etnii şi particularităţile generale ale fiecăreia, Jude a găsit textul în „Practica şi apropourile” de Cilibi Moise, un scriitor evreu, umorist, care l-a influenţat pe Caragiale, cei doi cunoscându-se pe când acesta din urmă era copil. 

„Toate dialogurile sunt construite în felul acesta, din dorinţa mea nu doar de a reconstrui limbajul personajelor apelând la textele existente şi nu la imaginaţia proprie, ci în acelaşi timp, din dorinţa de a surprinde felul în care mentalităţile, ideologiile se construiesc prin limbaj. Există acest dialog permanent între o mentalitate şi felul în care este ea exprimată”, a explicat Radu Jude. 

„Inimi cicatrizate” şi adaptarea la realitatea românească

Filmul „Inimi cicatrizate” se bazează pe texte de Max Blecher (foto:dreapta) din  cartea cu acelaşi nume, din „Vizuina luminată” şi dintr-o serie de scrisori, şi chiar cu elemente din texte de Mihail Sebastian. 

Adaptarea făcută de Jude are legătură cu viaţa de bolnav a lui Blecher de tuberculoză osoasă. Cea mai importantă operaţiune pe care a făcut-o când vine vorba de acest film, a mai spus regizorul, are legătură tot cu limba. Deşi a scris în limba română, acţiunea cărţilor lui Blecher se petrecea în Franţa, respectiv Elveţia. 

„Atunci, am hotărât să mut povestea în România şi să adaptez ce era de adaptat la realitatea românească a anilor 30 care e descrisă şi prin dialog, şi prin haine, şi prin muzica ce se aude, prin cultura pop să spunem, reclame care se mai aud, pe care personajul le citează, şi aşa mai departe”, a mai spus Radu Jude. 

  Datorită lui Doris Mironescu, regizorul a citit şi manuscrisul iniţial al cărţii, „Ţesut cicatrizat” care, în opinia sa, era mai bun decât cartea publicată. 

„Erau multe lucruri în plus, mult mai dure, mult mai personale acolo. Nu ştiu de ce le-a scos Blecher în cele din urmă. De ce a optat pentru o rescriere parţială a cărţii şi mai ales de ce a optat pentru a da afară o serie de lucruri care erau, după opinia mea, -dar sigur, nu sunt de meserie- erau foarte bune”, a mai explicat Jude. 

 

 

 

citeste totul despre: